Sfantul Macarie Egipteanul: PUTINI SUNT ADEVARATII CRESTINI!
“Convertirea se face numai din interior. Nu se face nici cu argumente logice, nici teologice, nici cu promisiuni, nici cu bunuri materiale, nici cu avantaje de nici un fel, se face prin schimbarea structurala a sufletului dinlauntrul lui. Aceasta este adevarata convertire, iar convertirea, formal, se poate face napraznic, dar, esential, se dospeste incetul cu incetul si se desavarseste“,
ne dezvaluie IPS Bartolomeu intr-una din predicile sale. Si cuvintele Sf. Macarie Egipteanul despre ce inseamna a fi crestin cu adevarat sunt un imbold in aceeasi directie pentru noi toti: sa luptam continuu pentru reinnoirea si desavarsirea convertirii noastre, ca nu cumva sa ramanem (sau sa cadem) la stadiul lipsit de traire al unei credinte constand intr-o marturie formala, rationala, exterioara. Fie ca Domnul sa ne calauzeasca pentru a depasi impietririle sufletesti si a dobandi harul si roadele Duhului Sfant, fara de care suntem orbi, morti si goi, fara haina de Nunta a Imparatiei.
“Toti isi inchipuie ca sunt crestini daca au marturisit credinta in Hristos si au cateva virtuti marunte; putini sunt insa adevaratii crestini, si anume aceia care sunt bogati in Duhul (Sfant), aceia care se bucura de cereasca pofta a Duhului Sfant si ale caror suflete sunt impodobite cu odajdiile harismelor ceresti, aceia pentru care crestinismul nu-i doar marturie in cuvinte si o simpla credinta (doar de fatada), ci crestinism inseamna puterea si lucrarea Duhului Sfant; sunt aceia care, fara incetare pipaie cu mainile sufletului aurul ceresc (adica acea cunoastere a tainelor Duhului Sfant); acestia sunt adevaratii crestini. Caci, comparand stadiul ratiunii lor si viata sufletului lor cu cea a altora, vei gasi multa deosebire, ca intre cei vii si cei morti. Asa-zisii „morti” se gasesc intr-o teribila saracie specifica duhului lumesc, lipsiti de bogatia cereasca, intr-o deplina invalmaseala mintala din cauza patimilor, abia putand sa-si mai gaseasca in ei niste cugete bune printre multimea celor rele.
Acestia lancezesc atunci cand sunt stapaniti de aceasta saracie (a celor bune) si se multumesc cu haina saracacioasa a catorva maruntele virtuti, fara sa aiba in stapanire feluritele lucrari ale Duhului Sfant, care sunt dumnezeiestile virtuti. Astfel Domnul va arata cat este de mare deosebirea intre adevaratii inchinatori si multimea care pare ca adora pe Dumnezeu, inchinandu-se Lui doar superficial si cu totul la aratare, fara sa i se-nchine in duh si adevar, insusi Domnul zice:
„Intr-adevar; vine ceasul si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si adevar; caci astfel de inchinatori cauta Parintele (ceresc). Duh este Dumnezeu si acei care I se inchina trebuie sa i se inchine in duh si adevar.” (…)
Daca cineva n-a primit de la Dumnezeu harul (adica energia dumnezeiasca) si daca n-a nadajduit si nici n-a primit darul Sfantului Duh, acela a zadarnicit planul lui Dumnezeu si a tagaduit lucrarea intregii (Sfintei) Scripturi. Daca n-a invederat energia (harul), acela este prada inchipuirilor, este instrainat de cereasca biserica a celor intai nascuti, n-a ajuns in comuniune cu sufletele dreptilor si a celor ce s-au desavarsit, nu s-a unit cu Ierusalimul cel de sus. Acesta nu se inchina Tatalui in duh si adevar. (…)
Intr-adevar, la inceput, inainte de a se fi descoperit Duhul lui Hristos, inainte de a fi venit acesta, toata podoaba dreptatii (sfinteniei) era cea de pe dinafara; asa au fost Legea, taierea imprejur, curatirea, jertfele, ofrandele si cultul in intregul lui. Dar cand a aparut Cuvantul mantuitor al lui Hristos si de cand a trimis pe Duhul Sfant in inimile oamenilor, cuvantul cel nescris cu cerneala, toate se descopera in interior: inchinarea interioara din constiinta curata. (…)
Sa ne straduim deci, rugandu-L pe Domnul cu o credinta lipsita de indoiala, sa dobandim Duhul fagaduit, caci acesta-i facatorul de viata al sufletului. Daca cersetorul, ca sa-si capete painea pentru trup, nu se rusineaza sa bata la poarta si sa cerseasca staruitor, iar cand nu primeste, intra in curte si cu mai multa nerusinare cere paine, o haina sau o pereche de sandale pentru usurarea (trebuintelor trupului) – cata vreme n-a primit nimic, el nu pleaca, chiar de l-ar alunga, cu cat mai mult noi care cerem sa primim painea cea adevarata si cereasca spre imputernicirea sufletului, noi care dorim sa ne imbracam in vesmintele ceresti ale luminii si sa poftim sa incaltam sandalele Duhului pentru linistirea sufletului nemuritor, noi, deci, in ce chip se cuvine oare ca neincetat, cu indraznire, cu credinta, cu dragoste si indelunga rabdare sa ciocanim la dumnezeiasca poarta a lui Dumnezeu si sa cerem cu toata staruinta sa ne invredniceasca de viata vesnica? (…)
Asadar, sa ne apropiem de El, usa cea duhovniceasca, sa batem ca sa ne deschida, sa cerem painea vietii, zicandu-i:
Da-mi, Doamne, painea vietii ca sa viez ca, fiind groaznic constrans de foamea rautatii, ma sfarsesc. Da-mi haina cea luminoasa a mantuirii, ca sa-mi acopar rusinea sufletului, caci gol fiind, sunt lipsit de puterea Duhului (Tau) si lipsit de bunul simt din pricina rusinoaselor patimi.
Si daca-ti va spune: “Aveai un vesmant, ce-ai facut cu el?“, raspunde-I zicand:
Am cazut in mainile talharilor care m-au ranit cumplit, m-au lasat aproape mort, m-au dezbracat, luand totul de la mine. Da-mi incaltaminte duhovniceasca, caci maracinii si ciulinii mi-au strapuns (talpile); ratacind prin pustie, nu pot sa mai merg. Da-mi vedere inimii ca iarasi sa vad; deschide ochii inimii mele, caci vrajmasii nevazuti m-au orbit, acoperindu-ma cu valul intunericului si nu mai pot privi cereasca fata Ta, atat de dorita. Da-mi urechi duhovnicesti ca mi-a surzit mintea si nu mai pot auzi si intelege dulcile si placutele Tale convorbiri. Da-mi untdelemnul veseliei si vinul bucuriei duhovnicesti, ca sa-mi bandajez ranile si din nou sa-mi reiau lucrul. Tamaduieste-ma si-mi da iarasi sanatatea, caci dusmanii mei, talhari inversunati, m-au lasat legat si aproape mort.
Fericit sufletul care se roaga cu staruinta si cu credinta, ca unul foarte sarac si ranit, ca va fi lipsit de invinuiri si i se va pregati vesnica insanatosire si vindecare, dar se va si razbuna pe vrajmasii lui, adica pe patimile pacatoase, caci credincios (de incredere) este Domnul, Care a fagaduit, El Care ne va da ceea ce am cerut. Slava bunatatii Lui!”.
[Sfantul Macarie Egipteanul, “21 de cuvantari despre mantuire“, Editura Luminatorii lumii, 2001]
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Nu indraznesc sa vorbesc impotriva acestui sfant, totusi, de ce sa ne plangem ca ne-au batut talharii? N-ar fi mai normal sa ne plangem ca n-am fost noi pregatiti sa-i batem, ca nu am stiut sa ne antrenam din timp pentru lupta cu ei?
Si ceea ce ar trebui sa ne dorim, vindecare, ca sa o luam de la capat in lupta, pana biruim.
Asa gandesc eu.
Perseverenta e cheia succesului.
Draga Mari, talharii nu sunt altceva decat patimile care se lupta cu noi. Si niciodata nu putem spune ca suntem indeajuns de pregatiti sa nu cadem in mainile lor. Doar prin pocainta, prin plans neintrerupt si prin cersirea ajutorului Bunului Samarinean ne putem izbavi de ele. Si cine poate spune ca staruie tot timpul in pocainta? Perseverenta, da, dar in pocainta si in cersirea ajutorului Bunului Samarinean, ca pururea ne aflam in mainile talharilor.
Draga Mari, ideea este sa nu ne incredem prea mult in puterile noastre. “Fara Mine nu puteti face nimic” a zis Domnul si: “Cine nu aduna cu mine risipeste”. Fara puterea care vine din harul Sau atunci cand ne smerim si ne lasam in mana Lui nu avem cum sa biruim patimile singuri, prin simpla noastra vointa.
Va multumesc de raspunsuri. Spune Dumnezeu: “fara Mine nu puteti face nimic”, mai mult decat adevarat. Apoi, tot El mai spune: “Pana si perii din cap toti va sunt numarati”.
Insa am intalnit o multime de oameni care cred ca e mai util sa stai si sa astepti sa se intample un lucru daca va vrea Dumnezeu, uitand esentialul. E spus minunat in folclorul popular: “Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga-n traista”.
Cat despre pacate, mi-am adus aminte tot de un proverb: greseala recunoscuta e pe jumatate iertata. Doar pe jumatate, pentru ca cealalta jumatate a iertarii, asa cum se cere si la marturisire, o obtii daca nu mai repeti pacatul si indrepti consecintele lui negative.
Patimile nu le vom birui niciodata DOAR cu vointa noastra. Dar NICI fara ea. Pentru ca Dumnezeu, lasandu-ne liberul arbitru ca darul cel mai de pret, nu va interveni sa ne ajute decat atunci cand Ii vom cere asta. De fapt, atunci cand Ii vom cere cu adevarat.
Atunci vom fi, dupa cum citisem pe undeva, ca cersetorii care insista pana obtin. Numai ca iar uitam o conditie esentiala: ca sa iti doresti atat de mult hrana, cat de flamand trebuie sa fii si cat de mult trebuie sa fi incercat sa o obtii inainte?
Ne trebuie intai experienta de-a fi loviti de “talhari”, de-a incerca sa Ii invingem, de-a esua de multe ori si de-a ne asuma responsabilitatea pentru asta. Numai apoi vom ajunge la plansul, smerenia si pocainta adevarate, numai atunci le vom intelege pe deplin, cand am incercat totul si am dat ce-am avut mai bun din noi sa izbandim in lupta impotriva raului. Altfel, putem vorbi numai de o falsa smerenie si de o falsa intelegere.
Imi cer iertare, asa cred eu.
Multumim si noi pentru mesaj.
Desigur, Sfintii Parinti, precum si Sfantul Macarie Egipteanul, au lasat invatatura cea dreapta in ceea ce priveste raportul dintre vointa omului, libertatea sa, si harul dumnezeiesc. Aceasta invatatura a fost probata cu viata lor, si este una practica. Nici harul nu te mantuieste “vrei nu vrei”, nici tu nu poti face nimic cu de la tine putere. Dar ca harul sa lucreze prin noi, avem nevoie sa…nu ne punem inaintea lui si sa ii “baram” lucrarea spunandu-ne ca “stim noi mai bine”, sau “fac asa si asa si voi ajunge acolo”.
Nu putem spune ca Sf. Macarie, mai sus, lasa la o parte problema vointei umane. Pocainta nu este ceva “pasiv”. Nu cred ca este ceva mai greu de facut decat pocainta. Nu este ceva mai solicitant, mai inaccesibil noua, omului cel vechi, as zice, decat “fapta” pocaintei. Cine vrea sa “faca fapte”, sa faca pocainta…Si va constata ca are nevoie de ajutor pentru aceasta.
Pocainta este un intreg proces dinamic, de transformare integrala a fiintei noastre, iar aceasta transformare nu poate fi contabilizata in fapte sporadice, ci, pur si simplu, verificata prin prezenta in noi, sau nu, a harului, verificata printr-o continua straduinta de a constientiza starea noastra launtrica.
Mai spun sfintii parinti ca pocainta este baza oricarei lucrari duhovnicesti. Nimic din ceea ce vom face nu va spori daca nu va fi udat cu lacrimi si daca nu va fi sadit in pamantul umilicios al inimii noastre. Prin urmare, cei care au purtat razboiul nevazut ne sfatuiesc pe noi sa INCEPEM asa, si nu altminteri – cu pocainta, cu vederea pacatului propriu, cu constientizarea starii noastre cazute. Caderile oricum vor veni. Daca nu incepem cu pocainta, ma tem ca ele pot fi “cu rasunet.” Si da, toata viata noastra ar trebui sa fie o neincetata cautare a pocaintei “adevarate”…
Maica Domnului cu toti sfintii sa te calauzeasca si sa iti sporeasca nevointa ta spre mantuire!
http://laurentiudumitru.ro/blog/2008/01/31/antonie-bloom-recomandare-de-lectura/
de unde stim care este voia Domnului in fiecare situatie a veitii?
eu ma rog sa ma ajute sa vad care este Voia Lui, sa imi arate care este Voia Lui si tot asa….sa nu iau eu o decizie si apoi sa zic “asta a fost Voia Domnului”…..dar cum imi dau seama ca ma smeresc si chiar ma las in voia Lui?
cum imi dau seama ca ceea ce s-a intamplat a fost chiar din Voia Domnului si nu din….ingaduita Lui. Adica am facut voia mea dar cu ingaduinta Lui, evident!
Domane ajuta!
@ Denisa:
Cred ca daca am avea un instrument care sa ne arate precis care este voia lui Dumnezeu in absolut fiecare situatie a vietii, ne-am prabusi din cauza trufiei. Ni se da cat ne este de folos si in functie de propria stradanie si smerenie, mai ales. Dar discernamantul acesta vine si cu experienta, cand – daca, desigur, traim duhovniceste si am avea si cat de cat liniste – incepem sa dobandim anumite semnale nevazute, la nivel launtric, sa deosebim in noi insine lucrarea Duhului si sa dibuim incotro “sufla” El. Nu exista nicio reteta sau ceva algoritmic dupa care sa ne orientam, ci exista o incredintare nevazuta, tainica, pe care o putem primi uneori. Alteori nu o primim, fiindca, poate, ne este mai de folos lupta, simtamantul insuficientei si faptul de a nu slabi incordarea vointei. Nu in ultimul rand, Dumnezeu ne lasa inclusiv sa gresim, sa vedem (mai tarziu) ce nu a fost bine si sa invatam din asta. De multe ori primim anumite semne interioare, dar le ignoram, fiindca nu ne convine, nu vrem sa le auzim. Deci tine si de acel grad de curatire a inimii in care sa devenim sinceri pana la capat cu noi insine.
Cel mai periculos ni se pare cand oamenii se indreptatesc, inclusiv in unele fapte ticaloase pe care le fac, spunand (aproape hulitor): “Asta a fost voia Domnului”, ca si cum tot ce fac ei este consecinta directa a voii lui Dumnezeu, adica… sunt ca sfintii deja, nu mai traiesc ei, ci Hristos traieste si lucreaza Singur in ei. Si am tot auzit de cazuri din acestea, chiar recent, fiind la limita inselarii si patologicului, cand oamenii ajung sa puna pe seama lui Dumnezeu prostiile pe care le-au gandit si facut ei singuri sau facandu-i pe ceilalti sa creada ca ei nu au decis simplu, omeneste, in functie de voia proprie, de mintea si de patimile lor, ci, vezi Doamne, au facut ceva direct din inspiratie dumnezeiasca, ca unii care, nu-i asa?, au “voia lui Dumnezeu” la degetul mic. Ei bine, decat asa, mai bine sa nu stim deloc si sa facem totul asa cum gandim si simtim, asumandu-ne insa raspunderea pentru ce am decis si facut! Numai sa fim capabili sa si recunoastem daca am ales gresit si sa ne si indreptam deciziile. Rarisim in ziua de azi!
va multumesc mult pt raspuns! este adevarat ce spuneti…
dar mai am o nelamurire, este un amalgam de idei in capul meu si nu stiu sa le uniformizez.
sa incerc sa expun: Sfintii Parinti spun sa nu te increzi in fortele proprii, sa ceri mereu ajutorul Domnului….Iisus ne cere pocainta…pocainta inseamna pe scurt recunoasterea starii de pacat in care ma aflu si dorinta sincera de a ma indrepta, nu?
iar eu stiu ca fara El nu pot face nimic….si totusi eu trebuie sa fac ceva, tb sa ma lupt cu patimile, sa ma opun pornirilor cerand ajutor Domnului…dar practic efortul eu il depun, nu?
Unii parinti spun ca tb vointa , altii spun ca mai bine de cei care n-au vointa ca sunt mai smeriti…si totusi Iisus ne cere lepadarea de sine… de cele lumesti
Cum sa faci asta, stand in fotoliu si nefacand nimic?
sau este deajuns sa te duci la biserica la Sfintele Slujbe?
sau sa repeti neincetat rugaciuni?
nu trebuie sa participi si tu fizic la aceasta lupta?
nu stiu daca m-am facut inteleasa…va rog sa ma iertati!
Sigur ca nu poti lupta stand in fotoliu si zacand, sigur ca participi, si inca serios, dar si puterea de a lupta este tot din darul lui Dumnezeu. Este o conlucrare permanenta, iar Dumnezeu nu lucreaza in noi fara… noi. Increderea in fortele proprii, in vointa proprie este pacat pentru ca inseamna ca iti imaginezi ca poti si de unul singur, fara El, prin propria sfortare si cu propriul merit. Cine se simte foarte puternic si foarte sigur pe el insusi, cu o vointa foarte puternica cade aproape automat in trufie, devine la fel de “virtuos” ca fariseul.
Nu e de ajuns, fireste, sa ne rugam si sa mergem la biserica, dar nici fara acestea nu putem.
Despre cunoasterea voii lui DUMNEZEU
Invatatura Sfantului Siluan
”Practic,acest lucru se petrece astfel; cand un crestin,si inainte de toate un episcop sau un preot, se afla in fata nevoii de a lua intr-o anumita imprejurare o hotarare potrivita cu voia lui Dumnezeu, el va face launtric abstractie de toate cunostintele sale,de toate ideile sale preconcepute , de dorintele si de proiectele sale;eliberat astfel de ”eul”sau propriu, el se roaga cu luare-aminte in inima sa Si primul gand ce se va naste din aceasta rugaciune in sufletul sau il va primi ca pe un semn venit de sus.
Toti oamenii fara exceptie vor trebui sa urmeze aceasta cale ; dar experienta vietii arata ca aceasta e departe de a fi accesibila tuturor.Motivul e acela ca majoritatea oamenilor nu aud glasul lui Dumnezeu in inima lor, nu-l inteleg,si urmeaza mai degraba patimilor din sufletul lor care acopera cu galagia lor glasul discret al lui Dumnezeu.
Pt a scapa din aceasta situatie, exista in Biserica o alta cale; cea care consta in a cere sfat parintelui duhovnicesc si a asculta de acesta .
Un ucenic sau penitent avizat se comporta fata de parintele sau duhovnicesc in felul urmator; in cateva cuvinte ai spune gandul sau esentialul starii lui dupa care tace. La randul sau ,duhovnicul care, inca de la inceputul convorbirii , se pune in stare de rugaciune, ai cere lui Dumnezeu sa fie luminat de HAR; daca simte in sufletul sau o ”instiintare sau ”incredintare”,el isi da raspunsul, dupa care discutia trebuie oprita. Caci daca lasam sa ne scape ” primul cuvant” al duhovnicului,puterea Tainei slabeste,si marturisirea risca sa se transforme intr-o simpla discutie omeneasca ”
Citeam nelamurirea Denisei in legatura cu ce avem noi de facut in lupta duhovniceasca… si eu multa vreme m-am framantat cautand CE SA FAC si mi-am dat seama ca avem de inceput cu un lucru esential – sa incercam, in tot ce facem, sa NU FACEM voia noastra! Sa cautam sa renuntam la voia proprie pentru a capata, in timp, smerenia.
Si nu ma refer la fapte mari, ci la lucruri foarte marunte – a asculta problema sau chiar numai gandul altuia cand nu am nici chef, nici rabdare (dar cum altfel sa invat rabdarea?), a schimba programul meu pentru a-i fi de folos altuia, a face, pur si simplu altceva decat as vrea, numai pentru a aduce bucurie celui de langa mine si a invata, astfel, sa iubesc…
Dumnezeu intervine in viata omului la un moment dat, la”plinirea vremii” cu sau fara voia omului. Amintiti-va cazul Sf.Ap.Pavel care din prigonitor al crestinilor a devenit Marele propovaduitor al credintei in Iisus Hristos! Intr-adevar fara El nu suntem si nu pute facem nimic. Contributia noastra la mantuire se face printr-un singur cuvant”FIE MIE”,restul e darul lui Dumnezeu. Oare gresesc….
SfPavel putea sa-i refuze chemarea ….va rog sa ma lamuriti in ceea ce se cheama predestinatie… stiu ca dogmele ortodoxe neaga aceasta. Si totusi exista un destin dat al fiecaruia . Va multumesc pentru acest site minunat!