Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste

14-01-2008 Sublinieri

052

Asa cum fariseii credeau ca “se indreptatesc” prin faptul ca erau, dupa neam, fiii lui Avraam sau prin aceea ca tineau foarte strict prevederile cele mai minutioase ale Legii, si astazi crestinii cauta, prin felurite mijloace, sa-si minta si sa-si calce in picioare constiinta, dar sa se si simta “in regula”, “impacati”, pentru ca au … “acoperire” regulamentara.

Crestinul si preotul “legalist” tin numai la CELE CARE SE VAD, judeca dupa conformitatea cu regulile, observa numai incalcarile de ordin moral si disciplinar si sunt foarte vigilenti la a nu “leza” cu nimic orice tine de autoritatea OFICIALA. Nu-l preocupa ceea ce este IN INIMA sa sau a fratelui sau, nu este interesat de motivatia reala, sincera, de scopul si de duhul unor actiuni, ci numai si numai de “acoperirea” lor “legala”, de obtinerea unor “parafe” (simbolice sau chiar scrise) – care sa aprobe si ceea ce nu poate fi aprobat – sau, dimpotriva, de iesirea (altora) din litera unor prevederi “canonice”.

Istanbul_-_Chiesa_Pammacaristos_(Fetiye_camii)_-_Foto_G._Dall'Orto_26-5-2006

Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor!sunt cuvintele-tunet cu care atat Inaintemergatorul Domnului, cat si Mantuitorul Insusi si-au inceput propovaduirea in lume. Sunt cuvinte care si astazi rasuna cu aceeasi forta pentru aceia dintre noi care mai cauta Viata.

Faptul ca si Sfantul Ioan, si Domnul nostru Iisus Hristos au folosit anume la inceputul misiunii lor aceasta chemare, exprimata in cuvinte identice nu poate fi si nu este intamplator; pentru ca tocmai pocainta este INCEPUTUL a toate. Pocainta este “anticamera” Imparatiei cerurilor, singura cale prin care putem intra… acolo unde “niciodata nimic intinat nu va intra” (Apocalipsa 21, 27); sau, mult mai bine zis, asa cum reiese din imaginea continuta in insesi cuvintele dumnezeiesti despre care vorbim: daca Imparatia este cea care “se apropie de noi, atunci intelegem ca fara pocainta, Sfanta Treime nu are cum sa-si faca salas in noi. Fara baia pocaintei adevarate, ne asigura si toti Sfintii Parinti, niciunul din cei care am tradat si am intinat prin viata noastra Sfantul Botez, nu vom putea sub nici o forma sa redobandim haina de nunta” adevarata, adica nu ne putem imbraca in Sfantul Duh, ci ne pregatim sa fim “aruncati in intunericul cel mai din afara” (Matei 22, 13).

Daca propovaduirea Mantuitorului si Sf. Ioan a inceput la fel, cu indemnul trezitor catre pocainta, intampinarea cu care ii “cinstesc” fariseii este si ea asemanatoare. Pe Sf. Ioan Botezatorul, intrigati de cuvantul si de botezul pocaintei savarsit de el, il intreaba “Cine esti”? si “De ce botezi”?, spre deosebire de vamesi, de poporul cel “de rand” si soldati, care il intrebau “Ce sa facem?” Iar cand Iisus Hristos a venit in Templul din Ierusalim, izgonind cu biciul pe cei ce transformasera in balci Casa Tatalui Sau si ca sa propovaduiasca mantuirea, fariseii Il intrebau: “Cu ce putere faci acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” Iata, deci, grija de capetenie a fariseilor – nu care cumva sa le fie vadita rautatea, nu care cumva sa vina cineva sa le conteste lor autoritatea absoluta si abuziva pe care au rapit-o de Singurul Stapan – Iisus Hristos.

