FERICIRILE – invatatura ce socheaza simtul comun al lumii

29-05-2007 Sublinieri

hristos02mare.jpg

Vom reda mai jos talcuirea Sfantului Ioan Gura de Aur la Fericirile din Evanghelia dupa Matei. Daca unii au drept reguli de conduita Coduri ale bunelor maniere, daca unii se conduc dupa tabuurile pre-stabilite de micul “trib” din care fac parte, daca unii invata pe de rost carticele “catehetice” revolutionare, prin care invata sa cucereasca si sa domine lumea, noi, crestinii, avem ca adevar curatitor si mantuitor poruncile pe care Hristos Domnul ni le-a daruit.

Nu exista, asa cum subliniaza Sfantul Ioan Gura de Aur, invataturi si porunci care sa contrarieze, sa socheze si sa starneasca impotriviri mai mari decat aceste cuvinte ale vietii celei vesnice:

“Poate fi ceva mai nou decît aceste porunci, în care Domnul ne spune să dorim tocmai ceea ce lumea urăşte: sărăcia, plînsul, prigoana, ocara? Şi totuşi Domnul a spus şi a convins nu pe doi, zece, douăzeci, o sută sau o mie de oameni, ci pe toată lumea. Şi cînd mulţimile au auzit aceste porunci grele, împovărătoare şi potrivnice simţului comun au rămas cutremurate de uimire. Atît de mare era puterea Celui ce vorbea…

Uită-te că Hristos a vorbit de suferirea prigoanelor, a ocărilor şi defăimărilor numai după ce a dat atîtea fericiri. N-a făcut asta fără rost, ci a vrut să arate că un om care nu s-a deprins şi n-a pus în practică feri­cirile nu poate ţine piept prigoanelor, ocărilor şi defăimărilor. De aceea fericirea dinainte deschide totdeauna drum celei următoare, aşa că toate fericirile alcătuiesc un lanţ de aur: omul smerit îşi va plînge negre­şit păcatele; cel care plînge va fi şi blînd şi drept şi milostiv; cel milos­tiv, drept şi cu sufletul zdrobit, va fi negreşit şi curat cu inima; iar cel curat cu inima va fi făcător de pace. In sfîrşit, cel care îndeplineşte toate aceste fericiri va înfrunta prigoanele, nu se va tulbura cînd va auzi că e vorbit de rău şi va fi în stare să sufere mii de necazuri”.

1jc11.jpg

Intreaga talcuire a Fericirilor din “Omiliile la Matei”:

OMILIA XV

Cît de puţin iubea Hristos onorurile şi cît de modest era!

Nu tîra cu El mulţimile, ci, cînd trebuia să vindece, mergea El pretutindenea, cercetînd sate şi oraşe; iar cînd vedea mulţime multă se oprea acolo; nu Se oprea în mijlocul oraşelor şi al pieţelor, ci în munţi şi în pustie, învăţîndu-ne să nu facem nimic de ochii lumii, ci să fugim departe de tulbură­rile din viaţă, mai ales cînd trebuie să filozofăm şi să cugetăm la lucru­rile cele de neapărată trebuinţă!

După ce Iisus S-a urcat pe munte şi a şezut, ucenicii au venit lîngă El. Ai văzut propăşirea lor în virtute? Ai văzut cît de repede li s-a îmbu­nătăţit viaţa? Mulţimile priveau numai la minunile lui Hristos; ucenicii, dimpotrivă, doreau să audă lucruri mari şi înalte. Lucrul acesta l-a şi îndemnat pe Iisus să înveţe şi să înceapă predica Sa de pe munte.

Hristos nu vindeca numai trupurile, ci îndrepta şi sufletele; trecea necontenit de la purtarea de grijă a sufletelor la tămăduirea trupurilor; era de folos deodată în mai multe chipuri, unind învăţătura cu fapta. Purtînd grijă şi de trup şi de suflet, arăta că este Insuşi Creatorul întregii fiinţe omeneşti şi închidea astfel gurile cele neruşinate ale ereticilor. Pentru aceasta Se îngrijea şi de trup şi de suflet, vindecînd cînd pe unul cînd pe altul. Aşa a făcut şi cînd S-a suit pe munte.Evanghelistul spune: „Deschizîndu-Şi gura, îi învăţa pe ei”.

– Dar pentru ce evanghelistul a mai adăugat cuvintele: „Deschizandu-Şi gura”?

– Ca să afli că Hristos învăţa şi cînd tăcea, nu numai cînd grăia; uneori deschidea gura, alteori glăsuia prin fapte.

Cînd auzi: „îi învăţa pe ei”, să nu-ţi închipui că grăia numai uceni­cilor Săi! Nu, ci prin ei tuturora. Dar pentru că mulţimea era alcătuită din oameni de rînd, ba chiar din oameni a căror minte era lipită de cele pămînteşti, Hristos Şi-a adus lîngă El ceata ucenicilor Săi şi lor le adre­sează cuvintele Sale, iar prin ei şi tuturor celor care aveau nevoie de învăţăturile Lui. Procedînd aşa, Hristos făcea ca învăţătura filozofiei Sale să fie uşor de primit. Aceasta a lăsat-o şi evanghelistul Luca să se înţeleagă cînd spunea că Iisus îşi îndrepta spre ucenici cuvintele Sale; iar evanghelistul Matei, arătînd acelaşi lucru, scria: „au venit la Dînsul ucenicii Lui şi-i învăţa”, în acest chip ceilalţi îl ascultau pe Hristos cu mai multă atenţie decît dacă S-ar fi adresat tuturora.

– Cu ce începe Iisus cuvîntarea Sa şi ce temelie pune El noului fel de vieţuire ce ni-l dă?

– Să ascultăm cu mare luare-aminte cuvintele Sale! Au fost grăite ucenicilor, dar s-au scris pentru toţi cei de mai tîrziu.

Da, cînd vorbea Se uita la ucenicii Săi, dar nu-Şi mărginea spusele Sale la ei, ci întindea fericirile Sale la toţi oamenii fără deosebire.

Hristos n-a spus: „Fericiţi sînteţi voi, ucenicii Mei, dacă sînteţi săraci”, ci a spus: „Fericiţi cei săraci”. Deşi le grăia lor, totuşi cuvintele Lui se adresau tuturor oameni­lor. La fel cînd spune: „Iată Eu sînt cu voi în toate zilele pînâ la sfirşitul veacului”, nu Se adresa numai ucenicilor, ci prin ei întregii lumi. Deci cînd îi fericeşte pe ucenici că vor fi prigoniţi şi alungaţi şi că vor suferi chinuri groaznice, împleteşte cunună nu numai ucenicilor, ci şi tuturor celor ce vor săvîrşi aceleaşi fapte ca şi ucenicii.

Dar pentru ca lucrul acesta să-ţi fie mai clar şi pentru ca să afli -numai de vrei să fii cu luare-aminte – că spusele lui Hristos au multă legătură cu tine şi cu toţi oamenii, ascultă cum începe Hristos aceste minunate învăţături!

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”.

– Cine sînt „cei săraci cu duhul”?

– Cei smeriţi şi cu inima zdrobită. Aici sufletul şi voinţa liberă sînt numite „duh”. Şi pentru că sînt mulţi oameni smeriţi, dar nu de buna lor voie, ci constrînşi de împrejurări, Hristos îi lasă la o parte pe aceştia -că nici nu merită laudă! – şi fericeşte mai întîi pe cei ce de buna lor voie se smeresc şi se micşorează pe ei înşişi.

– Dar atunci de ce n-a spus: „cei smeriţi”, ci „cei săraci”?
– Deoarece cuvîntul „sărac” spune mai mult decît cuvîntul „sme­rit”. Hristos Se gîndeşte aici la cei care se tem şi tremură de poruncile lui Dumnezeu; pe aceştia Dumnezeu îi laudă tare prin profetul Isaia, zicînd: „Spre cine voi căuta, decît spre cel blînd şi liniştit, care tremură de cuvintele Mele?”.

Smerenia este de mai multe feluri. Smerenia unuia e cu măsură, a altuia fără de hotar. Pe aceasta din urmă o laudă şi fericitul profet David, dîndu-ne ca pildă, nu smerenia aceea care ne pleacă puţin min­tea, ci aceea care ne zdrobeşte desăvîrşit, spunînd: „Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit; inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”, iar cei trei tineri aduc lui Dumnezeu, în loc de mare jertfă, această smerenie, zicînd: „Ci cu suflet zdrobit şi cu duh de smerenie sa fim primiţi”. Această smerenie o fericeşte Hristos acum!

Cele mai mari rele, care au pîngărit toată lumea, au venit din pri­cina mîndriei. Diavolul, înainte de a se mîndri, nu era diavol; dar prin mîndrie a ajuns diavol. Pavel, voind să arate aceasta, spunea: „Pentru ca nu cumva, îngîmfindu-se, să cadă în osînda diavolului”. Cel dintai om, fiind ispitit de diavol cu nădejdea că va ajunge Dumnezeu, s-a mîndrit; dar şi-a frînt gîtul şi a ajuns muritor; nădăjduind să ajungă Dumnezeu a pierdut şi ceea ce era. Dumnezeu l-a ocărit pe Adam şi a rîs de nesoco­tinţa lui, spunînd: „Iată Adam a ajuns ca unul din Noi”.

Toti oamenii de mai tîrziu, care au alunecat spre necredinţă, au ajuns aici, datorită mîn­driei, pentru că s-au închipuit egali cu Dumnezeu. Aşadar pentru că mîndria este unul din cele mai mari păcate, rădă­cină şi izvor al oricărui păcat, Domnul a dat acestei boli leacul cel potri­vit: smerenia; a pus în primul loc această lege vieţuirii creştine, ca o temelie puternică şi de nezdruncinat. Odată pusă această temelie, poţi clădi pe ea totul; dar fără ea, de-ai atinge cerurile cu vieţuirea ta, totul se dărîmă uşor şi o sfîrşeşti amarnic.

Şi postul şi rugăciunea şi milostenia şi castitatea, într-un cuvînt orice faptă bună fără smerenie dispare şi piere. Aşa s-a întâmplat cu fariseul. Ajunsese pînă la culmile virtuţii; dar cînd s-a pogorît de la templu îşi pierduse toate faptele lui bune, pentru că nu avusese smerenia, mama faptelor bune. Că după cum mîndria este izvorul oricărui păcat, tot aşa smerenia este începutul oricărei filo­zofii. De aceea şi Hristos cu ea îşi începe predica, smulgînd din sufletul ascultătorilor din rădăcini mîndria.

Poate că cineva m-ar întreba:
– Dar pentru ce le spune ucenicilor aceasta, cînd ei erau cu desăvîrşire smeriţi? De altfel ucenicii nici n-aveau vreun motiv să se mîndrească: erau pescari, oameni săraci, oameni neînsemnaţi, oameni de rînd!

– Da, Hristos n-a adresat aceste cuvinte ucenicilor, ci celor ce erau atunci de faţă şi celor ce aveau să primească mai tîrziu pe ucenici, pentru ca să nu-i dispreţuiască cînd îi vedeau că nu aveau cu ce să se mîndrească. Dar, mai bine spus, Hristos a dat şi ucenicilor această învă­ţătură. Dacă nu aveau nevoie atunci de folosul smereniei, aveau să aibă nevoie de smerenie mai tîrziu, după ce vor fi săvîrşit semne şi minuni, după ce vor fi fost cinstiţi de întreaga lume, după ce vor fi căpătat îndrăznire către Dumnezeu.

Că nici bogăţia, nici puterea politică, nici chiar împărăţia nu puteau mîndri atîta pe cineva, cît faptele săvîrşite de ucenici. De altfel, chiar înainte de a fi săvîrşit minuni, era cu putinţă ca ucenicii să se mîndrească, să fie cuprinşi de o slăbiciune omenească, văzînd strînsă în jurul Dascălului lor atîta mulţime de lume. De aceea Domnul le smereşte îndată gandul lor.

Hristos nu dă aceste învăţături ca sfaturi şi porunci, ci ca fericiri, pentru a face plăcut la auz cuvîntul Său şi pentru a deschide tuturor oamenilor uşa învăţăturii Sale. N-a spus: „Cutare şi cutare este fericit”, ci: „Toţi cei ce faceţi acestea sînteţi fericiţi”. Deci, fie că eşti rob, fie că eşti sărac, fie că eşti nevoiaş, fie că eşti străin, fie că eşti om de rînd, ni­mic nu te împiedică să fii fericit, dacă săvîrşeşti această virtute, smerenia.

Incepînd Hristos, deci, de aici predica Sa, de unde mai cu seamă se cuvenea, trece la o altă poruncă, potrivnică în aparenţă părerii întregii lumi. Deşi toţi oamenii socot că trebuie invidiaţi cei ce sînt necontenit veseli, totuşi Hristos, în loc să-i fericească pe aceştia, îi fericeşte pe cei mîhniţi, pe cei săraci, pe cei ce plîng, spunînd aşa:

„Fericiţi cei ce plîng”,

cu toate că toţi oamenii îi nefericesc pe aceştia. De aceea Hristos, înainte de a da aceste învăţături, a făcut minuni, pentru ca să găsească crezămînt cuvintele Sale.

Şi iarăşi, în această fericire Hristos n-a vorbit îndeobşte de cei care plîng pentru fel de fel de pricini, ci de cei ce plîng pentru păcatele lor. Orice alt plîns este oprit cu străşnicie, cum este plînsul pentru vreunul din bunurile acestei lumi. Aceasta a arătat-o şi Pavel zicînd: „întristarea după lucrurile lumii aduce moarte; dar întristarea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire, fără părere de rău”.

Aici Hristos fericeşte pe cei întristaţi după Dumnezeu; şi nu vor­beşte de cei întristaţi puţin, ci de cei tare întristaţi. De aceea nici n-a spus: „cei ce se întristează”, ci „cei ce plîng”.

Porunca aceasta este, la rîndul ei, dascăl de filozofie. Dacă cei care plîng moartea copiilor sau a soţiei sau a unei rude, nu mai iubesc, în timpul durerii lor, nici banii, nici trupurile, nu se mai dau în vînt după slavă, nu-i mai supără ocările altora, nu mai sînt măcinaţi de invidie şi nu mai sînt asaltaţi de nici o altă patimă, că jalea şi plînsul pun stăpînire desăvîrşită pe sufletul lor, apoi mai multă filozofie decît aceasta vor arăta cei ce-şi plîng păcatele lor, aşa cum trebuie să le plîngă.

– Şi care le e răsplata?

„Că aceia se vor mîngîia”.

– Unde se vor mîngîia?

– Şi aici şi dincolo! Şi pentru că porunca aceasta este împovărătoare şi grea, Hristos a făgăduit să dea ceea ce o face mai cu seamă uşoară. Deci, dacă vrei să te mangai, plîngi!

Să nu socoteşti enigmă cuvintele acestea! De-ar veni asupră-ţi volburi de supărări, vei fi deasupra tuturora, dacă Dumnezeu te mîngîie. Dumnezeu dă totdeauna cu mult mai multe răsplăţi decît dureri. Aşa face şi aici: fericeşte pe cei ce plîng, nu după vrednicia plânsului lor, ci după iubirea Sa de oameni. Cei care plîng, îşi plîng păcatele; iar acestora le e îndestulător că au dobîndit iertare şi dezvinovăţire. Dar pentru ca Dumnezeu este iubitor de oameni nu-Şi mărgineşte răsplata numai la izbăvirea de muncile iadului, nici numai la iertarea de păcate, ci, îi fericeşte pe cei ce-şi plîng din inimă păcatele şi le dă multă mângâiere.

Hristos ne porunceşte să plîngem nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru păcatele altora. Suflete ca acestea aveau sfinţii. Aşa a fost sufletul lui Moise, aşa a fost sufletul lui Pavel, sufletul lui David! Că toţi aceştia au plîns de multe ori pentru păcatele altora.

“Fericiţi cei blînzi, că aceia vor moşteni pămîntul” .

– Spune-mi, te rog, ce pămînt vor moşteni?

– Unii spun că vor moşteni un pămînt spiritual. Dar nu-i aşa! Nici într-o parte a Scripturii nu găsim vorbindu-se de pămînt spiritual.

– Dar atunci cum trebuie înţelese aceste cuvinte?

– In această fericire este vorba de o răsplată materială, aşa cum face şi Pavel; că după ce a spus: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, a adăugat: „ca să trăieşti mulţi ani pe pămînt”. Şi Hristos îi spune tîlharului: „Astazi vei fi cu Mine în rai”.

Hristos ne îndeamnă, deci, nu numai cu bunătăţile viitoare, ci si cu cele de aici, pentru că sîntem lipiţi de cele pămînteşti şi umblăm după acestea înaintea celor viitoare. De aceea şi spune puţin mai tîrziu: „Impacă-te cu pîrîşul tău”; apoi arată şi răsplata unei astfel de filozofii, zicînd: „Ca nu cumva pîrîşul să te dea judecătorului, iar judecătorul slujitoru­lui”. Ai văzut cu ce înfricoşează? Cu mijloace materiale, cu cele ce se întîmplă în viaţa cea de toate zilele!

Domnul spune iarăşi: „Cel ce va zice fratelui său: «Netrebnicule», vinovat va fi sinedriului”. Şi Pavel dă aceleaşi răsplăţi materiale si îndeamnă cu bunătăţi din lumea aceasta. De pildă, cînd vorbeşte de feciorie, nu vorbeşte de răsplăţile cele cereşti, ci de cele de aici spunînd: „Pentru nevoia de acum”; si: „Dar eu vă cruţ“; si: „Şi vreau ca voi să fiţi fără grijă”. Tot aşa şi Hristos făgăduieşte pe lîngă bunătăţile cele duhovniceşti şi bunătăţi materiale.

Pentru că se crede că cel blînd pierde tot ce are, de aceea Hristos făgăduieşte contrariul, spunînd că omul blînd, omul care nu-i îndrăz­neţ, nici mîndru, stăpîneste cu deplină siguranţă bunurile sale, pe cînd cel lipsit de blîndete pierde de multe ori si averea moştenită de la părinţi şi sufletul. Şi pentru că în Vechiul Testament profetul David spunea adeseori că „cei blînzi vor moşteni pămîntul”, de aceea şi Hristos îşi urzeşte predica Sa şi cu cuvinte din Vechiul Testament, cunoscute ascultătorilor Săi, ca să nu le spună mereu cuvinte străine auzului lor.

Prin cuvintele acestei fericiri Hristos nu mărgineşte răsplata celor blînzi la cele de aici, ci împreună cu acestea le dă şi răsplată în ceruri. Că răsplata duhovnicească nu înlătură răsplata de pe lumea aceasta; şi iarăşi o răsplată făgăduită de Domnul pe lumea aceasta aduce după sine şi o răsplată duhovnicească. Că spune: „Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi acestea toate se vor adăuga vouă”; şi iarăşi: „Oricine a lăsat case sau fraţi, însutit va lua în veacul acesta, iar în cel viitor va moşteni viaţa veşnică”.

„Fericiţi cei ce flămînzesc şi însetoşează de dreptate”

– Care dreptate?

– Sau virtutea dreptăţii în genere, sau cea specială potrivnică lăco­miei. Hristos avea tocmai de gînd să dea legi cu privire la milostenie; şi pentru că milostenia nu trebuie făcută cu averi adunate din răpire sau din lăcomie, de aceea fericeşte pe cei rare se străduiesc să fără dreptate. Uită-te la cuvintele folosite de Domnul în această fericire! N-a spus: „Fericiţi cei ce ţin la dreptate”, ci: „Feritiţi cei ce flămînzesc şi însetoseaza de dreptate”.

S-a folosit de aceste cuvinte ca să căutăm dreptatea, nu de mîntuială, ci cu toată dorinţa inimii noastre. Şi pentru că semnul caracteristic al lăcomiei este dorinţa – şi nu atît dorinţa de mancăruri si băuturi cît dorinţa de a stăpîni mai mult şi de a avea mai multe bogăţii în jurul nostru -, de aceea Domnul a poruncit să mutăm dorinţa aceasta a noastră spre dreptate, pentru a nu mai fi lacomi.

Şi celor ce flămînzesc şi însetoşează de dreptate Domnul le da tot o răsplată materială spunînd:

„Că aceia se vor sătura”.

Pentru că lumea socoteşte că lăcomia îmbogăţeşte pe mulţi, Hristos spune că lucrurile se petrec cu totul dimpotrivă, că dreptatea îmbogă­ţeşte pe om. Nu te teme dar de sărăcie cînd faci dreptate, nici nu tre­mura că ai să mori de foame! Hrăpăreţii sînt mai ales cei care pierd totul, pe cînd cel ce iubeşte dreptatea îşi are în siguranţă avutul său. Iar dacă cei ce nu doresc averile străine se bucură de atît belşug, de mult mai mult belşug se vor bucura cei ce-si dau la săraci averile lor.

„Fericiţi cei milostivi”

După părerea mea Domnul vorbeşte aici nu numai de cei care fac milostenii cu bani, ci şi de cei care fac milostenii cu faptele lor. Că milostenia este de multe feluri, iar porunca aceasta este mult cuprinzătoare.

– Care este răsplata milosteniei?

„Că aceia se vor milui”.

S-ar părea că răsplata aceasta nu-i decît o întoarcere a milosteniei făcute; dar nu-i aşa, pentru că răsplata e mai mare decît fapta. Cei milostivi miluiesc ca oameni, dar sînt miluiti de Dumnezeul tuturora; iar mila dumnezeiească nu este egală cu mila omenească; ci pe cit e de mare deosebirea între răutate si bunătate, pe atat e de mare deosebirea între mila omenească si mila dumnezeiească.

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”

Iată şi aici tot o răsplată duhovnicească. Prin „cei curaţi cu inima” Domnul înţelege sau pe cei care săvârsesc toată virtutea şi nu au în cuge­tul lor nici un pic de răutate, sau pe cei care trăiesc în curăţenie tru­pească şi sufletească. Că de nici o altă virtute nu avem atita nevoie pentru a vedea pe Dumnezeu ca de virtutea aceasta. De aceea şi Pavel spunea: „Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”.

Prin „vederea lui Dumnezeu Domnul” vrea să spună că cei cu­raţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu atît cît omului îi este cu putinţă.

Pentru că sînt mulţi oameni care sînt milostivi, nu răpesc, nu sînt lacomi, dar în schimb trăiesc în desfrînări, de aceea Domnul în această fericire arată că nu-i de ajuns numai milostenia, ci mai e nevoie şi de curăţenie sufletească şi trupească. Acelaşi lucru l-a mărturisit şi Pavel despre macedoneni, scriindu-le corintenilor, că nu erau bogaţi numai în milostenie, ci şi în curăţenie sufletească şi trupească; că după ce a vorbit de dărnicia lor a adăugat: „şi pe ei înşişi s-au dat Domnului şi nouă”.

„Fericiţi făcătorii de pace”

In această fericire Domnul nu interzice numai dezbinarea şi ura unora faţă de alţii, ci cere ceva mai mult: să împăcăm pe cei învrăjbiţi. Şi adaugă tot o răsplată duhovnicească.

– Care?

„Că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”

Că Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu pentru aceasta a venit pe pămînt: să unească pe cei despărţiţi şi să împace pe cei învrăjbiţi.

Dar ca să nu socoteşti că pacea este un lucru bun în orice împreju­rare, a adăugat:

“Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate”

Adică cei prigoniţi pentru virtute, pentru apărarea altora, pentru credinţă. De obicei prin „dreptate” se înţelege întotdeauna întreaga filo­zofie a sufletului.

“Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocări şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi”

Hristos spune: „Veţi fi fericiţi dacă oamenii vă vor numi şarlatani, înşelători sau altfel”.

Poate fi ceva mai nou decît aceste porunci, în care Domnul ne spune să dorim tocmai ceea ce lumea urăşte: sărăcia, plînsul, prigoana, ocara? Şi totuşi Domnul a spus şi a convins nu pe doi, zece, douăzeci, o sută sau o mie de oameni, ci pe toată lumea. Şi cînd mulţimile au auzit aceste porunci grele, împovărătoare şi potrivnice simţului comun au rămas cutremurate de uimire. Atît de mare era puterea Celui ce vorbea.

Dar ca să nu socoteşti că este fericit orice om ocărit, Hristos pune două condiţii fericirii: una, să fie ocărit pentru Hristos, a doua, să fie ocărit pe nedrept. Dacă ocara nu îndeplineşte aceste condiţii, cel ocărit nu numai că nu este fericit, ci şi ticălos.

Iată acum şi răsplata:

„Că plata voastră multă este în ceruri”

Să nu te întristezi dacă nu auzi dăruindu-se de fiecare fericire împă­răţia cerurilor. Chiar dacă răsplătile sînt diferite, totuşi toate duc în împărăţia cerurilor.

Cînd Domnul spune: „se vor mîngîia cei ce plîng”; „se vor milui cei milostivi”; „vor vedea pe Dumnezeu cei curaţi cu inima”; „vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu făcătorii de pace”, prin toate acestea nu arată altceva decît împărăţia cerurilor. Cei care se bucură de aceste răsplăţi vor dobîndi negreşit împărăţia cerurilor. Nu socoti, dar, împărăţia ceru­rilor numai răsplata celor săraci cu duhul, ci şi a celor ce flămînzesc pentru dreptate, a celor blînzi şi într-un cuvînt a tuturor celorlalţi. Toc­mai de aceea Domnul a spus la fiecare din aceştia fericiţi, ca să nu te aştepţi la o răsplată materială. Că nici nu poate fi fericit cel răsplătit cu cele care pier odată cu viaţa aceasta, care trec mai iute decît umbra.

După cuvintele: „Că plata voastră multă este” a adăugat şi o altă mângâiere, spunînd:

„Că aşa au prigonit pe profeţii cei mai dinainte de voi”

Împărăţia cerurilor avea să fie răsplata celor prigoniţi; şi pentru că aveau să o dobîndească mai tîrziu, Domnul îi mîngîie spunîndu-le că vor avea aceeaşi parte cu profeţii prigoniţi mai dinainte de ei.

Cu alte Cuvinte Hristos spune aşa: „Să nu socotiţi că veţi suferi acestea pentru că grăiţi sau legiuiţi ceva împotrivă! Să nu socotiţi că veti fi prigoniţi, pentru că sînteţi dascălii unor învăţături rele! Nu! Necazurile şi primejdiile voastre nu vor veni de pe urma răutăţii învăţăturilor voastre, ci de pe urma răutătii ascultătorilor voştri. De aceea persecuţiile nu vor fi o mărturie îm­potriva voastră care suferiţi răul, ci împotriva celor care fac răul. Tot trecutul dă mărturie de aceasta. Nici profeţii n-au fost loviţi cu pietre, n-au fost prigoniţi şi n-au fost chinuiţi in atâtea si atâtea chipuri pentru că erau vinovaţi de fărădelegi sau de necredinţa în Dumnezeu! Prigo­nirile, dar, să nu vă tulbure. Toate cele ce se vor face pornesc din acelaşi gînd“.

Ai văzut cum Domnul a înălţat gândurile abătute ale ucenicilor Săi, punîndu-i alături de Moise si de Ilie? Tot aşa spune şi Pavel, scriind tesalonicenilor: „Că voi v-aţi făcut următori Bisericilor lui Dumnezeu, care sînt în Iudeea: că şi voi aţi indurat aceleaşi suferinţe de la cei de un neam cu voi, ca şi aceia de la iudeii, care şi pe Domnul Iisus L-au omorît şi pe profeţii lor şi pe noi ne-au prigonit şi lui Dumnezeu nu sînt plăcuţi şi tuturor oamenilor le sînt potrivnici”.

La fel i-a învăţat şi Hristos pe ucenicii Săi în această fericire. În celelalte fericiri spunea: „fericiţi cei săraci”, „fericiţi cei milos­tivi”; aici nu vorbeşte în general, ci se adresează direct ucenicilor Săi, spunîndu-le: “fericiţi veţi fi cînd vă vor ocări şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău”, arătîndu-le că ocara, prigoana şi cuvintele rele sînt pentru ei ceva special şi că acestea îi deosebesc de toţi ceilalţi învăţători.

În acelaşi timp, în această fericire Hristos face cunoscut în chip învăluit şi vrednicia Sa, că este adică de aceeaşi cinste cu Tatăl. „După cum profe­ţii au suferit pentru Tatăl, pare a le spune Hristos, tot aşa veţi suferi si voi pentru Mine”. Iar cînd spune: „pe profeţii cei mai dinainte de voi”, le arată că şi ei sînt profeţi.

Apoi, cînd le-a arătat că ocara, prigoana si cuvintele rele le vor fi mai cu seamă de folos si îi vor face străluciţi, nu le-a spus: „Vă vor vorbi de rău şi vă vor prigoni, dar Eu voi împiedica asta“. Hristos nu vrea ca ucenicii Săi să-şi găsească siguranţă vieţii lor în aceea ca nimeni să nu-i vorbească de rău, ci în aceea ca să îndure cu curaj atunci cînd sînt vor­biţi de rău si să vădească prin fapte pe prigonitori.

E cu mult mai mare lucru să suferi cu curaj răul decît să nu-l auzi deloc, după cum este cu mult mai mare lucru să nu socoteşti ceva rău bătaia cînd eşti bătut, decît să nu fii bătut de loc. Aici, în Evanghelia după Matei, Hristos a spus: „Plata voastră multă este în ceruri”; în Evanghelia după Luca, Hristos a spus acelaşi lucru, cu cuvinte mai tari, dar şi mai mîngîietoare. Nu numai că îi fericeşte pe cei vorbiţi de rău pentru Dumnezeu, dar îi nefericeşte pe cei care sînt vor­biţi de bine de toţi oamenii: Vai de voi cînd toţi oamenii vă vor vorbi de bine”.

Nu se poate spune că apostolii n-au fost vorbiţi de bine de oameni, dar nu de toţi. De aceea Hristos n-a spus: „Cînd vă vor vorbi de bine oamenii”, ci: „Cînd toţi oamenii”. Că nici nu-i cu putinţă ca toţi oamenii să vorbească de bine pe cei care duc o viaţă virtuoasă. Şi tot în Evanghelia după Luca Hristos spune: „Cînd vor lepăda numele vostru ca un rău, bucuraţi-vâ şi săltaţi”.

Hristos hotărăşte mare răsplată nu numai pentru prigoanele pe care le vor suferi, ci şi pentru cuvintele rele. De aceea n-a spus: „Cînd vă vor prigoni şi cînd vă vor omorî”, ci: „Cînd vă vor ocări şi vor zice tot cuvîntul rău”. Că mai cu seamă ocările şi vorbitul de rău îndurerează mai cumplit decît înseşi faptele.

Multe sînt în adevăr cele care uşurează durerea în prigoane, de pildă: încurajările tuturora, aplauzele, cunu­nile, laudele multora; dar cînd eşti ocărit şi vorbit de rău ţi se ia şi această mîngîiere. Că ocara si vorbitul de rău nu par în ochii lumii mare lucru; şi tocmai de aceea muşcă mai adînc decît prigoana inima celui ocărît şi vorbit de rău. Mulţi şi-au pus laţul de gît pentru că n-au putut suferi defăimarea şi ocara. Pentru ce să te mai miri de ceilalţi? Pe Iuda vânzătorul, neruşinatul, spurcatul, pe omul care nu se mai ruşina de nimic, vorbele rele l-au împins la spînzurătoare.

O altă pildă: Iov, omul de oţel, omul mai tare decît piatra, cînd şi-a pierdut averile, cînd au venit peste el nenorociri cumplite, cînd a ajuns dintr-o dată fără de copii, cînd şi-a văzut trupul izvor de viermi şi pe femeia sa împotriva lui, le-a îndurat pe toate cu uşurinţă; dar cînd a văzut că prietenii săi îl ocărăsc, îl atacă, că au o părere proastă despre el, că spun că suferă aceste nenorociri pentru păcatele lui şi că-i pedepsit pentru răutatea lui, atunci curajosul şi marele bărbat s-a tulburat şi i s-a răvăşit sufletul.

David a iertat pe toţi care l-au prigonit; numai pentru defăimare a cerut răzbunare de la Dumnezeu: „Lasă-l să blesteme, a zis el, că Domnul i-a poruncit; ca să vadă Domnul smerenia mea, şi-mi va răsplăti mie pentru blestemul ce mi l-a făcut el în ziua aceasta”.

Şi Pavel nu laudă numai pe cei prigoniţi, nici numai pe cei cărora li s-au luat averile, ci şi pe cei ocăriţi şi defăimaţi, grăind aşa: “Aduceţi-vă aminte de zilele de mai înainte, în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi îndurat multă luptă de suferinţă, fiind daţi în privelişte cu defăimări şi cu necazuri “.

Pentru aceea şi Hristos dă mare răsplată celor ocăriţi şi defăimaţi. Dar pentru ca să nu zici: „De ce, Doamne, nu pedepseşti aici pe pămînt pe cei ce ocărăsc, pentru ce nu le astupi aici gurile, ci dai dincolo răs­plată?”, Domnul a dat ca pildă pe profeţi, ca să arate că nici pe timpul lor Dumnezeu n-a pedepsit pe cei ce i-au ocărit si i-au defăimat. Dacă pe timpul Vechiului Testament, cînd o faptă era îndată pedepsită sau răsplătită, Dumnezeu îi încurajează pe profeţi să rabde ocările şi defăi­mările cu nădejdea unor răsplăţi viitoare, cu atît mai mult acum pe vre­mea Noului Testament, cînd nădejdea este mai vădită, cînd filozofia e mai mare.

Uită-te că Hristos a vorbit de suferirea prigoanelor, a ocărilor şi defăimărilor numai după ce a dat atîtea fericiri. N-a făcut asta fără rost, ci a vrut să arate că un om care nu s-a deprins şi n-a pus în practică feri­cirile nu poate ţine piept prigoanelor, ocărilor şi defăimărilor. De aceea fericirea dinainte deschide totdeauna drum celei următoare, aşa că toate fericirile alcătuiesc un lanţ de aur: omul smerit îşi va plînge negre­şit păcatele; cel care plînge va fi şi blînd şi drept şi milostiv; cel milos­tiv, drept şi cu sufletul zdrobit, va fi negreşit şi curat cu inima; iar cel curat cu inima va fi făcător de pace. In sfîrşit, cel care îndeplineşte toate aceste fericiri va înfrunta prigoanele, nu se va tulbura cînd va auzi că e vorbit de rău şi va fi în stare să sufere mii de necazuri.

După ce Hristos a dat ucenicilor Săi poruncile ce se cuveneau, îi încurajează iarăşi, lăudîndu-i. Şi pentru că poruncile erau măreţe, cu mult mai mari decît cele din Vechiul Testament, ascultă ce le spune Hristos ucenicilor Săi, ca nu cumva să se tulbure şi să zică: „Cum vom putea îndeplini aceste porunci?”. Spunîndu-le „Voi sînteţi sarea pâmîntului”, arătîndu-le că este nevoit să le dea aceste porunci, Domnul pare a le spune ucenicilor Săi: „Nu e vorba de viaţa voastră, ci de viaţa întregii lumi. Nu vă trimit în două sau zece sau douăzeci de oraşe, nici la un sin­gur popor, ca pe profeţi, ci pe pămînt şi pe mare, în întreaga lume, într-o lume stricată“.

Prin cuvintele: Voi sînteţi sarea pâmîntului” a arătat că toată omeni­rea este stricată şi putredă de păcate. De aceea Hristos cere ucenicilor Săi să îndeplinească virtuţile fericirilor; că ele mai cu seamă sînt nece­sare şi folositoare pentru purtarea de grijă a sufletelor mulţimilor. Omul blînd, îngăduitor, milostiv şi drept nu mărgineşte numai la el faptele sale bune, ci face ca aceste bune izvoare să se reverse şi spre folosul ce­lorlalţi. Şi iarăşi, omul curat cu inima, făcător de pace şi prigonit pentru adevăr îşi pune viaţa în slujba folosului obştesc al lumii. „Să nu socotiţi, spu­ne Hristos ucenicilor Săi, că sînteţi chemaţi la nişte lupte întîmplătoare şi nici că e vorba de lucruri mici! Nu!” „Voi sînteţi sarea pâmîntului!”

– Ce dar? Au îndreptat apostolii ce se stricase?

– Nicidecum! Că nici nu-i cu putinţă să mai fie de folos cele stri­cate, chiar dacă presari sare pe ele. Apostolii n-au făcut asta, ci au sărat numai ceea ce fusese mai înainte reînnoit, ceea ce li se încredinţase şi scăpase de mirosul cel greu al putreziciunii, ţinîndu-o şi păstrîndu-o în prospeţimea pe care o primise de la Stăpînul. A scăpa de putreziciunea păcatelor este lucrarea lui Hristos; dar a nu se mai întoarce iarăşi la putreziciunea aceea este lucrarea sîrguinţei şi nevoinţei ucenicilor.

Vezi cum Hristos le arată ucenicilor, încetul cu încetul, că sînt mai mari şi decît profeţii? Le spune că nu sînt numai dascălii Palestinei, ci ai întregului pămînt; şi nu sînt simpli dascăli, ci dascăli înfricoşători. Minunat este că au ajuns atît de doriţi şi atît de dragi tuturora, nu prin linguşeli, nici prin slugărnicii, ci prin asprime, aşa cum lucrează sarea. „Să nu vă miraţi, le spune Hristos, dacă’las la o parte pe ceilalţi şi vă grăiesc vouă şi vă atrag spre primejdii atît de mari! Gîndiţi-vă la cîte oraşe, la cîte popoare, la cîte neamuri am să vă trimit ca păstori! De aceea vreau să nu fiţi numai voi înţelepţi, ci să faceţi şi pe altii înţelepţi. Trebuie să fiţi foarte pricepuţi, pentru că în mîinile voastre stă mîntui-rea celorlalţi. Trebuie să aveţi atita belşug de virtute, pentru ca folosul ei să – împrăştie şi la altii. Dacă nu veti fi aşa, nu vă veti fi nici vouă îndestulători”.

„Nu vă întristaţi, le spune Hristos mai departe, că sînt împovără­toare cele ce vă spun! Dacă ceilalţi oameni se strică, pot, prin voi, să se mai întoarcă la starea lor, de mai înainte; dar dacă voi vă veţi strica, împreună cu voi veti pierde şi pe ceilalţi. Deci cu cît vi se încredinţează lucruri mai mari, cu atît aveţi nevoie de mai multă rîvnă”.

Pentru aceea spune:

„Dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai este bună decît să fie aruncată afară şi călcată de oameni”.

Ceilalţi oameni, de-ar păcătui de mii de ori, pot dobîndi iertare. Dar dascălul, dacă păcătuieşte, este lipsit de orice apărare şi va primi cea mai mare pedeapsă.

Pentru ca nu cumva ucenicii din pricina cuvintelor: „Cînd vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră” să se teamă, a porni la propovăduire, Hristos le spune: „Dacă nu sînteţi destul de tari ca să înfruntaţi ocările, prigonirile şi cuvintele rele, în zadar ati fost aleşi! Nu trebuie să vă temeţi cînd sînteti vorbiţi de rău, ci cînd sînteţi făţarnici. Atunci vă veţi strica şi veti fi călcaţi în picioare! Dar dacă rămîneţi la gust cum e sarea, şi sînteţi vorbiţi de rău, bucurati-vă! Aşa e lucrarea sării: să muşte şi să pricinuiască dureri celor răi. Este deci de neapărată trebuinţă să fiţi vorbiţi de rău; asta, însă, nu vă vătăma cu nimic, ci dă mărturie de tăria voastră…”.

mount.jpg


Categorii

FERICIRILE, Sfantul Ioan Gura de Aur, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “FERICIRILE – invatatura ce socheaza simtul comun al lumii

  1. Pingback: Război întru Cuvânt » “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”
  2. M-au ametit subtilitatile explicatiilor! Trebuie sa le rumeg cu de-amanuntul sa le inteleg bine! Barbatia care se cere in implinirea fericirilor este hrana tare pentru sufletul meu.

  3. Pingback: Război întru Cuvânt » “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”. Duminica fiului lunatic si a Sfantului Ioan Scararul. Fericirile
  4. Nu prea inteleg ce inseamna simt comun.
    Cumva e o traducere a “common sense”, care inseamna bun simt?

  5. @ Teo:

    Inseamna “bun simt” intre ghilimele, adica gandirea lumeasca obisnuita, glasul firii cazute si al “opiniei publice”.

  6. Pingback: Război întru Cuvânt » SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL sau ce inseamna cu adevarat sa marturisesti credinta
  7. Pingback: TANARUL BOGAT. Predica Sfantului Luca al Crimeei despre cei bogati si despre saracii care ravnesc la placeri si averi. CE VREA DE LA NOI HRISTOS?
  8. Pingback: Cand Hristos este parasit si asuprit… UN GAND PENTRU POSTUL MARE DE ACUM -
  9. Pingback: SCARA FERICIRILOR: Cele 9 Fericiri evanghelice talcuite de Parintele Rafail Noica. CE ESTE PATIMA? CE ESTE REALISMUL DUHOVNICESC? -
  10. Pingback: PREDICI la DUMINICA SFINTILOR ROMÂNI (audio, text): “Sa cerem ajutorul sfintilor români si al SFINTILOR INCHISORILOR pentru vremurile grele prin care trecem!”. CUM POATE PIERI NEAMUL CAND SE STRICA “SAREA PAMANTULUI”? -
  11. Pingback: CEARTA CRESTINULUI CU LUMEA: Incorporand lumea sau intrupand Evanghelia? -
  12. Pingback: “POCAINTA este si o IESIRE DIN IDOLATRIA MODERNA. Noi am intrat in imperiul asta al „BUNASTARII”, al vietii „mai bune”, pentru ca DIAVOLUL STIE CA FACE MAI MULTA ROADA CU „BUNASTAREA” DECAT CU PRIGOANA – Predica audio in Duminica S
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate