Sfantul Teofan Zavoratul: MINTEA NEMTEASCA VS MINTEA ORTODOXA/“Va implor fratilor, izbaviti-va de veacul acesta inselator!”

• cuvant.credo.ro: Mintea ortodoxă şi mintea nemţească / Sf. Teofan Zăvorâtul

Cum este mintea ortodoxa si cum mintea nemteasca?

Mintea ortodoxa nu face pe desteapta, ci numai cercetea­za si isi insuseste adevarul dat ei de-a gata de catre Sfanta Biserica, primindu-l cu deplina supunere si evlavie, temandu-se sa adauge ori sa scoata vreo iota din chipul zugravit deja al marturisirii credintei.

Mintea nemteasca face doar pe desteapta, ea n-are norma de credinta si o tot cauta; nu se apuca sa cerceteze credinta, ci sa nascoceasca si sa cladeasca, si chiar dupa ce a cladit nu se potoleste o data pentru totdeauna, ci tot mai cauta, tot mai cauta, fara a se multumi vreodata cu ce gaseste. Pe ba­taus il mananca mainile, pe flecar il mananca limba, iar pe neamt il mananca creierul si nu-i da pace defel. Duhul “in­noirii”, al necurmatei inovatii, alcatuieste esenta mintii nem­testi. Iar mintea ortodoxa, dupa ce a cercetat adevarul si si l-a insusit, se odihneste intru el si se desfata de vederea chipului sau dumnezeiesc.

Cum sa aflam in care scrieri este minte nemteasca si in care – minte ortodoxa?

Unde se construieste vreo teorie sau viziune asupra lumii, iar dupa aceea este argumentata prin siluirea unor pasaje din Scriptura (despre cele patristice nici nu mai vorbim), avem de-a face cu apucaturi nemtesti, care sunt gata sa supuna dumnezeiescul omenescului. Sa continuam: unde nu este simplitate a gandului si cuvantului, ci combinatii sofisticate de fraze si concepte, asa incat nu mai pricepi despre ce e vor­ba, sa stiti ca e vorba de o structura nemteasca a mintii, care nu prevesteste nimic bun.

Adevarul ortodox este simplu, lim­pede, il inteleg pana si copiii. Cine il intelege si il primeste cu inima, acela vorbeste intotdeauna simplu, fara impletituri smechere de idei si de vorbe. Structura nemteasca a mintii si a cuvantului e sinuoasa, obscura, anevoie de inteles. La o pri­vire fugara, mintea nemteasca pare ca merge in adancime, dar de fapt merge pe deasupra si pe alaturi, fara sa atinga miezul adevarului. Iar mintea ortodoxa recunoaste adevarul in esenta lui si fara nici o invarteala in jurul cozii.

Si atunci, de ce se iau oamenii dupa teologia nemtilor?

Unul se ia fiindca s-a saturat de catolici si mai ales de iezu­iti; altul fiindca nemtii il ung mai mult la inima.

Dar de ce nu raman cu Ortodoxia lor?

“Ne-am plictisit, dom’le, mereu la fel, chestie retrograda; vrem sa ne aerisim si sa facem pu­tin curent si la altii in casa. Pai ce, te joci – de o mie de ani sta Ortodoxia asta nemiscata, nene, ca sa vorbim numai de Rusia, iar la greci te apuca groaza, de cand veacul tot una si aceeasi!” 🙂

Pe deasupra, Ortodoxia e tare grea pentru carca cercetatorului si randuiala de viata pe care o propune nu pica bine. In teologia ortodoxa nu scrii nici un articol fara sa te afunzi in tomuri groase, pe cand in cea nemteasca – toc si cerneala sa ai: sezi, baiete, si scrie. Cu cat mai indraznet, cu atat mai bine; unde n-are destula noima, baga cuvinte cat mai sofisticate si fa-le talmes-balmes, ca in concluzie sa spui: “…ceea ce era de demonstrat”.

Lucru fara primejdie e oare sa teologhisesti nemteste? Nu: vezi ca ai sa cazi sub anatema pusa de Sinoade asupra celor ce teologhisesc de capul lor.

Canonul 19 al sinodului 6 Ecumenic spune ca Dumnezeiasca Revelatie trebuie expli­cata nu alfel decat au facut-o Dascalii Bisericii si ca trebuie sa ne multumim cu ei mai bine decat sa alcatuim comentarii din mintea noastra – si asta din teama abaterii de la adevar. Prin urmare, daca cineva baga in domeniul adevarului dum­nezeiesc filosofarea sa personala, este supus anatemei rosti­te asupra celor ce nu pazesc hotararile sinodale indeobste.

Fragment din cartea Răspunsuri la intrebări ale intelectualilor

• cuvant.credo.ro: Vedenie despre mantuire – Sfantul Teofan Zavoratul

In timp ce ma gandeam ce sa va spun in concluzia discutiilor noastre despre mantuire, mi-am amintit de o intamplare citita de mult intr-un vechi parteric. Este foarte apropiata de subiectul discutiei noastre si socotesc ca nu este de prisos sa v-o povestesc, asa cum se deseneaza ea acum in mintea mea.

Un batran imbunatatit, care traia retras in pustie, cazu in intristare si intunericul gandurilor potrivnice incepu sa-i ameninte sufletul, insuflandu-i indoiala asupra dreptei alegeri a felului lui de viata si intrebandu-se daca poate sa nu nadajdui ca toate stradaniile lui se vor incununa cu succes.

Inima ii plangea, dar ochii nu izvorau lacrimi. O durere uscata il chinuia. In timp ce se omora astfel cu intristarea, i se arata ingerul Domnului si ii spuse: “De ce te tulburi si de ce intra intrebarile in inima ta? Nu esti tu nici primul, nici ultimul care mergi pe aceasta cale. Multi au strabatut-o, multi o strabat acum si multi vor ajunge pe ea in lacasurile luminoase ale raiului. Mergi si iti voi arata atat caile diferite pe care merg fii oamenilor, cat si locurile in care duce fiecare cale. Priveste si ia aminte!”.

Ascultand chemarea ingerului, pustnicul se ridica si merse; dar, abia facu cativa pasi inainte, ca iesi parca afara din sine si se cufunda in contemplarea unei vedenii minunate, care se deschise inaintea ochilor mintii sale.

Vazu in stanga sa un intuneric pustiu, ca un perete de nepatruns, inauntrul caruia sa auzea zgomot, larma si tulburare. Sfredelind intunericul cu privirea, vazu un rau larg, involburat de valuri, care se rostogoleau inainte si inapoi, la stanga si la dreapta; si, de fiecare data cand prin fata ochilor sai trecea in viteza un val, cineva parca ii rostea deslusit in ureche: “Este valul necredintei, al nepasarii, al racelii”; “Acesta – al nemilostivirii, al desfranarii, al luarii de mita”; “Acesta – al desfatarii, al huzurului, al pizmei, al vrajbei”; “Iar acesta – al betiei, al necuratiei, al lenevirii, al infidelitatii intre soti” si asa mai departe.

Si, in fata pustnicului, fiecare val rasucea pe creasta lui o multime nenumarata de oameni, ridicandu-i din rau si iarasi cufundandu-i la fund. Batranul exclama ingrozit: ”Doamne! Oare toti acestia vor muri si nu este pentru ei nadejde de mantuire?” Ingerul ii raspunse: “Priveste mai departe si vei vedea milostivirea si dreptatea lui Dumnezeu!”.

Pustnicul mai privi o data raul si vazu ca era acoperit, de-a lungul si de-a latul lui, cu mici barci in care stateau niste tineri luminosi cu fel de fel de arme, spre ajutorul celor ce se inecau. Ei ii chemau pe toti la ei si unora le intindeau mana, altora le coborau prajini si scanduri, altora le aruncau franghii, iar uneori scufundau pana la fund cange si carlige: poate ca se va agata si de acolo cineva. Foarte rar le raspundea cineva chemarii, dar si mai putini erau cei ce se foloseau cum se cuvine de armele salvatoare care li se dadeau.

Cea mai mare parte le respingeau sfidatori si cu un fel de satisfactie salbatica se scufundau in raul care raspandea fum inabusitor, duhoare grea si miros de ars. Batranul isi intinse privirea mai departe de-a lungul raului si la capatul lui vazu o prapastie fara fund, in care raul se prabusea. Multime de tineri luminosi treceau iute cu barcile incolo si incoace, chiar pana la marginea prapastiei, dand ajutor, cu grija fiecaruia; dar, cu toate acestea, in fiece clipa, in fiecare loc al raului multe mii de oameni se prabuseau impreuna cu raul in prapastie, de unde se auzeau vaiete de disperare si scrasnirea dintilor.

Batranul isi acoperi fata si izbucni in lacrimi. Si auzi o voce din cer: “Este amar, dar cine-i de vina? Spune, ce as mai fi putut sa fac pentru mantuirea lor si nu am facut? Dar ei resping, cu impietrire, orice ajutor le este dat. Ei Ma vor respinge si pe Mine, daca Ma voi pogori in ajutorul lor in cele mai amare locuri de suferinta”.

Linistindu-se cat de cat, pustnicul isi indrepta privirile spre dreapta, spre rasaritul luminos si fu mangaiat de o vedenie imbucuratoare. Cei ce, ascultand chemarea tinerilor luminosi, le intindeau mana sau se prindeau de vreo arma salvatoare, erau scosi de acestia pe malul drept. Aici ii intimpinau alte persoane, ii primeau in niste mici cladiri zvelte, intinse in numar mare de-a lungul intregului mal, unde ii spalau cu apa curata, ii imbracau in haine curate, ii incingeau, ii incaltau, le dadeau un toiag si, intremandu-i cu hrana, ii trimiteau la drum, mai departe spre rasarit, poruncindu-le sa nu se uite in laturi, sa mearga fara oprire, sa privasca cu atentie pe unde calca si sa nu treaca pe langa nici o cladire ca aceasta, fara sa intre in ea si sa se intremeze cu hrana si cu sfat de la cei in grija carora erau lasate acele cladiri – la fel faceau toti cei ce intrau acolo.

Batranul isi plimba ochiii de-a lungul malului si vazu ca pe toata lungimea lui erau astfel de oameni izbaviti care se pregateau de drum. Pe fetele tuturor se intiparise bucuria si insufletirea. Se vedea ca toti simteau o deosebita usurinta si putere si se aruncau cu o anumita nestavilire pe calea ale carei prime etape erau impodobite cu flori placut mirositoare.

Apoi pustnicul isi indrepta privirea mai departe spre rasarit si iata ce i se descoperi. Frumoasa poiana se termina nu departe de mal; mai departe urmau muntii, ale caror lanturi erau orientate in directii diferite. Muntii se ridicau tot mai sus si mai sus, se intersectau cu prapastii, ba erau golasi si stancosi, ba acoperiti cu tufaris si paduri. Peste tot, pe munti, se vedeau calatorii-nevoitori. Unul se catara pe o panta abrupta, altul statea sa se odihneasca sau sa cugete, altul se lupta cu o fiara sau cu un sarpe; unul mergea direct spre rasarit, altul pe o directie piezisa, iar altul le taia celorlalti calea, de-a curmezisul; insa toti erau obositi si asudati, erau in lupta si in incordare sufleteasca si trupeasca.

Rareori vreun drumet isi vedea calea in permanenta: adesea, aceasta disparea cu totul sau se rasfrangea in mai multe carari intortocheate; intr-alt loc o acopereau ceata si intunecimea, intr-altul drumul era taiat de o prapastie sau de o stanca abrupta; colo, calea era oprita de foarele padurii sau de taratoarele veninoase din vagauni.

Dar iata ce era minunat: peste tot, printre munti erau raspandite cladiri frumoase, asemeni celor in care fusesera primiti pentru prima data cei salvati din apa. Imediat ce intra calatorul in aceste cladiri, asa cum i se poruncise de la inceput, oricat de epuizat ar fi fost pana atunci, iesea de acolo viguros si plin de puteri. Atunci fiarele si taratoarele nu puteau sa-i suporte privirea si fugeau din calea lui; nici un fel de piedici nu-l faceau sa intarzie prea mult si gasea repede calea care se ascunsese de el prin nu se stie ce mijloace, urmand indicatiile primite in acele cladiri.

De fiecare data cand cineva depasea o piedica sau invingea un dusman, se facea mai puternic, mai inalt si mai chipes; cu cat cineva se inalta mai sus, cu atat devenea mai frumos si mai luminos. Pe varful muntelui, locul se facea din nou lin si presarat de flori; dar cei ajunsi acolo intrau repede intr-un nor luminos sau intr-o ceata, din care nu se mai vedeau.

Pustnicul ridica ochii mai sus de nor si in spatele lui sau in spatele muntelui vazu o lumina minunata, de o frumusete nemaivazuta, din care se auzeau pana la el preadulci cantari: “Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot!” Batranul cazu cu smerenie la pamant si deasupra lui trecu cu rasunet cuvantul Domnului: “Alergati asa ca sa-l luati [premiul]” (I Cor. 9,24).

Ridicandu-se din nou in picioare, pustnicul vazu ca de pe diferitele piscuri ale muntelui erau destui calatori din locuri diferite care fugeau navalnic inapoi spre rau, unii in trecere, altii cu strigate si cu cuvinte de hula si de ocara. Fiecare dintre acestia era strigat de sus si de prin alte parti sa se opreasca. Dar, impinsi de niste arapi scunzi de statura, acestia nu ascultau glasul prevenitor si se cufundau din nou in raul naclait. Atunci pustnicul intreba cu mirare: “Doamne, de ce?” si auzi ca raspuns: “Este rodul samavolniciei si al nesupunerii fata de randuiala tocmita de Dumnezeu!”. Cu acestea, vedenia lua sfarsit.

Ingerul care ii atrasese pustnicului vedenia il intreba, in fine: “Ei, te-ai linistit?”. Batranul i se inclina pana in pamant.

Cred, fratilor, ca nu este nevoie de multa vorbarie pentru talcuirea acestei vedenii.

Raul este lumea; cei cufundati in el sunt oamenii care traiesc dupa duhul lumii, in patimi, in vicii si in pacate; tinerii luminosi din barci sunt ingerii si, in general, harul care ne cheama la mantuire; prapastia fara fund in care se prabusea raul cu tot cu oameni este pierzania; cladirea frumoasa de pe malul drept este Biserica unde, prin Taina pocaintei sau a botezului, pacatosii convertiti se spala de pacate, se imbraca in haina indreptatirii, isi incing braul cu putere de sus si pornesc pe calea mantuirii; urcarea muntelui, cu diferitele piedici, reprezinta diferitele nevointe in curatirea inimii de patimi; fiarele si taratoarele sunt dusmanii mantuirii; locul cel lin de pe varful muntelui este linistirea inimii; norul luminos care ii acopera pe muritori este moartea impacata; lumina de dupa munte este raiul cel fericit; cladirile raspandite pe munte sunt templele lui Dumnezeu.

Cine, aflandu-se pe cale, intra in aceste cladiri, adica cine primeste Tainele si participa la sfintele slujbe si rugaciuni ale Bisericii si se foloseste de sfatul si de indrumarea pastorilor, acela depaseste cu usurinta toate piedicile si grabnic ajunge la desavarsire. Iar cel ce, din samavolnicie, le respinge si nu se supune sfaturilor si indrumarilor pastorilor, acela cade repede, si duhul lumii il va ademeni din nou.

Consider de prisos sa mai adaugam orice alta povata. Va implor numai, fratilor, izbaviti-va de veacul acesta inselator! Amin.

din “Viata launtrica“, Sfantul Teofan Zavoratul