Iisus era, pentru unii dintre iudei, dar mai ales pentru farisei, saduchei si carturari, doar “fiul teslarului“, un oarecare nazarinean ai carui “frati” erau cunoscuti de toata lumea. Prin urmare, cine era El sa-si permita sa vorbeasca in numele lui Dumnezeu Insusi si, mai ales, sa-i biciuiasca atat de aspru prin cuvant? Orbul din nastere este si el tratat in acelasi mod de aceiasi fii ai minciunii, deranjati de marturisirea staruitoare pe care o facea in favoarea lui Hristos si ii inchid gura prin reducerea la conditia sa de pacatos iremediabil, care nu ar avea vreun drept la cuvant: “In pacate te-ai nascut tot, si tu ne inveti pe noi? Si l-au dat afara(Ioan 9, 34).

Cand adevarul doare, orice pretext la indemana e bun ca sa-l discreditezi, sa-l faci “de doua parale” pe cel care-l rosteste, sa stergi cu el pe jos. La fel, cand nu ai ce cusururi sa-i gasesti unui om, te legi fie de varsta lui, fie de numele lui, ii cauti noduri in papura, ii vanezi cele mai mici greseli in cuvant sau in maniere, ii pui o eticheta compromitatoare sau ii scormonesti in trecutul lui doar-doar vei gasi vreun “dosar” care sa-i murdareasca reputatia. Sau creezi o diversiune, arunci informatii false pentru a semana deruta si confuzie. Tot ceea ce conteaza este ca tu sa fugi cat mai tare de adevarul care iti apasa constiinta, sa nu ti se trezeasca mustrarile acesteia si sa nu lasi ca realitatea sa fie marturisita si cunoscuta.

Marturisirea adevarului starneste cele mai violente furtuni acolo unde minciuna este prinsa cu picioare scurte si unde degetul este pus pe rana care doare mai tare:

Ca oricine face rele uraste Lumina si nu vine la Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vadeasca” (Ioan 3, 20). “Pe voi lumea nu poate sa va urasca, dar pe Mine Ma uraste, pentru ca Eu marturisesc despre ea ca lucrurile ei sunt rele (Ioan 7, 7).

De ce nu intelegeti vorbirea Mea? Fiindca nu puteti sa dati ascultare cuvantului Meu. Voi sunteti din tatal vostru diavolul si vreti sa faceti poftele tatalui vostru. El, de la inceput, a fost ucigator de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii. Dar pe Mine, fiindca spun adevarul, nu Ma credeti. Cine dintre voi Ma vadeste de pacat? Daca spun adevarul, de ce voi nu Ma credeti? Cel care este de la Dumnezeu asculta cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultati pentru ca nu sunteti de la Dumnezeu ” (Ioan 8, 43-47).

Ne gandim si ca, desi in Biserica se cunoaste si se vorbeste atat de mult despre pocainta, nu stim daca este vreo notiune mai ignorata, mai dispretuita, mai prost inteleasa si mai pervertita – desi astazi cam toate notiunile crestine fundamentale sunt incredibil de rastalmacite si de falsificate – si nici vreo realitate mai putin practicata, mai putin traita efectiv decat pocainta... De ce? Pentru ca toti cei intrati in Biserica cautam cat se poate (macar de la un timp, daca nu de la inceput) mai mult sa ne justificam si sa ne confirmam pe noi insine, in omul nostru cel vechi, mai mult sa “ne odihnim” si mangaiem patimile in spatiul linistitor al Bisericii, decat sa ne schimbam intru Hristos! Dar despre denaturari vom vorbi nitel mai incolo…

Pocainta nu se reduce la un simplu act exterior, formal, de recunoastere a unor pacate, dar ea nu este nici macar remuscarea sau regretul pentru niste fapte rele savarsite, ci trebuie inteleasa ca o transformare a intregii perspective din care privim viata, ca o re-centrare a intregii noastre vieti pe Hristos-Dumnezeu si pe Cuvantul Evangheliei Sale. Nu ni se cere doar sa ne recunoastem niste greseli, nici numai sa renuntam la a mai savarsi niste pacate, ci suntem chemati sa asumam (Dumnezeu nu obliga, ci cheama!) ceva mult mai important si mai de profunzime: sa incepem un proces launtric – care nu se va sfarsi niciodata in acesta viata – de innoire a mintii si a inimii noastre, de schimbare in plenitudinea fiintei noastre, incepand cu gandirea noastra (care are de renuntat la conceptii, prejudecati, teorii lumesti sau personale pentru a le inlocui cu adevarurile de credinta), cu simtirile inimii, cu atitudinile si mergand pana la cele din afara, la “exterioare” care trebuie sa le marturiseasca pe cele dinauntru. Pocainta include neaparat si cainta, dar o depaseste, merge mult mai departe si mai adanc. Pocainta este, cum spune parintele Rafail, “dinamica vietii vecinice”, este intreaga noastra lupta, de fiecare zi si fiecare clipa, de omorare in noi “a madularelor omului vechi” si de cerere staruitoare ca Dumnezeu sa ne daruiasca… ceea ce noi niciodata nu vom putea dobandi prin noi insine: haina cea noua a harului Duhului Sfant, a omului celui nou duhovniceste.

Asadar, pocainta este o atitudine permanenta si o lucrare de innoire, care ea insasi… se innoieste in fiecare zi. Pocainta inseamna angajarea existentiala radicala de a trai pentru Hristos si a muri pentru satana, noi insine si pentru lume, asa cum am fagaduit la Botez. E nevoie de o re-amintire si de o re-asumare a fagaduintelor si a crezului marturisite atunci: “Ma unesc cu Hristos si cred Lui, ca unui Imparat si Dumnezeu“. Dumnezeu este “Imparatul“, “Domnul si Stapanul” vietii noastre, El este Centrul si Sensul ei, iar nu doar un aspect colateral, secundar. Da, noi asa ne-am cam obisnuit sa-L socotim pe Facatorul si Salvatorul nostru din moartea vesnica: sa-L tratam ca pe un “segment” printre altele din existenta noastra (“capitolul” distinct religie), caruia ii vine randul numai rareori, dupa alte si alte prioritati si valori in care credem si pe care le iubim mult mai mult, ne-am obisnuit sa nu ne interesam de El decat cand ajungem la disperare sau, cel mult, sa-L “vizitam” periodic, protocolar si interesat, “la ocazii festive”....; prin toate acestea dispretuind si batjocorind pe Cel Care S-a facut ca noi, a venit in mijlocul nostru, a luat asupra lui toata murdaria si rautatea noastra, a suferit si a murit pentru noi! Pocainta nu este nimic altceva, pana la urma, decat minima noastra recunostinta fata de jertfa coplesitoare a unui Dumnezeu atat de iubitor, care ni S-a daruit pe Sine gratuit si a facut absolut totul ca sa ne mantuim, numai sa-L primim cu adevarat in adancul inimii.

Am vazut deci ca pocainta este supremul act de sinceritate al fiintei, pentru ca ea este definita tocmai ca lucrare launtrica de prefacere si de reorientare din temelii a vietii. Dar oamenii, “inspirati” de duhul viclean, au incercat si incearca mereu “sa scape“, sa gaseasca si cai mai facile, cai ocolite, care sa nu-i solicite major, integral, dar prin care, in nesabuinta lor, sa creada ca Il pot “pacali” pe Dumnezeu si se pot achita de “datoriile” fata de constiinta. Asa se intampla si in vremea cand boteza Sfantul Ioan, Inaintemergatorul, iar multi farisei si saduchei veneau cu fatarnicie sa se boteze la el, mai mult de frica si de ochii lumii, fara sa iasa din invartosarea inimii lor. Iar Botezatorul, cunoscandu-le inimile viclene, le-a strigat aceste cuvinte usturatoare:

Pui de vipere, cine v-a aratat sa fugiti de mania ce va sa fie? Faceti deci roada, vrednica de pocainta si sa nu credeti ca puteti zice in voi insiva: <<Parinte avem pe Avraam>>, caci va spun ca Dumnezeu poate si din pietrele acestea sa ridice fii lui Avraam. Iata securea sta la radacina pomilor si tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca in foc“. (Matei 3, 7-10).

Pocainta autentica se cunoaste, prin urmare, dupa roadele ei, iar nu dupa aparenta, dupa mimarea ei! Dar cum se fatarniceste pocainta astazi? Cum putem ajunge si noi sa ne asemanam “puilor de vipere” osanditi de Sfantul Prooroc Ioan?

Intalnim adesea in Biserica acest fenomen, poate mai mult inconstient, de imitare/”mimare” a comportamentului crestinesc, in lipsa unui continut interior (dat de sinceritatea constiintei si de harul Duhului Sfant), o stradanie indreptata spre a “arata” ca ai o virtute pe care n-o ai, doar pentru caasa trebuie“. Dar grava nu e numai indeplinirea pur formala, “din datorie” a unor randuieli si porunci, ci si inchipuirea, parerea care se instaleaza cu timpul ca tu intr-adevar le indeplinesti, ca tu chiar “faci” ce trebuie, ca “ai” virtuti, ca “faci poruncile“, ca esti “bun crestin“. Asa incepe inselarea si asa intra viclenia in suflet: prin parerea de sine. Treptat risca sa se instaleze o constiinta fariseica, care ajunge pur si simplu sa nici nu mai stie(!) sub nici o forma de Duh, orbita fiind de litera, de forma pe care se amageste ca o respecta ori de legitimitatea/indreptatirea pe care si-o ia din lucruri corecte numai in mod exterior sau oficial.

Asa cum fariseii credeau ca “se indreptatesc” prin faptul ca erau, dupa neam, fiii lui Avraam sau prin aceea ca tineau foarte strict prevederile cele mai minutioase ale Legii, si astazi crestinii cauta, prin felurite mijloace, sa-si minta si sa-si calce in picioare constiinta, dar sa se si simta “in regula”, “impacati”, pentru ca au … “acoperire” regulamentara.

Crestinul si preotul “legalist” tin numai la CELE CARE SE VAD, judeca dupa conformitatea cu regulile, observa numai incalcarile de ordin moral si disciplinar si sunt foarte vigilenti la a nu “leza” cu nimic orice tine de autoritatea OFICIALA. Nu-l preocupa ceea ce este IN INIMA sa sau a fratelui sau, nu este interesat de motivatia reala, sincera, de scopul si de duhul unor actiuni, ci numai si numai de “acoperirea” lor “legala”, de obtinerea unor “parafe” (simbolice sau chiar scrise) – care sa aprobe si ceea ce nu poate fi aprobat – sau, dimpotriva, de iesirea (altora) din litera unor prevederi “canonice”. Asa cum descria, dramatic de exact, si Vladica Averchie:

Îndreptîndu-şi atenţia spre lumea exterioară, omul caută “poziţia acceptată oficial” – ce este bine şi ce este rău în ochii celorlalţi – mai mult decât să fie bine în interior cu Dumnezeu şi propria conştiinţă. A idealiza şi a te conforma la ceva numai pentru că e “drept” sau “recunoscut” din punct de vedere oficial înseamnă să ceri să “fii înşelat”, pentru că Satana poate să facă uşor – mai ales în vremea noastră – să coexiste “oficialitatea” exterioară cu falsitatea interioară“.

Fariseismul se manifesta atunci cand invocam orice pretext si orice justificare aparent “corecte”, “legale”, dar in realitate NESINCERE, pentru actele noastre “evlavioase”. De exemplu, cand ni se pare suficient ca “avem binecuvantare/ascultare” (de la duhovnic sau de la episcop) sa facem ceva, dar prin care stim, daca suntem sinceri cu noi, ca incalcam poruncile Duhul Evangheliei, prin care ne inselam propria constiinta si lucram impotriva voii lui Dumnezeu si impotriva slujitorilor Sai sinceri. De fapt, adesea acea “binecuvantare” nu poarta atat pecetea Duhului, cat este o “aprobare” sau un “ordin’ administrativ sau omenesc…

Ce mai facem inca? “Decupam” textele si exemplele care ne convin si par sa ne confirme in patimile noastre, alegem sa urmam pe aceia care nu ne cer sa ne schimbam defel viata, pentru ca le scoatem din contextul si din Duhul lor, producem interpretari arbitrare, reluam clisee, scoatem “ca din joben” canoane sau citate din Scriptura, toate numai pentru “a avea dreptate” si a ne strecura patimile sau slabiciunile pe usa din dos a Bisericii, facandu-le sa apara (inclusiv pentru noi insine!) ca virtuti!

Se creeaza astfel in spatiul eclezial un duh fatarnic, de artificialitate, de imitatie, de ipocrizie, de formalism, care pentru foarte multi este smintitor. Se imita pacea, bucuria, iubirea, evlavia, smerenia, ne-judecarea, ascultarea, dar si ravna pentru adevar, “marturisirea”, curajul, grija pentru ceilalti, etc. si pentru cine stie gustul autentic al lor, surogatele acestea lasa un gust amar. Sa dam cateva exemple mai des intalnite: disciplina cazona si slugarnicia se dau drept ascultare duhovniceasca, manierele elegante sau “dragostea siropoasa” mimeaza iubirea, actele de caritate calculate meschin sau exploatate pentru imaginea proprie “pastiseaza” milostenia, gesturile si cuvintele mieroase “joaca” smerenia, optimismul orb are aparenta nadejdii, nepasarea este echivalata cu “lasarea in voia lui Dumnezeu”, achitarea regulata, expeditiva (sau, din contra, foarte scrupuloasa la tipic) si formala de Spovedanie tine locul caintei inimii (1), pravila tinuta ultra-constiincios, rigid si mecanic face inutila relatia vie a inimii cu Domnul, moliciunea si slabiciunea iau masca blandetii, lasitatea sau indiferenta se ascund sub “nejudecare”, lingusirea, prostia sau orbirea se dau drept supunere, suficienta si superficialitatea inlocuiesc “linistea” duhovniceasca, micile necazuri suferite sunt luate drept mari “prigoniri pentru dreptate”, desfatarea mai mult sau mai putin lumeasca sau nepasarea provenita din iubirea sine sunt confundate cu Bucuria Invierii s.a.m.d.

Prin toate acestea si prin multe altele vrajmasul induce ideea ca, de bine-de rau, mergem pe calea cea dreapta, ca implinim poruncile, ca slujim Biserica, ca facem cele bune ale mantuirii. Dar… “Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit“, ne previne Apostolul cu asprime. Si vine atunci intrebarea bubuitoare si socanta pe care o pune acelasi Arhiepiscop Averchie: “DE UNDE STII CA TU ESTI IN BISERICA IN MOD REAL, CU DUHUL? CE TE FACE SA CREZI CA TU ESTI CRESTIN-ORTODOX CU ADEVARAT?

E o intrebare care ar trebui sa ne puna pe toti intr-o criza fertila, sa provoace “nelinistea cea buna“. Dar oamenii “cuminti” fug de “crize” si de nelinisti, pentru ca fug rupand pamantul de constiinta lor! Parerea de sine nu ne da voie sa fim vreodata in criza, nu ne lasa a iesi din suficienta noastra “caldicica”. Si astfel ne refuzam sansa de a ajunge la acel punct zero, si totusi, in acelasi timp prima treapta a scarii evanghelice, care este SARACIA CU DUHUL. Smerenia se vadeste ca adevarata in aceasta “saracie cu duhul”, opusa suficientei, iar nu in “smerenia” construita artificial si teatralizata. Este CRIZA, disperarea buna de tine insuti, constiinta nuda, ne-fabricata, ne-imprumutata, naturala ca nu esti nimic, ca nu ai nimic bun in tine, constiinta ca nu numai ca nu esti crestin, dar si ca este cu neputinta sa fii (!), nu numai ca tu nu ai pus inceput ascultarii, smereniei, pacii, bucuriei, dragostei, blandetii, ne-judecarii, etc…, ci ca ESTE CU NEPUTINTA sa implinesti omeneste, cu puterile si mijloacele tale poruncile lui Dumnezeu cele dincolo de lume, straine, duhovnicesti..

Fiindca stim ca Legea e duhovniceasca; dar eu sunt trupesc, vandut sub pacat. (…) Nenorocit ce sunt, cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?” (Romani 7:14, 24).

De la aceasta deznadejde de noi insine, de la desertarea din noi a parerii de sine, care este o nadejde desarta, abia de aici incepe crestinismul si ortodoxia… De aici incepe pocainta. Acolo unde sfarseste minciuna, deghizarea, formalismul si amagirea ca putem cumva “fugi de mania ce va sa fie” numai daca “bifam” actele “binecuvantate” la aratare, cu aparenta duhovniceasca, dar gaunoase sau chiar otravite pe dinauntru. Nu, nu avem unde fugi, nu putem scapa nicaieri! Numai la Hristos, Cel bland, smerit si milostiv, care “S-a apropiat” de noi mai mult ca oricand si ne cheama in fiecare zi: “Pocaiti-va!”.

detaliu-hristos-binecuvantand.jpg

NOTA: (1). “Pocainta cea adevarata este ca mai intai omul sa-si simta greseala sa, sa-l doara, sa ceara iertare de la Dumnezeu si dupa aceea sa se marturiseasca. In felul acesta va veni mangaierea dumnezeiasca. De aceea totdeauna recomand pocainta si marturisirea. Numai marturisire [fara pocainta] nu recomand niciodata”.

(Cuv. Paisie Aghioritul, “Nevointa duhovniceasca”)

repentance.jpg

Pe teme inrudite pe Razboi intru Cuvant, gasiti:


Categorii

Ce este pacatul?, Despre inselare, Duminica dupa Botezul Domnului, Mandria, trufia, Meditatii duhovnicesti, Pocainta, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

58 Commentarii la “Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Război întru Cuvânt » Duminica dupa Botezul Domnului. PRIMUL CUVANT: POCAITI-VA!
  2. Pingback: Război întru Cuvânt » CUVANT DUHOVNICESC CU PUTERE AL PR. MIHAI ALDEA: “Trebuie sa lasam deschise portile pocaintei pentru oricine si sa fim sinceri cu noi insine”
  3. Pingback: Război întru Cuvânt » Talcuri adanci si vii pentru noi desprinse din Pilda Fiului Risipitor: DE CE FUGIM DE ASCULTAREA LUI DUMNEZEU? Despre nebunia mandriei si a deznadejdii
  4. Pingback: Război întru Cuvânt » ORTODOXIE SAU ORTODOXISM? Viata sau Ideologie? Hristos sau Baraba? Silire sau libertate? Sau despre altfel de “tarini”, “boi” si “femei” (cf. Luca 14)
  5. Pingback: Duminica dinaintea Botezului Domnului. CEEA CE NE STRICA PETRECEREA CU MASTI IN CARE NE COMPLACEM ZI DE ZI. Ce e pocainta?
  6. Pingback: Predica PS Sebastian la Duminica dupa Botezul Domnului: LOGICA PAMANTEASCA SI LOGICA DUMNEZEIASCA
  7. Pingback: PARINTELE MOISE AGHIORITUL II TREZESTE PE GRECI LA POCAINTA: Trebuie sa ne schimbam! Sa lasam fotoliul moale, televizorul, trandavia si confortul!”
  8. Pingback: CUM NE PUTEM MINTI SI CUM NE PUTEM RATA SALVAREA PRIN POCAINTA?
  9. Pingback: CUM E POSIBILA MANTUIREA NOASTRA IN “VEACUL ACESTA LAUDAROS”? -
  10. Pingback: Duminica Slabanogului din Vitezda: DESPRE IPOCRIZIA LEGALISTA SI LIBERTATEA DUHULUI: “De ce ajungem sa pretuim mai mult o regula decat un om?” -
  11. Pingback: In actualitate: PRIMITIVUL “MISTIC”, “VEDETA” DUHOVNICEASCA, “MINUNISTUL”, DREPTUL MANDRU, SARLATANUL RELIGIOS (II) -
  12. Pingback: Predici (si audio) la TAIEREA CAPULUI INAINTEMERGATORULUI IOAN: “Noi de care parte suntem? Suntem urmasii lui Ioan sau ai lui Irod si Irodiadei?“ -
  13. Pingback: INSELARI SUBTILE, DAR MORTALE IN VIATA DUHOVNICEASCA: Cum poate fi confundat harul cu stari sufletesti in Rugaciunea lui Iisus? Poate ajunge chiar impartasirea sa hraneasca ratacirile noastre, cand uitam scopul Sfintelor Taine? -
  14. Pingback: VEACUL ANTIHRISTIC AL MINCIUNII. Cand si cum ne mintim singuri? -
  15. Pingback: Predici audio la Duminica dupa Botezul Domnului: ISPITIRILE DIAVOLULUI, CHEMAREA LA POCAINTA, DUMINICA – PRIMA ZI A SAPTAMANII -
  16. Pingback: Omilie a Sfantului Luca al Crimeei la Duminica lasatului sec de branza: DESPRE SLAVA DESARTA SI FATARNICIA CARE NE POT DERAIA CALEA POSTULUI -
  17. Pingback: Parintele Nichifor Horia (Iasi) despre MARTURISIREA CREDINTEI, DISCERNAMANT, DRAGOSTE, ZELOTISM SI HABOTNICIE - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  18. Pingback: VLADICA AVERCHIE TAUSEV (35 de ani de la adormire) DESPRE O FORMA DE APOSTAZIE FOARTE ACTUALA, dar ignorata atunci cand ne centram doar pe corectitudinea formala. CE CAUTA INTRIGILE IN BISERICA? -
  19. Pingback: Maica Siluana Vlad: LA CAPATUL DURERII E DUMNEZEU -
  20. Pingback: ISPITIRIREA LUI IISUS DE CATRE DIAVOL, IN PUSTIA CARANTANIEI. Cum putem dobandi biruinta in razboiul cu ispitele celui-rau? – Talcuirea Sfantului Nicolae Velimirovici la Evanghelia Sambetei de dupa Botezul Domnului -
  21. Pingback: FARISEISMUL, NEPIERITOR… “Cei molipsiti de aluatul fariseilor sunt in dusmanie neimpacata cu adevaratii ucenici ai lui Iisus, ii prigonesc fie la aratare, fie ascunzandu-se inapoia clevetirii si smintelii…” -
  22. Pingback: PARINTELE ARSENIE BOCA despre ROADELE IUBIRII DE SINE si ale RAVNEI FARA ASCULTARE. Cum iti poti “taia mintea” in Scripturi si pana unde se poate ajunge? Cum sa recunosti inselarea? -
  23. Pingback: PARINTELE ARSENIE BOCA despre ROADELE IUBIRII DE SINE si ale RAVNEI FARA SFATUIRE SI FARA ASCULTARE. Cum iti poti “taia mintea” in Scripturi si pana unde se poate ajunge? Cum sa recunosti inselarea? -
  24. Pingback: Pr. Al. Schmemann despre PERVERTIREA SENSULUI CUVINTELOR SFINTE, despre unitatea de Sus si unitatea de jos, cea a exclusivismului omenesc (III) -
  25. Pingback: IN FATA LUI IISUS: Viata launtrica a Duhului vs. falsa Ortodoxie a pietismului si moralismului religios. La ce “folosesc” Sfintele Taine? | Cuvântul Ortodox
  26. Pingback: PARINTELE ARSENIE BOCA despre ROADELE IUBIRII DE SINE si ale RAVNEI FARA SFATUIRE SI FARA ASCULTARE. Cum iti poti “taia mintea” in Scripturi si pana unde se poate ajunge? Cum sa recunosti inselarea? | Cuvântul Ortodox
  27. Pingback: CUM “GATIM CALEA DOMNULUI”? Parintele Cleopa despre nasterea duhovniceasca a crestinului | Cuvântul Ortodox
  28. Pingback: VINDECAREA CELOR 10 LEPROSI. Despre recunostinta si indreptatire | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate