Sfantul Ioan de Kronstadt NE INVATA SA TRAIM SI SA NE RUGAM IN DUH
Astazi, impreuna cu Sfantul Ierarh si Mucenic Ignatie Teoforul se face pomenire si Sfantului Ioan de Kronstadt, reper de capatai al spiritualitatii ortodoxe a ultimelor veacuri, a carui viata ramane un model si o inspiratie pentru orice preot cu adevarat constient de chemarea sa si ale carui invataturi reprezinta faruri stralucitoare care pot sa ne indrepteze pe noi, cei orbi, care umblam prin ceata si bezna lumii.
- Viata Sf. Ioan de Kronstadt (de pe blogul Taina Casatoriei, extrasa din cartea “Casatorie, cale spre sfintenie. Vietile sfintilor casatoriti“)
- Sf. Ioan de Kronstadt – Descoperire cereasca aratata in vis (extrasa din “Profetii si marturii…“)
- Acatistul Sfantului Ioan de Kronstadt
- “Prin structura lor duhovniceasca, patimile sunt molipsitoare. Iata, de pilda, rautatea neexprimata in cuvinte, care n-a apucat sa treaca la fapte, care ramane ascunsa in inimi si se reflecta intr-o mica masura pe fata si in ochi. Chiar numai prin aceasta, ea se transmite sufletului celui pe care il uraste si poate fi observata si de altii. Cand ma tulbura o patima, tulburarea mea face sa vibreze si inima altuia, se creeaza un fel de flux afectiv, un curent impur care pleaca dintr-un anumit recipient sufletesc spre altul. Iar daca starpesti patima rea pe care o ai fata de aproapele, se va starpi si in sufletul aceluia. Te vei linisti, va veti gasi linistea amandoi. Ce stransa legatura exista intre suflete! Cat de adevarate sunt cuvintele Apostolului: “unul altuia suntem madulare” (Efeseni 4, 35). Sau: “Un trup suntem cei multi” (1 Corinteni 10, 17); “Si a facut dintr-un sange tot neamul omenesc” (Faptele Apostolilor 17, 26). Iata de ce porunca dumnezeiasca ne cere: “Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Matei 22, 39). Pe o reciprocitate afectiva sau pe o intelegere reciproca se bazeaza si succesul sau insuccesul predicatorilor. Daca predicatorul nu vorbeste din inima, este fatarnic, ascultatorii percep printr-un simt launtric, discrepanta dintre cuvintele aceluia si ceea ce este in inima si in viata lui – atunci cuvantul nu mai are forta pe care ar fi putut-o avea daca s-ar fi vorbit din toata inima, si, mai ales, daca cuvintele ar fi avut acoperire in fapte. Exista un sistem de comunicare foarte strans intre sufletele oamenilor. De aceea dispozitiile sufletesti bune, cordiale, cinstite se comunica si altora, si mai cu seama exemplul faptelor bune.
- Uneori avem impresia ca ne rugam sarguitor, dar rugaciunea noastra nu aduce roadele pacii si ale bucuriei intru Duhul Sfant. De ce oare? Fiindca rugandu-ne numai cu rugaciuni gata scrise, nu ne caim cu sinceritate de greselile facute in timpul zilei, prin care ne-am intinat inima – templul lui Hristos – si L-am maniat pe Domnul. Daca ne vom aduce aminte de ele, caindu-ne din toata inima si osandindu-ne fara partinire, in aceeasi clipa ni se va umple inima de “pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte” (Filipeni 4,7). Rugaciunile bisericesti enumera greselile si deseori nu gasim in aceasta enumerare pacatele in care am cazut. Pe acestea trebuie sa le spunem noi insine cand ne rugam, constienti de gravitatea lor, cu smerenie si inima zdrobita. De aceea in rugaciunile de seara, atunci cand se numesc pacatele, apare deseori cuvantul sau – “sau altceva rau am facut“, adica ni se lasa libera vointa de a pomeni pe langa pacatele specificate si altele.
- Dupa o preainteleapta randuiala dumnezeiasca, in aceasta lume exista o continua alternanta, un fapt sau o stare precede altuia (alteia), unul (una) ia locul altuia (alteia): necinste – cinste, saracie – bogatie, sanatate – boala. Inainte ca Dumnezeu sa ne faca parte din darurile sale bogate, poate veni un timp de saracie, bogatii se pot bucura de toate pentru ca apoi sa piarda totul; ne bucuram de cinstire dupa ce mai intai am fost defaimati, suntem tratati cu onoruri dupa ce am fost umiliti; aceasta se intampla pentru a ne invata sa pretuim darurile care ne vin de la Dumnezeu si sa nu cadem in trufie atunci cand ne simtim fericiti, stiind ca n-am dobandit aceasta stare prin meritul nostru, ci prin dar de la Dumnezeu.
- Inima trebuie trezita mereu pentru rugaciune, altminteri se va usca de tot. Dragoste de Dumnezeu, sinceritate, firesc, iata calitatile de care nu trebuie sa se lipseasca rugaciunea. Sa ne rugam in duh, fiindca Dumnezeu nu este trup, ci duh. Sa ne rugam adevarat, nu fatarnic, fiindca Dumnezeu este Adevarul. Tot asa si in rugaciunile catre sfinti. Sa nu-i chemam doar cu gura, fiindca ei nu mai au gura, nu mai au glas, nu mai au nimic din cele ale trupului, ci cu inima, cu suflet fierbinte si atunci ne vor auzi, fiindca ceea ce se aseamana, se aduna. Nu carnea si sangele vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu, ci duhul curat, arzand de iubire de Dumnezeu.
- Cuvintele rugaciunii trebuie rostite cu convingere, din toata inima.
- Cand va rugati seara, nu uitati sa aratati, in rugaciunea catre Duhul Sfant, cu toata sinceritatea si cu zdrobire de inima, pacatele in care ati cazut in timpul zilei. Prin cateva clipe de pocainta fierbinte, Duhul Sfant va va curati de toata intinaciunea, mai alb decat zapada va va albi, din ochi va vor picura lacrimi de curatire a inimii, acoperiti veti fi cu haina adevarului lui Hristos, uniti cu El, cu Tatal si cu Duhul Sfant.
- A fi sarac cu duhul inseamna sa te consideri pe tine insuti ca si cum n-ai fi, iar pe Dumnezeu singur fiitor; inseamna a pretui cuvintele Sale mai presus decat orice pe lume si sa nu precupetesti nimic pentru a le duce la indeplinire fie si cu pretul vietii; inseamna sa respecti intru totul vointa lui Dumnezeu, atat in ceea ce te priveste, cat si in privinta altora, iar de vointa ta sa nu tii seama. Cel sarac cu duhul doreste si afirma din toata inima: “Sfinteasca-se numele Tau, vie Imparatia Ta, faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant“. Zicand aceasta, el se face pe sine disparut, vrand sa vada pe Dumnezeu pretutindeni si in toate, in sine si in altii. “Ale Tale sa fie toate, Doamne, nu ale mele!” Doreste sa vada sfintenia lui Dumnezeu in sine si in altii, Imparatia Sa de asemenea, voia Sa; sa-L vada pe unicul Dumnezeu umpland inimile oamenilor, asa cum se cade, fiindca El singur este Cel ce este, bun si desavarsit intru toate, Creatorul a toate, iar diavolul si slugile lui, oamenii care se impotrivesc lui Dumnzeu, sunt asemenea unor furi in Imparatia lui Dumnezeu. Pentru cel sarac cu duhul, lumea intreaga nu inseamna nimic. El il vede pretutindeni doar pe Dumnezeu, Cel ce de viata tuturor si imparateste peste toate. Pentru el nu exista loc in care sa nu se afle Dumnezeu si nu trece o clipa fara Dumnezeu – pretutindeni, in orice timp el este cu Dumnezeu si i se pare ca se afla numai cu El. Cel sarac cu duhul nu se gandeste si nu cuteaza sa atinga cu mintea cele ce nu pot fi atinse, sa patrunda tainele lui Dumnezeu; nu se avanta in filosofie inalta, el crede doar in cuvantul Domnului, cel datator-de-viata, cunoscand ca fiecare cuvant al Sau este adevar, duh si viata vesnica, crezand de asemenea si in cuvantul Bisericii Lui, cea calauzita neincetat de Duhul Sfant catre tot adevarul. Crede intocmai ca un copil care asculta de cuvantul tatalui sau al mamei sale, fara sa ceara dovezi, bizuindu-se pe aceste adevaruri, la modul absolut. Cel sarac cu duhul se considera cel din urma dintre pacatosi si mai pacatos decat toti, lasandu-se nesocotit, neluat in seama de toti.
- Cat de real si de viu si L-au inchipuit pe Dumnezeu sfintii cei ce au alcatuit rugaciuni, prin Duhul Sfant, pentru a ne fi calauza si noua. Cu cata infiorare se rugau, dar si cu cata dragoste si speranta! In rugaciunile lor fiecare cuvant parca rosteste: “Dumnezeu este cu noi!” Dumnezeu este si cu voi, asculta fiecare cuvant, ne vede fiecare gand, fiecare dorinta, nu trece cu vederea lacrimile noastre, nici un strop de lacrima.
- Ni se intampla uneori in timpul rugaciunii, acasa sau la biserica, sa ne cuprinda un fel de slabiciune a sufletului si a trupului; sufletul ni se face atunci neputincios, rece, neroditor, ca un templu pagan pustiu si desert. Dar indata ce ne incordam inima intr-o rugaciune sincera, indreptandu-ne-o catre Dumnezeu impreuna cu mintea, cu o credinta vie, indata sufletul prinde viata, se incalzeste, devine roditor. Si ne cuprinde deodata, o stare de pace, de usurare, de umilinta, un foc launtric sfant; incep sa ne picure din ochi lacrimi si sa ne para rau din tot cugetul ca L-am maniat pe Stapanul Cel Preabun cu pacatele noastre. Cata lumina in inima si in minte, ce bogat suvoi de apa vie ne inunda inima, putand sa se reverse de acolo nestanjenit, in cuvinte rostite sau scrise cu condeiul ori cu creionul pe hartie! Pustiul din suflet incepe sa infloreasca precum un crin o data cu venirea Domnului in inima. De ce oare nu ne indreptam mai des sufletele spre Domnul? Cata pace si cata liniste ne pregatete Domnul in locasurile Sale! “Cat este de mare multimea bunatatii Tale, Doamne, pe care ai gatit-o celor ce se tem de tine“(Psalmul 30,20).
- Pasarile care traiesc sub cerul liber sunt istete si prevazatoare si nu se dau prinse. Cand unele ca acestea vad pe careva apropiindu-se de ele cu gandul de a le inhata, tasnesc indata in sus, daca se afla pe pamant, si in felul acesta scapa. Si crestinul trebuie sa fie ager si prevazator, sa nu-si lase sufletul prins de vanatorul cel nevazut. Sufletul este ca si pasarea cerului, diavolul este vanatorul cel rau care cauta sa prinda suflete. Asa cum pasarea cerului, avantandu-se in zbor spre cele inalte, scapa de vanator, si noi, cand ne vedem dusmanul – pe diavolul care ne vrea sufletul luat in captivitate, prin fel de fel de momeli pamantesti – trebuie sa ne desprindem indata de acestea, sa nu ne lasam prinsi de ele nici o clipa, sa zburam cu gandul catre cele inalte, la Iisus Hristos Domnul si Mantuitorul nostru, pentru ca in acest chip sa scapam mai lesne de cursele vanatorului.
- Este foarte bine sa spunem cand ne rugam si cuvinte de la noi insine, pline de credinta si dragoste fierbinte pentru Domnul. Sa nu vorbim cu Domnul prin cuvinte straine, sa nu ramanem mereu nevarstnici in credinta si nadejde, ci sa aratam ca stim sa gandim cu capul nostru, sa rostim din inima propriul nostru cuvant de recunostinta, fiindca folosind doar cuvinte straine, ne obisnuim cu ele si ne racim. Si nici nu ne putem inchipui cat de binevoitor ni se va arata Domnul cand vom veni cu cuvinte de rugaciune gasite de noi insine, izvorate dintr-o inima plina de credinta, iubitoare si recunoscatoare. Vom spune numai ca sufletul care inalta spre Dumnezeu propriile sale cuvinte, cunoaste un fior de bucurie, se invapaiaza, capata vigoare, iradiaza de fericire. Vei spune doar cateva cuvinte, dar vei gusta fericirea pe care n-ai putea-o simti nici dupa cele mai lungi si mai miscatoare rugaciuni scrise de altii, daca le rostesti doar din obisnuinta, nesincer.
- Cand ii ceri oarece [lucru de folos sau cerere duhovniceasca, nu impotriva voii lui Dumnezeu – n.n] Domnului, inchipuie-ti indata cu ochii mintii cum ti se va da darul la care ravnesti, de binefacatoarea si generoasa dreapta a lui Dumezeu, mana care din belsugul dumnezeiesc a impartit si imparte tuturor, si nu sta nici o clipa sa te intrebi daca vei primi sau nu cele cerute, considerand acest gand nebunie, precum a celui despre care a scris proorocul ca a zis in inima lui “nu este Dumnezeu” (Psalmul 13, 1). Asa cum, adresand o cerere de ajutor unui om bun si generos, ne si inchipuim dinainte mana care ne va da cele cerute, fiindca dupa pilda Parintelui Atotbun, si binefacatorii de pe pamant sunt buni si marinimosi si ne dau indata ceea ce am cerut, dupa cum s-a spus: “Cine este omul acela intre voi care, de va cere fiul sau paine, oare el va da piatra? Sau de-i va cere peste, oare el ii va da sarpe? Deci, daca voi, rai fiind, stiti sa dati lucruri bune fiilor vostri, cu atat mai mult Tatal vostru Cel din ceruri va da cele bune celor ce cer de la El?” (Matei 7, 9-11).
- Uneori cand de-abia ai inceput sa simti desfatare de la Domnul, diavolul vine si iti pricinuieste el insusi sau prin altii o mare suparare. Aceasta este soarta celor ce in aceasta viata lucreaza cele ale Domnului. De pilda, te-ai umplut de bucurie si de liniste stand in fata Sfantului Potir si dupa ce ai terminat slujba, vine peste tine o incercare ca de foc si o data cu ea o mare suparare. Chiar si cand stai in fata Sfantului Potir, diavolul cauta sa unelteasca impotriva ta, te tulbura cu fel de fel de ganduri cu care, vrand- nevrand, trebuie sa lupti – de fapt, sa te lupti cu el – vrei sa ramai cat mai mult cu Domnul, dar diavolul nu te lasa. Atata timp cat bantuie in noi patimile si mai viaza omul cel vechi in noi, va mai trebui sa induram multe suparari si incercari ale vietii in lupta omului vechi cu cel nou.
- Uneori perfidia diavolului se arata in noi sub forma indiferentei; vedem pacatul sau viciul intr-un semen al nostru sau in societate, dar inima ramane nepasatoare, rece, lipsita de vointa sau, mai bine zis, cuprinsa de o rusinoasa lasitate, care nu ne lasa sa ne pronuntam ferm, sa vestejim cu cuvantul faradelegea, sa apucam taurul (pacatosului) de coarne. Hristoase Imparate, da-i inimii mele ravna apostoleasca si focul Duhului Sfant, pentru ca sa am curajul sa ma ridic intotdeauna impotriva a ceea ce inseamna nerusinare, mai ales impotriva celor de la care s-au molipsit si altii de vicii si sa nu crut pe nimeni, in scopul mantuirii lor si a altora din poporul Tau, ca sa nu cada si aceia in ispita, vazand cum se raspandeste viciul, si sa nu devina ei insisi victimele acestuia! “Iar cine va sminti pe unul dintre acestia mici care cred in Mine, mai bine i-ar fi lui sa i se atarne de gat o piatra de moara si sa fie afundat in adancul marii” (Matei 18, 6).
- Cand te rogi, tine aceasta pravila: ca e mai bine sa zici cinci cuvinte din inima, decat zece mii de cuvinte numai cu gura. Daca simti ca inima ti s-a racit si n-are chef sa se roage, opreste-te, incalzeste-ti inima in vreun fel, de pilda aducandu-ti aminte cat esti de ticalos, mizerabil, sarac si orb sufleteste, sau gandeste-te la nenumaratele binefaceri de care ai parte tu si neamul omenesc, si mai cu seama crestinii, in fiecare zi de la Dumnezeu, si apoi roaga-te fara graba, simtit, cu caldura; chiar daca nu vei reusi sa citesti toate rugaciunile in timpul pe care il ai la indemana, nu va fi nici o nenorocire; in schimb vei dobandi un nemasurat mai mare folos, rugandu-te fara graba, cu caldura, decat daca te vei ruga la repezeala, citind toate rugaciunile fara participare. “Vreau sa graiesc cinci cuvinte cu mintea mea (…) decat zeci de mii de cuvinte intr-o limba straina” (1 Corinteni 14, 9). Se intelege de la sine ca n-ar fi rau daca am putea grai cand ne rugam si zeci de mii de cuvinte. Domnul nu-i paraseste pe cei ce ostenesc pentru El, pe cei ce staruie in rugaciune inaintea Lui, caci cu masura cu care au masurat El le masoara stradania, rasplatindu-le din belsug cuvintele spuse cu sinceritate, trimitandu-le in suflet belsug de lumina si de caldura duhovniceasca, pace si bucurie. Bine este sa ne rugam indelung si neincetat, dar “nu toti pricep cuvantul acesta, ci aceia carora le este dat“. “Cine poate sa inteleaga, sa inteleaga” (Matei 19, 11-12). Cei ce nu se pot ruga indelung, sa se roage cu rugaciuni scurte, dar cu duh fierbinte.
- In minunea perpetua a prefacerii painii si vinului cu adevarat in Trupul si Sangele lui Hristos si in unirea celui ce Le primeste cu Dumnezeu, vad minunea perpetua a trezirii omului la viata prin suflare dumnezeiasca si crearea lui ca fiinta vie. “Si s-a facut – spune Scriptura – omul fiinta vie” (Facerea 2, 7). Iar pe Sfanta Masa painea si vinul devin prefacere nu doar fiinta vie, ci si duh datator de viata (1 Corinteni 15, 45). Si acestea se intampla sub ochii mei! Si le simt cu sufletul si cu trupul, le simt vii. Dumnezeule! Ce taine infricosatoare savarsesti! La ce negraita taina m-ai facut martor si partas! Slava Tie, Creatorul meu! Slava Tie, Facatorul Trupului si Sangelui lui Hristos!”
(selectii din capitolul: “Cei cu putina credinta sau cu totul necredinciosi, cei ce urasc oamenii sunt si cei mai nefericiti” din cartea Sf. Ioan de Kronstadt, Viata mea in Hristos, Editura Sophia)
40 Commentarii la “Sfantul Ioan de Kronstadt NE INVATA SA TRAIM SI SA NE RUGAM IN DUH”
VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>