TRANSFIGURAREA, DORUL VESNICIEI SI GANDUL MORTII/ Internetul – raiul ateilor care urasc Biserica si MENTALITATEA DE ROBOT
- Doxologia:
pr. Ioan Valentin Istrati:
Schimbarea la Faţă a Domnului – sărbătoarea luminii veșnice a Treimii
Câteva coordonate ale acestui eveniment mântuitor sunt în măsură să deschidă intrarea unei înţelegeri mistice şi eshatologice a Schimbării la Faţă a Domnului. Ea are loc istoric înainte de Paşti, adică de mântuitoarea Pătimire a Mântuitorului pentru umanitate, pentru a arăta scopul morţii de bună voie a lui Hristos pentru oameni: intrarea acestora în lumina cea pururea fiitoare a Treimii. Această finalitate este descoperită doar celor trei discipoli iubiţi ai Mântuitorului. Ea are loc pe un munte înalt, pentru a arăta vocaţia ascensională a rugăciunii şi necesitatea desprinderii de cele pământeşti a celor ce voiesc să se înalţe spre Răsăritul Cel de Sus. Verticalitatea urcuşului spre Dumnezeu este cheia înţelegerii evenimentelor istoriei, în care Dumnezeu stabilea Legământul Său pe munte (Sinai, Horeb etc.), ca o afierosire şi o consacrare a spaţiului pentru primirea în el a Celui pe care nici cerurile cerurilor nu Îl încap.
Motivul pentru care Sfinții Părinți au rânduit ca această sărbătoare să se celebreze vara, deși evenimentul istoric al Schimbării la Față a avut loc înainte de Paști, este următorul: sărbătoarea transfigurării Domnului este taina zenitului ceresc al luminii veșnice a Treimii, simbolul temporal al verii veșnice a meta-istoriei, proorocia prezenței depline a Soarelui Dreptății în lumea creată, unită cu El, și extensia harului necreat în succesiunea temporală a anotimpurilor. Dacă observăm cu atenție duhovnicească plasarea sărbătorilor hristologice în anul bisericesc, de către Sfinții Părinți în secolele III-VII d.Hr., putem vedea cum fiecare anotimp are în mijlocul lui o „Cruce” mistagogică, o sărbătoare care-l definește și îl impregnează de harul dăruit prin ea. Astfel, iarna este anotimpul Nașterii Domnului, când Soarele se naște și începe să crească peste lume în nodul solstițial al vremii, primăvara este anotimpul învierii prin Cruce (Paștele), vara este anotimpul luminii revărsate peste istorie (Cincizecimea, Schimbarea la Față), iar toamna este anotimpul rodirii, a Crucii înălțate peste umanitate ca steag al creștinătății, altar de jertfă al Fiului lui Dumnezeu și armă împotriva diavolului.
Lumina Dumnezeirii lui Hristos izvorăşte o stare de firesc dumnezeiesc al făpturii, o stare de bine absolut în care persoana umană nu mai este preocupată de cele din afara ei, ci tinde mereu spre realizarea tot mai intensă a acestui dor nestăvilit, acela de a se uni fără sfârşit cu Cel dorit: „Învăţătorule, bine este nouă să fim aici” (Matei 17, 4). Lumea întreagă ca exterioritate obiectivă devine în această stare de ek-stasis o interioritate iubită şi iubitoare, prin care omul asumă, transcende şi transfigurează în sine lumea.
Starea de bine absolut ca împlinire progresivă a vocaţiei fireşti şi personale de comuniune se exprimă prin dorinţa omului de-a stărui în ea, care este temeiul veşniciei făpturii, acela de a persevera în bine fără de sfârşit. Omul încearcă să prelungească în timp momentul de bine şi de frumos pe care îl primeşte de la cei din jur sau de la Dumnezeu. Astfel, omul stăruie cu privirea şi cu prezenţa asupra unei persoane sau asupra unui lucru frumos, ca icoană a dorinţei lui de a se înveşnici în frumuseţea Stăpânului. Dorinţa de a privi tot mai mult frumuseţea din jur devine dorinţă de a te stabili, de a sălăşlui, de a-ţi face casă în mijlocul acestei frumuseţi. Acesta este sensul cuvintelor lui Petru: „Să facem aici trei colibe”. Omul îşi face casă în locul pe care îl iubeşte, învăţat de Modelul său Hristos, Care „S-a făcut trup şi s-a sălăşuit întru noi – […] – şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14).
[…]Schimbarea la Faţă este tocmai momentul din viaţa Mântuitorului care arată vocaţia umanităţii pentru lumină, originea luminoasă a firii umane şi finalitatea de lumină a aceasteia: „Schimbă Mântuitorul amestecarea firii noastre cu Dumnezeirea Trupului Tău luminând-o pe ea, şi-i dă moştenirea cea dintâi, a nestricăciunii, ca un Milosârd”.
Umanitatea este prin har doar un veşmânt transparent luminii dumnezeieşti, iar vederea fizică poate fi transfigurată în străvedere a celor cereşti: „Om văzut, dar Dumnezeu ascuns, Hristos în Tabor se suie”. Această străvedere nu poate avea loc decât pe muntele verticalităţii ontologice, în urcuşul spre Dumnezeu cu mintea şi cu inima: „Munte preaînalt având noi inima curăţită de patimi, să vedem Schimbarea la Faţă a lui Hristos care luminează mintea noastră”. Altitudinea vedeniei mântuitoare sugerează iconic altitudinea spirituală şi înţelegătoare a celor care îl privesc pe Dumnezeu: „Lui Hristos Celui ce s-a suit la înălţime sufletească pe ucenicii Săi aleşi, urmând, să vedem vedere minunată”.
Praznicul dumnezeieştii Transfigurări este aşadar împlinirea minunii săvârşite de Dumnezeu în timpul lui Iosua Navi, atunci când acesta a poruncit soarelui şi acesta a stat arătând flexibilitatea spirituală a materiei la porunca lui Dumnezeu: „Isus fiul lui Navi a oprit soarele oarecând, mai înainte închipuind ziua dumnezeieştii patimi; iar Tu Însuţi Mântuitorule mai înainte de cinstită Crucea Ta, ai întunecat razele soarelui cu raza dumnezeieştii Tale feţe”. Schimbarea la Faţă este o profeţie a preamăririi lui Hristos prin Cruce şi a prezenţei Lui luminoase în Biserică până la sfârşitul veacurilor.
Pe muntele Tabor ucenicilor „pe cât li se putea” li se arată slava dumnezeiască a lui Hristos care va fi atmosfera veacului viitor pe care o vor respira sfinţii: „Cămara slavei, bucuria ce va să fie, gătind Hristos ucenicilor, Se suie în munte, de la viaţa cea râvnitoare de cele de jos, la viaţa cea mai înaltă ridicându-i pe ei”.
[…]Aşadar, nu numai cei trei Apostoli se schimbă pătrunzându-se de lumina necreată a lui Hristos, ci întreaga fire umană primeşte arvuna slavei veacului viitor: „Astăzi Hristos în Muntele Taborului a schimbat firea lui Adam, luminând-o în chip de negrăit cu dumnezeiasca lucrare”. Această transfigurare a firii umane se transmite întregului univers, al cărui stihii se transfigurează şi ele pregătindu-se de marea taină a Crucii lui Hristos: „Mai înainte de Crucea Ta, Doamne, muntele s-a asemănat cerului şi norul ca un cort s-a întins, schimbându-Te la Faţă”.
Realitatea integrală a transfigurării include pe de o parte slava şi măreţia dumnezeiască, şi de cealaltă parte blândeţea şi iubirea lui Hristos, prin care lumina necreată devine lumină blândă a unirii cu El: „Mai înainte de Crucea Ta, Doamne, suind pe ucenici în Muntele Tabor, Te-ai schimbat la Faţă înaintea lor. Cu razele puterii i-ai luminat pe dânşii, dintr-o parte cu iubirea de oameni, iar dintr-alta cu puterea, vrând să arăţi strălucirea învierii”. Finalitatea teologică a acestei lucrări este Învierea care va inunda lumea cu dumnezeiasca lumină a lui Hristos. În lumina blândă a lui Hristos, priveliştea eshatologică a stăpânirii lui Hristos asupra tuturor se vădeşte prin credinţă: „Înaintea feţei Tale munţii s-au plecat, că şi lumina, strălucirea cea de sus umblătoare, soarele, a venit sub picioarele Tale Hristoase”.
Taina veacurilor, unirea lui Dumnezeu cu omul şi transformarea materiei în lumină se împlineşte în lucrarea Schimbării la Faţă: „Acolo taina cea mai înainte de veci ascunsă, înfricoşătoarea Schimbare la Faţă în vremea mai de pe urmă s-a arătat”. Luminarea şi pătrunderea firii umane de focul Dumnezeirii este o mutare euharistică a acestei firi în sânul (kolpos) Treimii: „Că în acest munte suindu-Te Mântuitorule, cu ucenicii Tăi, şi la Faţă schimbându-Te, ai făcut firea lui Adam iarăşi a străluci, mutând-o în slava şi strălucirea Dumnezeirii Tale”.
Metamorfosis este aşadar nu numai un eveniment meteoric proorocind transfigurarea creaţiei, ci şi starea de fapt a persoanei umane în relaţia ei cu Dumnezeu. De aceea, mucenicii lui Hristos în starea de extaz mistic vedeau această lumină taborică pogorându-se şi îmbrăţişându-i în momentul unirii lor prin moarte jertfelnică cu Mirele vieţii lor. De asemenea, cuvioşii în focul iubirii lor rugătoare, vedeau această lumină mai presus de fire şi neînserată cuprinzând fiinţa lor şi covârşind orice înţelegere ori principiu logic, ca o revărsare de lumină şi iubire a lui Dumnezeu în cei ce-L iubesc: „Necuprinderea vărsării Tale de lumină prin Schimbarea la Faţă şi prin neapropierea Dumnezeirii, văzând-o în munte Apostolii cei aleşi, Hristoase, Cel ce eşti fără început, în dumnezeiască răpire a minţii, s-a schimbat, şi cu nor luminos împrejur străluciţi fiind, au auzit glasul părintesc care întărea taina Întrupării Tale –[…]. Omul în rugăciune este „vărsător de lumină” pentru că primeşte şi dăruişte la rândul lui lumină, ca o oglindă creată a harului necreat: „Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea” (Psalmul 141, 2) şi „Spăimântaţi fiind de această nouă vărsare de lumină, dar îndată luminându-se”.
Această schimbare progresivă prin har a oamenilor lui Dumnezeu va fi plinită în eshaton, atunci când interioritatea personală a omului va deveni lumină euharistică a prezenţei şi slăvirii de Dumnezeu: „Schimbarea omenească ce va să fie la a doua şi înfricoşătoare venirea Ta, cu slavă arătând-o Mântuitorule, în Muntele Tabor, Te-ai schimbat la Faţă Ilie şi Moise grăind cu Tine”.
Transfigurarea este aşadar praznicul îndumnezeirii firii umane: „În Adam îmbrăcându-Te tot, Hristoase, firea cea înnegrită dedemult schimbând-o ai luminat-o şi cu schimbarea chipului Tău, Dumnezeu ai făcut-o”[24]. Timpul devine receptaculul creat al rezonanţei dumnezeieşti de lumină în care trupul omenesc devine prin Hristos, Cruce a firii care sfinţeşte lumea şi vremea dinaintea şi de după Acesta: „Din Trupul Tău razele Dumnezeirii au ieşit, pentru prooroci şi pentru apostoli”.
[…]
Internetul este biserica ateiştilor?
Am citit acum câteva zile un comentariu al unui scriitor creştin american care spunea că Internetul este o biserică a ateiştilor. La o primă vedere aşa este. Tot ceea ce poate fi vândut sau cumpărat, suflete de vânzare chiar, imagini, plăcere, monstruozitate, anomalie, ştiri, informaţie veridică sau nu, manipulare, falsuri cu pretenţii de original, artă, cultură, în final tot ceea ce place simţurilor şi minţii, tot ce vrei. Îmi răsună în urechi afirmaţia celui viclean din filmul Avocatul Diavolului, care întrebat fiind ce poate oferi, spunea: „Orice… Totul…” (Anything… Everything…)”. Vocaţia totalităţii a fost de mult vizată de cel ce s-a auto-intitulat Stăpânitorul acestei lumi. Chiar şi Cuvântul nemuritor al lui Dumnezeu, Iisus Hristos a fost dus pe un munte înalt de unde cel rău i-a arătat toate bogăţiile acestei lumi, spunându-i: „Acestea toate ţi le voi da dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închina” (Matei 4, 9).
Observăm câteva dintre obsesiile lucrătorului nevăzut al răutăţii care bântuie lumea dintotdeauna: avere, perspectivă, stăpânire, totalitate, cădere (în păcat) şi închinare. Căderea în păcat nu este aşadar accidentul nefericit de la inaugurarea istoriei, ci piedica permanentă a răului în calea umanităţii, frâna în calea unirii cu Dumnezeu sau mai degrabă lipsa de frână în alegere şi dorinţă (des-frânare).
Revenim la biserica ateiştilor. Autorul Dan Gilgoff, scriitor şi editorialist de renume al agenţiei CNN, a observat afluxul enorm de postări ateiste, rău voitoare cu Biserica, agnostice, îndoielnice, păgâne de-a dreptul, în orice caz adverse lui Hristos şi lui Dumnezeu. Astfel, la o întrebare ca: „Unde a fost Dumnezeu la tragedia din Aurora?” (când un „cavaler întunecat” a dat iama într-un cinema şi a ucis 12 oameni, rănind alţi 60), mii de oameni (4320 mai exact în câteva ore) au scris comentarii pe forum. Imensa lor majoritate erau ateişti, necredincioşi care şi-au revărsat amarul şi ura clamând că nu există Dumnezeu dacă o asemenea oroare a putut avea loc.
Ceea ce uită necredincioşii, strânşi în număr mare pe internet, este că Dumnezeu a zidit lumea cu libertate, umanitatea are drept de alegere, aşa că mentalitatea de robot ţi-o dă unul singur: diavolul. El te împinge iraţional către plăcere, îţi aprinde tacticos ţigara fără să te lase să te mai gândeşti, îţi fură libertatea de gândire şi de lucrare, îţi întunecă mintea cu pretexte şi perspective apetisante ale morţii, te face să urli de dorinţă atunci când de fapt nu ai nimic, îţi induce senzaţia de foame deşi ai mâncat etc. Dumnezeu nu vrea o lume de roboţi. Vrea un univers de persoane libere care Îl aleg pentru că Îl iubesc infinit pe El, Iubitorul tuturor. Robotica este ştiinţa oarbă a executării silite, tehnologia stăpânirii fără crâcnire, monstruozitatea atent monitorizată, fără critică, analiză, negare, tăgăduire, lepădare, întoarcere, iubire. Aş putea spune cu mâna pe inimă că diavolul este un fan al roboţilor. Clienţi fideli, executanţi meticuloşi, fără dorinţă, fără durere, fără lacrimi, fără pocăinţă, fără dragoste. O lume robotizată este o lume perfectă pentru tehnicianul tenebrelor.
Dacă ne apropiem în lumea noastră carpatică ori bahluviană, vedem că mai orice referire internaţională [?!; internautica, n.n.] despre Biserică, credinţă, cult, ierarhie, liturghie, moaşte, sfinţi, este ori din capul locului infestată de tezism, viclenie, subînţeles, morgă ridicolă, suspiciune de ignoranţă şi primitivism, invidie pură ori primeşte prin comentarii şi forum-uri o avalanşă de imprecaţii, blesteme, năduf-uri ale celor care n-au mai intrat într-o Biserică de la Botez, judecată aspră, violenţă verbală, obscenitate, trivialitate, voracitate chiar. Suntem o naţiune cu 87% creştini ortodocşi, însă câţiva atei cu IQ sub medie ne învaţă mereu ce să facem, la televizor. Avem nevoie de Badea pentru a învăţa sensurile liturgice ale unei sărbători, sau de Banciu pentru a înţelege destinaţia fiinţei umane.
Cert, internetul este o lume robotică. În ea au intrat fragmetar şi periferic, minoritar chiar şi site-uri de credinţă, portaluri de informaţie, lumi de adevăr, imagini oneste, gândire fără photoshop. Însă partea efervescentă a internauţilor este cea în care credinţa nu este decât o ţintă stabilită clar în care se trage din toate părţile.
Ceea ce însă mă bucură până la lacrimi este faptul că traficul maxim la un portal creştin ortodox cum este Doxologia este făcut de oamenii tăcuţi, fără încrâncenare, care deschid calculatorul la ora 8 fix (sau 9) când au ajuns la serviciu. Înainte de a privi ştirile, imaginile, noutăţile, punctele de vedere, aceşti oameni (mulţi repet…) deschid Ceaslovul şi citesc Paraclisul Maicii Domnului sau Acatistul Mântuitorului. Acolo în lumea de birouri în care o nouă zi stresantă se adună în miros de cafea, aceşti oameni tăcuţi, pironiţi în faţa monitoarelor, vorbesc din inimă cu Dumnezeu.
***
IPS Hierotheos Vlachos: „Gândul la moarte inspiră, îndeamnă la rugăciune, oferă creativitate”
Interviu cu Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos şi Sfântul Vlassios realizat de Pavel Chirilă, profesor și medic la Spitalul „Sfânta Irina” din București.
Spuneţi-ne ceva despre moarte, primul lucru care vă vine în minte, ceva ce considerați a fi foarte important.Primul lucru care îmi vine în minte ar fi acela că moartea este un mare mister, precum spun şi versurile cântate la slujba de înmormântare, scrise de Sfântul Ioan Damaschin. Acest mister este legat de faptul că în momentul morții sufletul este smuls din armonia perfectă în care se află cu trupul. Este de asemenea un eveniment trist pentru că este legat de coruptibilitatea și mortalitatea omului manifestate de-a lungul întregii sale vieții.
„Clonarea spirituală”
De asemenea întrebarea îmi amintește de Slujba de Înviere, sărbătorită cu mare fast de către ortodocși. Creștinii țin lumânări aprinse în mână și cântă triumfători următoarele versuri de laudă: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“. Această imagine deosebită este reprezentativă, ilustrând atitudinea noastră față de viață și moarte. Este adevărat că suntem muritori și înclinați spre păcat însă dispunem de un „medicament al nemuririi“, iar acela este Cel ce a înviat din morţi, Domnul Nostru Iisus Hristos. În termeni moderni se poate spune că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu şi prin unirea firii umane ce cea divină în persoana Logosului a avut loc o „clonare spirituală“, iar firea noastră muritoare a fost unită cu viaţa în Dumnezeu. De aceea pentru a face referire la moarte, se întrebuințează termenul de „adormire“ (a dormi) iar locul unde sunt înmormântați cei adormiți se numește „cimitir“ („dormitor“ în greacă) și nu mormânt.
Astfel, atunci când văd oameni ținând o lumânare aprinsă și cântând „Hristos a înviat“ în noaptea de Înviere, înţeleg mai bine de ce ar trebui să privim moartea mai degrabă ca pe un proces de trecere „din ţinutul Egiptului“ în „tărâmul făgăduinței“, ca pe o speranţă a învierii în Hristos. Ar fi foarte bine dacă am putea întâmpina moartea în această postură, ţinând lumânarea de Înviere aprinsă şi cântând „Hristos a Înviat“. La urma urmei, suntem în această viaţă doar nişte „străini”, nişte „pelerini“; noi aparţinem de fapt altui tărâm. Sf. Nicolae Cabasila (sec al XIV-lea) compara foarte frumos timpul petrecut pe pământ cu cel petrecut de făt în pântecele mamei, spunând că momentul morții nu este altceva decât părăsirea pântecelui. De aceea în Biserica Ortodoxă sfinții sunt sărbătoriți fie în ziua adormirii fie în ziua martirizării și nu în cea a nașterii fizice.
Sfânta Scriptură ne învață că există două tipuri de frică: conform psalmistului există o frică divină, adică frica de Dumnezeu și începutul înțelepciunii, iar al doilea tip de frică este cea inspirată de demoni, adică o teamă patologică. În ce categorie se încadrează frica de moarte?
Există într-adevăr frica de Dumnezeu adică o energie necreată a harului Dumnezeiesc și începutul mântuirii, adică omul se teme, Îl respectă pe Dumnezeu și începe să Îi asculte poruncile Sale, și există frica de diavol, ce provoacă neliniște și teamă. Însă, pe lângă acestea două, mai există și un al treilea tip, o așa numită teamă psihologică, ce se referă la nesiguranța și instabilitatea emoțională a unei persoane.
Frica de moarte înseamnă ceva diferit pentru fiecare în parte. Cei secularizați și ateii se tem de „inexistenţă“, adică ei cred că această lume este singura existentă, iar după moarte nu mai există nimic altceva. Această viziune nu este valabilă pentru lumea ortodoxă. Pentru creştini, teama de moarte are legătură cu plecarea sufletului din lumea aceasta, părăsirea prietenilor şi a rudelor şi intrarea într-o lume încă necunoscută lor. Ei nu știu cum vor trăi acolo sau ce se va întâmpla la judecata de după moarte. De aceea este nevoie de credință și de pregătire spirituală.
Bineînțeles, creștinii care au dobândit iluminarea minții duhovnicești, îndumnezeire şi s-au unit cu Hristos au depășit teama de moarte așa cum o arată viața apostolilor, a martirilor și în general viața tuturor sfinților. În Sinaxar întâlnim adesea fraze precum aceasta: „În această sfântă zi (cutare şi cutare) „în pace s-au săvârșit“ sau „s-a săvârșit de sabie“ etc. Trebuie să subliniem faptul că în greacă verbul „teleioutai” înseamnă „a perfecţiona“, a duce la perfecţiune şi este diferit de „teleionei” care înseamnă „a înceta din existenţă“. Se poate spune de asemenea că viaţa simţurilor („bios”) este luată de către moarte, în vreme ce viaţa („zoin”) nu este încheiată ci perfecţionată.
Ceea ce este important de ştiut este că prin viaţa [duhovniceasca] putem învinge teama de moarte şi începem să o privim ca pe o cale către întâlnirea cu Hristos, cu Maica Sa şi cu ceilalţi sfinţi.
„Părintele Paisie își vedea adesea îngerul păzitor alături de el, luându-l în brațe”
Conform Sfintei Tradiţii, la moartea unei persoane sunt prezenţi atât îngeri, sfinţi cât şi demoni. Ce ne puteţi spune despre asta?
Știm din învățătura lui Hristos și din întreaga tradiție a Bisericii că există atât îngeri cât și demoni și că aceștia nu sunt întrupări ale binelui sau răului, ci ființe create de către Dumnezeu. Diavolii sunt îngerii care au pierdut comuniunea cu Dumnezeu. Mulți sfinți au fost vrednici de a vedea îngeri sau demoni în timpul vieții pământești.
Conform învățăturilor Părinților noștri, îngerii și sfinții, adesea chiar și Hristos și Maica Domnului se arătau celor care erau pe patul morții pentru a-i întări și pentru a-i ajuta să depășească teama cauzată de moarte. De asemenea apar și demoni, mai ales atunci când pot să influențeze anumiți oameni prin slăbiciunile lor și cerând astfel drept asupra sufletelor lor. Acest lucru ne este amintit în rugăciunea către Maica Domnului din slujba de Pavecerniță: „Și în vremea ieșirii mele, ticălosul meu suflet păzindu-l și întunecatele chipuri ale viclenilor diavoli departe de acesta izgonindu-le“.
Din învăţăturile Bisericii ştim foarte bine că fiecare dintre noi are „un înger păzitor“, care îl apără şi de aceea există o rugăciune specială pentru îngerul păzitor in slujba de Pavecerniță. Părintele Paisie, un călugăr din Sfântul Munte, îmi povestea că își vedea adesea îngerul păzitor alături de el luându-l în brațe. Spunea că trebuie să luptăm pentru mântuire, ca îngerul nostru, ce a trecut prin multe chinuri să ne apere și să ne ajute pe parcursul vieții, să nu meargă în fața Domnului cu mâinile goale.
Îmi aduc aminte cu emoție că tatăl meu atunci când intra în biserică mergea la ușa din partea dreaptă a Sfântului Altar și săruta icoana Sf. Arhanghel Mihail rugându-l să aibă grijă de sufletul său atunci când va veni vremea, să îl păzească de spiritele rele și să-l ducă la Dumnezeu. Poate că această rugăciune, pe lângă toate celelalte, l-a ajutat să aibă un somn de veci liniștit și un chip senin și fericit în mormânt.
Sfânta Scriptură spune că mila este mai mare ca judecata. Oare aceasta înseamnă că milostenia răscumpără mulțimea păcatelor?
Pentru a răspunde trebuie mai întâi să vedem ce înseamnă mila. În realitate, mila este sentimentul harului divin, al iubirii lui Dumnezeu. Când în rugăciunile noastre spunem „Doamne, miluieşte“, cerem îndurare de la Dumnezeu, cerem harul divin. Acela care are parte de harul divină este generos cu semenii săi prin fapte de milostenie, prin rugăciuni, prin vorbe de duh şi prin contribuţii materiale ajungând la starea de fericire „fericiţi cei milostivi căci aceia se vor milui“ (Matei 5,7). La aceasta se referă Biblia când spune că dobândirea harului Domnului si faptele de milostenie sunt mai mari decât judecata.
Acela care a fost transformat spiritual şi care s-a unit cu Dumnezeu nu se teme de judecată, căci el se regăsește în cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață“ (Ioan 5, 24).
Conform învăţăturilor Părinţilor bisericeşti, există trei tipuri de judecată. Prima are loc în timpul vieţii, când ne confruntăm cu decizia de a face sau nu voia lui Dumnezeu și când trebuie să alegem dacă urmăm sau nu un gând rău. Al doilea tip de judecată are loc atunci când sufletul părăsește corpul și potrivit Sf. Ap. Pavel „precum le este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecați“ (Evrei 9,27). Cel de-al treilea şi ultimul tip de judecată va avea loc la cea de-a doua venire a lui Hristos. Primul tip de judecată este important.
[…]
„Boala cancerului este una divină”
Spuneți-ne ceva despre moartea subită.
Înțelegerea fenomenului de moarte subită depinde de punctul de vedere al fiecăruia. Pentru secularizați, moartea subită este bună și de dorit căci vor fi scutiți de suferinţă și nu vor fi chinuiți de boli la bătrânețe. Pentru creștinii credincioși însă, moartea subită nu este privită cu ochi buni pentru că aceştia nu mai au ocazia să își pregătească întâlnirea cu Hristos. Când ne întâlnim cu un om important ne pregătim corespunzător. La fel ar trebui să respectăm și întâlnirea noastră cu Hristos.
Pregătirea prin repetiție este esențială. De aceea regretatul părinte Paisie obișnuia să spună că boala cancerului este una divină căci a umplut Raiul de sfinți, adică o boală lungă pregătește oamenii prin rugăciune și pocăință. Sf. Maxim Mărturisitorul spunea că durerea vindecă plăcerea.
În orice caz, nimic nu este mai sigur decât moartea. O întâlnim peste tot în jurul nostru, totul moare, toate ființele, prietenii, rudele. Ceea ce nu cunoaștem însă este ceasul morții, când va veni moartea. Ar putea veni în somn, când ne plimbăm, când călătorim, când lucrăm, când ne destindem, etc. De aceea trebuie să ne rugăm Domnului zilnic, așa cum o face Biserica: „Cealaltă vreme a vieții noastre în pace și întru pocăință a o săvârși, la Domnul să cerem“şi „Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos să cerem“.
Din învăţăturile Părinţilor bisericeşti aflăm că unul din cele mai mari daruri pe care un om îl poate avea este „gândul la moarte“. Când acesta este păstrat cu voia lui Dumnezeu nu îl duce pe om la disperare, la deznădejde, sau la teamă psihologică ci dimpotrivă, îl inspiră, îl îndeamnă spre rugăciune, îi oferă creativitate chiar şi în treburile pământeşti, întrucât el încearcă să îşi îndeplinească îndatoririle şi să se pregătească îndeajuns. Când trăim fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, atunci până şi moartea subită ne găseşte pregătiţi.
Care este expresia corectă: „ceasul morţii“ sau „clipa morţii“?
Depinde cum interpretăm cele două cuvinte „ceas“ şi „clipa“. În vorbirea curentă de obicei folosim „ceas“ cu sensul de moment. Dar înţeleg că întrebarea dvs. este dacă moartea este un proces sau mai degrabă un moment.
Ce pot spune este că există într-adevăr un proces al morţii, adică, bolile îndelungate slăbesc organismul omului şi îl duc în cele din urmă la moarte, însă separarea sufletului de trup are loc prin voia Domnului la un anumit moment.
Acest moment este unul important, pentru că atunci se schimbă modul de existență și nu putem ști cum va fi mai departe. Cunoaștem stadiul în care sufletul este atașat de trup și al cărui mod de comunicare cu mediul este pe calea simțurilor. Nu avem o experiență anterioară a ceea ce se va întâmpla și cum va fi. Acum vedem lumea creată de Dumnezeu, oameni, prieteni, frumusețea pământului și nu îngeri și demoni. Atunci însă, sufletul nu va mai vedea cu ajutorul simțurilor trupești ci va vedea ce acum nu poate. De aceea sfinții vor să fie conștienți și să se roage pe durata procesului morții, pentru a părăsi această lume în rugăciune și să aibă puterea și harul Domnului mereu cu ei.
Astăzi însă acest privilegiu de a ne putea ruga pe durata acestor ceasuri, de a ne împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos şi de a ne umple de slava Domnului atunci când sufletul părăsește trupul este înlăturat de așa numitul echipament de reanimare de la terapie intensivă. Din punct de vedere creștinesc pentru ceasul și momentul morții este nevoie de o pregătire prealabilă, adică de mărturisirea păcatelor, de Sfânta Împărtășanie, de Sfântul Maslu, de rugăciunile noastre și ale rudelor. Cu toate acestea, în unitățile de terapie intensivă, o astfel de slujire eclezial-pastorală este imposibilă. Astfel, din cauza medicamentelor și a tehnicilor moderne existente, în ziua de astăzi din ce în ce mai mulți oameni se sting fără a ști ce se întâmplă în acel ceas sau în acea clipă. Aceasta este o problemă importantă. Metodele medicale moderne pun în discuție următoarea dilemă: „Se prelungeşte viaţa sau se împiedică procesul morţii?“. Prin tot ceea ce ne oferă știința medicală întrebarea care se pune este următoarea: viaţa ne este prelungită pentru a ne căi şi pentru a o dedica Domnului sau de fapt procesul morţii este oprit, ceea cauzează durere fizică şi existenţială?
În orice caz, este o mare binecuvântare pentru cineva să poată muri înconjurat de rudele ce se roagă pentru el și mai ales să poată muri în comuniune cu Biserica, primind Sfânta Împărtășanie, rugându-se, primind binecuvântarea părintelui duhovnicesc și bucurându-se de slava Domnului și rugăciunile sfinților. Dorința noastră cea mai mare ar trebui să fie o moarte ca cea reprezentată în icoana Adormirii Maicii Domnului, cu ea în mijloc, înconjurată de dragostea lui Hristos, de Apostoli și de Ierarhi.
„Gândul că putem trăi veşnic pe pământ e o boală spirituală”
Unii oameni au parte de o moarte pe neașteptate. Este adevărat că Dumnezeu ia pe cineva atunci când are șanse mari de mântuire?
Noi, creștinii, credem că ne-am născut din iubirea lui Dumnezeu și că El ne îndrumă viața, El ne dă viață și o ia atunci când consideră a fi momentul potrivit. De asemenea știm că Dumnezeu iubește creația Sa, îl iubește pe om și vrea ca acesta să se mântuiască. De aceea, nu există îndoială că Dumnezeu permite ca moartea fiecărui om să se petreacă la momentul cel mai potrivit.
Desigur, iubirea lui Dumnezeu nu anulează libertatea omului. Omul are capacitatea de a alege și de a face fapte bune sau rele, de a se împărtăși din iubirea lui Dumnezeu sau de a o respinge.
Pentru că spuneați că unii oameni mor pe neașteptate, aș dori să vă reamintesc de faptul că ar trebui să conștientizăm tot timpul că vom muri, nu trebuie să avem impresia că vom trăi veșnic pe pământ, pentru că aceasta este o boală spirituală. Între viață și moarte există o alternanță, asemănătoare cu cea dintre noapte și zi. Biologia moleculară modernă subliniază faptul că moartea este fără îndoială legată de viață, întrucât printre genele umane există și gene ale îmbătrânirii, localizate în mitocondrii. Deci, încă de la naștere, moartea este prezentă în ADN și o vedem prezentă în corpul nostru prin moartea celulelor și în general prin îmbătrânire, prin apariția ridurilor, a bolilor, prin tot ceea ce din punct de vedere teologic numim mortalitatea și coruptibilitatea omului. Nu trebuie să ne comportăm precum struții, să băgăm capul în nisip și să ne prefacem că nu vedem aceste semne.
În acest proces ar trebui să știm că Dumnezeu nu ne-a creat ca să murim, moartea este consecința păcatului săvârșit de Adam și Eva, El ne iubește și are grijă de noi. Este părintele nostru iubitor. Nu este corect ca pe de o parte să spunem „Rugăciunea Domnească“, bine cunoscutul „Tatăl Nostru“ şi să-L numim „Tată“ iar pe de altă parte să trăim ca nişte orfani.
Credinţa ortodoxă acordă o mare importanţă pocăinţei. Mulțumim Doamne că ne-ai oferit pocăinţă. Poate aceasta în ceasul morții să fie atât de mare încât un om să se poată salva deși sufletul său este împovărat de păcate mari?
Tradiția Ortodoxă spune că păcatul nu este moral, ci mai degrabă ceva ontologic, și anume abaterea de la viață conform naturii către cea contra ei. Astfel, căința este reîntoarcerea omului de la calea greșită la însăși natura vieții. Din cauza păcatului, omul și-a pierdut comuniunea cu Dumnezeu, cu aproapele său și cu întreaga creație. Prin pocăință el dobândește din nou această comuniune. Astfel, aceasta este asociată cu un proces ce eliberează omul de tot ceea ce îl înrobește. Părinții bisericii au descris acest progres în trei cuvinte: purificare, iluminare, îndumnezeire, adică o adevărată terapie. Aceasta are loc pe parcursul întregii vieţi. Prin urmare, mântuirea este legată de terapia sufletului. Medicul ne studiază corpul, pune un diagnostic şi ne recomandă o metodă de vindecare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru boala sufletului.
Mărturisirea păcatelor în ceasul morţii îi deschide omului calea spre mântuire. Dacă nu a apucat să-și curețe sufletul, Biserica prin rugăciunile sale îl ajută să se mântuiască, ținând cont de faptul că perfecțiunea este infinită, este o stare dinamică și nu statică.
Pe parcursul vieții trebuie să avem „duhul pocăinței“. Ar trebui să avem în vedere cum am fost creați de către Dumnezeu și cum am ajuns din cauza păcatelor. Citind cu atenție cartea Facerii, ascultând învățăturile Bisericii și ale Părinților bisericești și văzând cum trăiau Adam și Eva și ce au devenit după ce au păcătuit, atunci pocăința se va naște în sufletul nostru.
Deci, cineva care a avut „duh“ de pocăință pe parcursul vieții îl simte și în ceasul morții și chiar într-o mare măsură. Pe de altă parte dacă pe durata vieții nu s-a căit, e greu de crezut că o va face în ultimul moment.
Duhovnicul meu, Mitropolitul Kallinikos de Edessa, a trăit cu aducerea aminte de moarte. Atunci când medicii i-au spus că are o tumoare pe creier, s-a mărturisit imediat, și-a scris testamentul și s-a rugat cu credință de Dumnezeu, spunând: „Poate că Dumnezeu mi-a spus gata. Nu mai am nevoie de tine“. A continuat să se roage spunând „facă-se voia Ta“. Și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu, având parte de un sfârșit liniștit, asemeni întregii sale vieți.
Prin urmare, chiar dacă oricine are în suflet o scânteie de iubire pentru Dumnezeu se poate căi în ceasul morții, ar fi mai bine să ne căim pentru păcatele noastre atunci când suntem încă sănătoși, când ne putem curăța sufletul, adică să trecem de le iubirea de sine la iubirea de Dumnezeu și de oameni, să transformăm iubirea egoistă într-o iubire altruistă.
Sufletul continuă să trăiască după ce părăsește trupul
După moartea omului, care sunt legăturile dintre suflet și lumea aceasta?
Deși sufletul este separat de trup, ipostasul omului încă mai există. Precum vedem în pilda bogatului [nemilostiv si a saracului] Lazăr, el este conștient de statutul său, își cunoaște rudele care sunt încă în viață și le protejează. Astfel, după moarte, oamenii au grijă de cei dragi și se roagă la Dumnezeu pentru mântuirea lor. Toate rugăciunile către sfinți se bazează pe acest adevăr. Bineînțeles, această legătură dintre suflet și persoanele vii este una spirituală, nu materială.
În Apocalipsa Sf. Ioan care descrie Sfânta Liturghie cerească, putem vedea relația dintre oameni și sfinți și rugăciunile lor pentru noi. De aceea, Părinții bisericești vorbesc în Sfânta Liturghie despre această Sfântă Liturghie necreată ce se săvârșește în Ceruri, în Templul necreat. Prin intermediul Sfintei Liturghii pătrundem în atmosfera Liturghiei cerești și ne pregătim pentru ea.
Fiecare simte iubirea și protecția sfinților, precum și a rudelor ce au părăsit această lume și își dorește să îi întâlnească. Un fiu duhovnicesc de-al meu era foarte fericit în ceasul morții pentru că, așa cum spunea el, avea să vadă această Împărăție Cerească.
Așadar, sufletul continuă să trăiască după ce părăsește trupul și nu intră într-o stare de inexistență. Dacă cineva a trăit în pocăință de-a lungul vieții, sufletul său după ce părăsește trupul, va intra în această Sfântă Liturghie cerească şi se va ruga ca un preot duhovnicesc pentru întreaga lume şi va aştepta învierea trupului. Apoi sufletul va intra în trup și ambele vor participa la sărbătoarea Învierii Cerești.
Ce sfat ar trebui să dăm apropiaților în ce privește atitudinea pe care trebuie să o avem în ziua sau în momentul morții atunci când cineva este pe moarte,?
Procesul morții este unul extrem de important pentru fiecare om, pentru că are în față fie drumul spre mântuire fie drumul spre pierzanie. Din păcate în aceste condiții, majoritatea oamenilor au grijă numai de sănătatea fizică a rudelor și a prietenilor fără să țină cont și de drumul spre eternitate. De aceea ar trebui să avem grijă ca persoana aflată pe patul morții să se mărturisească, să primească Sfânta Euharistie, harul Domnului prin Sfântul Maslu și să ne asigurăm că face tot ceea ce este creștinește. În special, ar trebui să fim alături de cel drag în ultimele momente ale vieții sale prin rugăciune. Nu trebui sa ne gândim doar la faptul că ne pierdem ruda, sau prietenul, ci că acesta trece de la un tip de existență (cu trup și simțuri) la un altul, fără trup. Așadar în acel moment avem nevoie de multă rugăciune.
Îmi amintesc că în ultimele clipe de viață ale duhovnicului meu, stăteam lângă patul său și nu mai puteam face nimic pentru el decât să mă rog Domnului ca sufletul său să fie primit de către îngeri. O mătuşă de-a mea a crezut că eram trist atunci când mă rugam. Însă eu doar mă rugam, pentru că acel moment este important, este sfânt.
În general, trebuie să experimentăm zi de zi întrucât, așa cum ne învață Sf. Ioan Gură de Aur, viața este un „han“. Am intrat în acest han, trăim în el, dar trebuie să avem grijă să plecăm cu bună [nadejde], fără să lăsăm nimic în urmă dacă nu vrem să pierdem ce am avut aici. Mai mult decât atât, toți creștinii ar trebui să înțeleagă că moartea a fost înfrântă prin Cruce și prin Învierea lui Iisus Hristos și că comuniunea cu Hristos este o continuă transcendență a morții și a fricii de moarte, că părăsirea trupului de către suflet este drumul spre Împărăția Cerurilor și spre întâlnirea cu Hristos, cu Maica Domnului și cu sfinții, iar că sufletul se va întoarce la trupul ce va învia și va trăi veșnic, ducând traiul pe care l-a dus și pe pământ.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că de la momentul morții și în special după Judecata de Apoi există două posibilități: cei care sunt în comuniune cu Hristos vor trăi în „fericirea veşnică“ iar ceilalţi în „chinuri eterne“. Deci toată lumea se va bucura de o „viață veșnică“. Diferența este cine se va bucura de „fericire“ şi cine va trăi în „chinuri“.
De aceea, sfatul nostru pentru rudele și prietenii celor aflaţi pe patul morţii este să creadă în Hristos şi să aibă încredere că nu suntem doar cetăţeni ai acestei lumi ci suntem mai degrabă nişte călători ghidaţi spre adevărata lor ţară adică Împărăţia Cerurilor. Cetăţenia noastră este în cer. Ar trebui să ne umplem de dorinţa arzătoare pentru ţinutul ceresc.
(Traducerea şi adaptarea: Lucian Filip; sursa: johnsanidopoulos.com)
Cititi si:
Comentariul meu este offtopic:
de ce nu ia numeni din BOR atitudine impotriva concertului Lady-ei Gaga in Romania? mesajele ei nu deranjeaza pe nimeni?
eugenia:
Nu, nu ii deranjeaza pe cei din BOR concertul acestei fiinte la fel cum nu a deranjat nici knd madonna a avut concertul chiar la cativa metri de patriarhie. poate k patriarhului ii place cum arata si cum canta. el e mai modern…:)))))))
Schimbarea la fata ne priveste pe fiecare dintre noi, in sensul de a ne schimba fata lumeasca a sufletului, de a ne indrepta judecata mai ales catre pacatele proprii…pentru a ajunge sa primim luminarea Sfantului Duh !
“Acolo în lumea de birouri în care o nouă zi stresantă se adună în miros de cafea, aceşti oameni tăcuţi, pironiţi în faţa monitoarelor, vorbesc din inimă cu Dumnezeu.”
Cred ca aceasta este ca o completare la rugaciunile de dimineata pe care fiecare le citeste acasa, inainte de a pleca la locul de munca.
Cine vrea cu adevarat, cauta sa fie tot mai mult timp in “compania” lui Dumnezeu, a Maicii Domnului si a sfintilor Sai.
Pentru aceasta, ma rog ca si “Razboi intru Cuvant” sa reziste cat mai mult timp!
Cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață“ (Ioan 5, 24).- sa credem in Hristos ca sa dobandim viata vesnica.
,,Internetul este biserica ateistilor?”- s-ar putea sa fie adevarat caci unii oameni devind dependenti de net.Acum, mai sunt si oaze de lumina in acest ateism cum este este site, pe care il citesc cu placere.Dar asta nu ma absolva de a ma duce la biserica.Una este consultul pe acest site, care este benefic si alta este sa nu te duci deloc la biserica si aici chiar vorbim de ateism. Se poate intampla si asa , un ateu de pe internet ajunge intamplator pe acest site crestinesc si se aprinde un beculet in mintea si sufletul sau si sa zica: Daca au dreptate cei de pe acest site cand sustin ca este Dumnezeu si lumea tinde sa se prabuseasca, ca traim apocalipsa si asculta indemnul celor de aici de a merge si la biserica si din om ateu devine crestin, asta nu este posibil?
“Prin tot ceea ce ne oferă știința medicală întrebarea care se pune este următoarea: viaţa ne este prelungită pentru a ne căi şi pentru a o dedica Domnului sau de fapt procesul morţii este oprit, ceea cauzează durere fizică şi existenţială?”
Foarte folositoare cuvintele, multumim !