“Vom vedea pe Dumnezeu precum este” (IV): ARHIMANDRITUL SOFRONIE despre SUFERINTELE SI FERICIRILE DUHULUI: “Este oare cu putinta… fara o mare lupta cu propriile patimi, fara un plans zdrobitor, fara multime de scarbe, fara o arzatoare intristare? Toate se agonisesc prin multe suferinte

25-08-2014 Sublinieri

“In tanjirea sa catre Dumnezeul cel fara-de-inceput, sufletul care a simtit suflul Duhului Sfant sufera din stramtorarea realitatii de fata…”

***

970x337_pantocrator-goioasa

Ultima parte a capitolului:

BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA

“… Pentru crestin, asa cum il intelegem noi, calea ca­tre Tatal este numai prin Fiul.

Toate cate are Tatal ale Mele sant (Io. 16:15).

In nasterea cea mai nainte de veci a Fiului, Tatal a revarsat in El toata plinatatea Fiintei Sale. In vartutea acesteia, Fiul este intru totul deo­potriva cu Tatal; El este plinatatea desertanda a aratarii Tatalui: El este viata Lui, vartutea, puterea, stapania, imparatia, intelepciunea, atotcunoasterea, infaptuirea, dra­gostea…

Cela ce a vazut pre Fiul, a vazut pre Tatal” (cf. Io. 14:9).

Cela ce pre Fiul uraste, si pre Tatal uraste (cf. Io. 15:23).

Cela ce crede in Fiul are viata vecinica; dara cela ce nu asculta de Fiul, nu va vedea viata, ci mania lui Dumnezeu mane preste el” (cf. Io. 3:36).

Prin Duhul Sfant, Care de la Tatal purcede si in Fiul odihneste, se cunoaste Fiul in Dumnezeirea Sa si in omenirea primita de El. In acelasi Duh noi traim si pe Tatal.

Fiecare cuvant al lui Hristos este adevar ce nu se supune judecatii oamenilor. Pretutindenea avem martu­rie despre unicitatea Lui, a Fiului si Cuvantului lui Dumnezeu. Ba chiar El Insusi o intareste categoric:

Toti cati mai nainte de Mine au venit, furi sant si talhari” (cf. Io. 10:8).

Iar in privinta celor ce aveau si au inca sa se iveasca dupa venirea lui Hristos – El a spus:

Vedeti sa nu va insele cineva; ca multi vor veni in numele Meu, zicand: Eu sant Hristos[1], si pre multi vor insela… Atunci de va zice voua cineva: Iata aci este Hristos, sau: acolo, sa nu credeti. Ca se vor scula hristosi mincinosi si proroci mincinosi, si vor da semne mari si minuni, cat sa insale, de va fi cu putinta, si pre cei alesi. Iata, mai nainte am spus voua. Deci de vor zice voua: Iata, in pustie este, nu iesiti; Iata, in camari, nu credeti: Ca precum iese fulgerul de la rasarit si se arata pana la apus, asa va fi si venirea Fiului Omului” (Mt. 24:4-5; 23-27).

Nu incape indoiala ca Domnul seosebeste de toti ceilalti socotiti a fi „dascali ai omeni­rii”:

„Unul este Dascalul vostru, Hristos; iar voi toti/ frati santeti” (Mt. 23:8).

Istoria cunoaste multe incercari de a pune pe Hris­tos in rand cu alti dascali, proroci si intemeietori de re­ligie; astfel de incercari s’au inmultit in zilele noastre; este cazul sa le asteptam si in viitor. Ele toate se reduc la una: refuzul de a primi Dumnezeirea lui Hristos cea dintru inceput si, prin urmare, de a recunoaste absoluta Sa autoritate, asa cum a facut-o intaiul Sobor Ecumenic (325 d.H.).

dsc_0165 christ 2-u11934Lumina cea fara de inceput ni s’a impartasit prin intruparea Logosului Tatalui. Acolo unde este lepadata aceasta mare taina a bunei cinstiri (1 Tim. 3:16), nu este cazul sa ne asteptam a afla cunoasterea Adevaru­lui. In Crestinism se impreuneaza si cea mai pipaita realitate, si constiinta faptului ca, in cele din urma, Dumnezeu ramane neapropiat. Noi mancam Trupul Dumnezeului Celui intrupat si bem Sangele Lui: deve­nim madulare ale Trupului Sau (Ef. 5:30). In partasie cu cuvantul Sau, mintea noastra zidita se contopeste cu Mintea cea mai nainte de veci, Dumnezeiasca. Si in acelasi timp:

Pre Dumnezeu nimenea niciodinioara a vazut (1 Io. 4:12).

Imparatul imparatilor si Domnul domnilorintru neapropiata lumina locuind, pre Ca­rele nu a vazut nimenea dintre oameni, nici a vedea poate” (1 Tim. 6:15-16).

Pe Dumnezeul Care in esenta Sa depaseste toata intelegerea, tot numele sau chipul, Biserica lui Hristos Il cunoaste in experienta sa de veacuri. Si Parintii nostri, printr’o experienta limita puterilor omenesti, s’au facut partasi acestei cunoasteri lasate noua de ei ca o pretioasa mostenire care nu ni se va lua (cf. Lc. 10:42). Smerit Dumnezeul nostru nu dispretuieste nimicnicia noastra si nu ne-a refuzat a-L cunoaste in fericire, in masura buna­vointei Sale catre om (cf. Mt. 11:27).

Calea noastra spre a cunoaste pe Dumnezeu trece nu prin carti, ci prin credinta in cuvantul lui Hristos; credinta aceasta ne pogoara mintea intr’o inima cuprin­sa de flacara iubirii pentru Hristos. Noi ne pogoram in acest ocean fara de fund care este inima omului. Cunoastem osteneala acestei afundari: ea este conditionata de greutatea suferintei. Acolo, in strafunduri, mana lui Dumnezeu gingas ne cuprinde si ne ridica la cer. De altfel, si inaltarea la cer este cu putinta, daca pentru ea avem energia durerii dragostei.

In cartea de fata mult vorbesc despre durere” si imi vine adesea o temere ca nu toti vor intelege corect acest termen al nevointei. Durerea despre care vorbesc este laitmotivul vietii mele in Dumnezeu. Nu pot uita de dansa. Ea intru nimic nu se aseamana cu durerile trupesti sau sufletesti, desi adesea cuprinde si acest plan mai prejos. calugar-rugandu-seEste vorba de durerea dragostei lui Dumnezeu care smulge din lumea aceasta pe cel ce se roaga, ducandu-l intr’o alta lume. Cu cat mai puternica este durerea duhovniceasca, cu atat mai vartoasa atragerea catre Dumnezeu; cu cat mai dinamica afundarea noastra in adancul netarmuritului ocean al suferintei, cu atat mai temeinica inaltarea duhului nostru la cer. Cand insa duhul este dus a patrunde in sfera de lumina pur­tatoare a cerurilor, atunci durerea se preschimba in bucurie tot atat de nerabdat, a iubirii invingatoare. Inca o data, esential aceeasi imprejurare: suferinta-limita se contopeste intru una cu bucuria-limita. Iata, tocmai aceasta intindere sfasietoare este trasatura de capetenie a celui ce se pocaieste. Duhul Sfant il pune pe hotare nebananuite, unde i se impartaseste o oarecare inainte-gustare a Dumnezeiestii universalitati. Luati aminte la Hristos, cum a trait El in conditiile Pamantului dupa caderea lui Adam. Intr’Insul se inganau Dumnezeiasca puternicie si neputinta trupeasca. Cu noi se intampla ceva asemanator:

Toate le pot intru Hristos, Cel ce, ma intareste (Flp. 4:13).

Ceea ce Domnul este in Dumne­zeirea cea dupa esenta, aceea oamenii o au prin har. Si cel ce este asemanator lui Hristos in manifestarile Sale pamantesti, acela in chip firesc se aseamana Lui si in planul Dumnezeiesc.

Suferintele duhovnicesti sant o realitate de o subtirime deosebita, si celor mai multi nevazuta. Dragostea lui Dumnezeu naste inlauntrul nostru un intreg sir de felurite chinuri ale duhului, despre care se cade a vorbi ca despre unele mai presus de fire, metafizice. In cele din afara, astfel de suferinzi se pot afla in conditii nu mai rele decat altii, insa sufletul lor nu se indestuleaza cu nici o bogatie, cu nici un lux, cu nici un privilegiu sau stapanie, nici chiar cu slava in lumea de aci. In tanjirea sa catre Dumnezeul cel fara-de-inceput, sufletul care a simtit suflul Duhului Sfant sufera din stramtorarea realitatii de fata. Necazul lui este mai ascutit decat al unei maici care plange asupra pruncilor sai morti.

Primul cuvant al Domnului dupa iesirea Sa din pustie a fost: „Pocaiti-va, ca s’a apropiat Imparatia Cerurilor” (Mt. 4:17). El Insusi este aceasta Imparatie. Si iata, noi oamenii Il vedem: El a statut inaintea noastra atat de aproape, ca am putut nu numai a-L vedea, dar „si cu mainile a-L pipai” (1 Io. 1:1). Iar cand chipul cel „pipait” al Dumnezeului celui mai nainte de veci, in maretia dragostei Sale raneste sufletul nostru, el nu mai poate niciodata sa uite acea minune.comoara ascunsa in pamant

Asemenea este Imparatia Cerurilor cu o comoara ascunsa in tarina, carea aflandu-o omul, o a ascuns, si de bucuria ei merge si toate cate are vinde si cumpara tarina aceea. Iarasi asemenea este Imparatia Cerurilor omului negutator, ce cauta margaritare bune, carele afland un margaritar de mult pret, mergand a vandut toate cate avea si l-a cum­parat (Mt 13:44-46).

In aceste pilde Domnul vorbeste despre ce am in vedere acum. Zarind in duh Frumuse­tea lui Dumnezeu, omul paraseste de acum tot ceea ce are in limitele Pamantului, pentru a agonisi acea „comoara”, acel „margaritar”.

Cand Duhul Sfant arata duhului nostru in Lumina Nezidita realitatea lui Dumnezeu, atunci sufletul tre­buie sa afle barbatie spre a da crezare vedeniei date lui: ea depaseste peste orice masura tot ceea ce cunoastem in viata obisnuita. Cel ce a trait aceasta stare poate inte­lege intr’o masura clatinarea Sfintei Fecioare Maria la bunavestire a Arhanghelului Gavriil. Si numai atunci cand Ei i-au fost descoperite si suferintele ce aveau sa insoteasca slujirea Ei pentru lume,

„a zis Maria: Iata Roaba Domnului; fie mie dupre graiul tau. Si s’a dus de la ea ingerul. Si sculandu-se Mariam in zilele acelea, mers-a la munte cu degrab, in cetatea Iudei, si a intrat in casa Zahariei si s’a inchinat Elisavetei. Si a fost cand a auzit Elisavet inchinaciunea Mariei, saltat-a pruncul in pantecele ei, si s’a umplut de Duhul Sfant Elisavet, si a strigat cu glas mare si a zis: Binecuvantata esti tu intre femei, si binecuvantat rodul pantecelui tau. Si de unde mie acesta, ca sa vie Maica Domnului meu la mine? …Si fericita este carea a crezut, ca va fi savarsire celor zise Ei de la Domnul.”

Primind o astfel de intarire a adevarului descoperirii date Ei, Maria a spus:

„Ma­reste sufletul meu pre Domnul, si s’a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mantuitorul meu” (Lc. 1:38-47).

„Si vazand pre El [Apostolii], s’au inchinat Lui, dar unii s’au indoit”,

caci cele ce se intamplasera depaseau ma­sura omului (cf. Mt. 28:17; vezi si Lc. 2:35; Mt. 20:22; Fap. 9:15-16).

Lumina Nefacuta, la inceput ne descopera propria stare, care este cumplita; si noi ne pogoram, in „con­stiinta noastra”, in cele mai dedesubt ale iadului nostru. Si ne vedem, in nimicnicia noastra, asa cum santem. Insa cand Lumina vine, de acum intr’alt chip, in slava, atunci sufletul care s’a smerit are nevoie ca Insusi Dumnezeu sa-l ia in mainile Sale si sa-i dea putere sa poarte negraitul dar.

Pacatul incepe cu indulcire, dar sfarseste in tragica pieire. Mantuirea de la stapanirea pacatului asupra noastra incepe cu o dureroasa pocainta, dar sfarsitul ei – praznic si biruinta. Nu o data am auzit de la oamenii vremii noastre: Sant gata sa primesc religia daca imi va aduce bucurie“. Dar ei se gandesc la o bucurie din­tru bun inceputul credintei lor, ceea ce nu intotdeauna este cu putinta. Si tot aceiasi oameni sant in stare cu adevarat sa duca greutati de necrezut pentru a-si zidi o baza in lupta pentru painea de zi cu zi sau pentru oarecari privilegii. O si mai mare nevointa este de neocolit artistilor pentru a se desavarsi in arta pe care si-au ales-o. Nu arareori poetii si pictorii, scriitorii si muzi­cienii infrunta de-a lungul intregii lor vieti toate lipsu­rile, din dragoste pentru arta lor. Asa, si inca mai mult, cu bucurie rabda toate cei corora le-a fost data cinstea sa se atinga de flacara cereasca.

predica-de-pe-muntele-fericirilorSa luam invatatura lui Hristos:

Fericiti cei saraci cu duhul, ca acelora este imparatia cerurilor.

Deja acum sant ei „fericiti”, sau numai in Imparatia ce vine?

„Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia.”

Cand?

„Fericiti cei ce flamanzesc si insetosaza de dreptate; …Fericiti cei milostivi… cei curati cu inima… facatorii de pace… Fericiti cei prigoniti pentru dreptate… Fericiti veti fi cand va vor ocari… si vor zice tot ce este vi­clean… mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri… (Mt. 5:3-12).

Este oare cu putinta a infaptui toate acestea fara o mare lupta cu propriile patimi, fara un plans zdrobitor, fara multime de scarbe, fara o arzatoare intristare? Desigur ca nu. Dar oricat de curios ar parea aceasta, razele Imparatiei ceresti, de lumina purtatoare, deja dintru insusi inceputul credintei in Hristos-Dumnezeu incep a ajunge la noi.

…Amin zic voua, nu este nimeni care sa-si fi lasat casa, sau frati, sau surori, sau tata, sau muma, sau muiere, sau copii pentru imparatia lui Dumnezeu, care sa nu ia cu mult mai mult in vremea aceasta, si in veacul cel viitor viata vecinica (Lc. 18:29-30; vezi si Mc. 10:29-30).

Toate cele despre care vorbeste Domnul se agoni­sesc prin multe suferinte de catre sufletul care cauta pe Dumnezeu, care este tras catre El de puterea dragostei. Aceasta dragoste trage duhul omului catre Dumnezeu cu asa o putere, ca inceteaza a mai lucra in el multe re­flexe si reactii insusite mai nainte. Duhul omului sta ca minte inaintea Mintii Celei Dintai, sustragandu-se de la tot ce este vazut, tot ce este trecator. Aceasta stare se numeste de catre nevoitori „rugaciunea curata.” Astfel omul cade in afara categoriilor pamantesti: el nu este nici batran, nici tanar; nici Ellin, nici Iudeu, nici Scit, nici Varvar; nici imparat, nici rob; nici bogat, nici sa­rac; nici invatat, nici neinvatat. Ba mai mult: nici bar­bat, nici femeie. El este atunci o faptura noua” in Hristos Iisus (cf. 2 Cor. 5:17; Gal. 6:15; Gal. 3:26-28).

Cand pocainta crestinului atinge cea mai inalta in­cordare, atunci el intra in vrajba cu „Stapanitorul lumii acesteia” (cf. Io. 12:31; 14:30; 16:11). Mintea Vrajmasului este una de dimensiuni cosmice. Noi ducem cu el o lupta nevazuta. Cu deplina intemeiere se poate spune ca duhul crestinului care se pocaieste pana in strafun­duri va intalni tot ceea ce se cuprinde in limitele lumii duhovnicesti. Astfel trebuie sa fie, pentru ca pocainta apropie pe om de asemanarea cu Hristos – Domnitorul lumii. Pentru ca sa se impartaseasca omului plinatatea asemanarii dumnezeiesti si in Domnie, el, omul, se supune incercarilor la toate nivelele. Pe el il asteapta o multime de vedenii care sant cu putinta si in experien­tele mistice necrestine. Insa el le intampina intr’o alta perspectiva, cum ar fi, inversa: ceea ce cauta adeptii altor invataturi, cele catre care ei nazuiesc, cele pe care ei le primesc ca adevar, crestinul le traieste ca si caderi din viata adevarata. Lumina lui Dumnezeu care i s’a aratat ii da sa vada haurile fara fund ale iadului; insa astfel incat el sa recunoasca nalucirile adevarului care atrag la sine pe nevoitorul necercat. Vedeti sa nu va in­sele cineva (Mt. 24:4). Caci starile duhului crestin sant necunoscute pe cai straine. Mai presus de toate in aceas­ta randuiala se afla dragostea ce se pogoara de Sus si care imbratiseaza in compatimire intreaga faptura.

Durerea dragostei catre Dumnezeu, pentru scurte clipe poate aparea asemenea durerii inimii strapunse de un fier inrosit in foc. Insa – din nou „insa” – durerea aceasta este amestecata cu o dulceata de nedescris si cu o dragoste cu adevarat atotcuprinzatoare. Reiese ca si durerea, luata numai ca atare, si bucuria fara durere – ar fi mortale pentru organismul nostru alcatuit din trup si suflet.

In analiza mea finala, dupa zeci de ani de rugaciu­ne de pocainta, m’am convins ca ar fi o gresala cu ur­mari de neindreptat a confunda durerea pe care o „descriu”, a dragostei lui Hristos, cu manifestari de or­din patologic. Suferintele celui ce se pocaieste nu sant nici excitare nervoasa, nici urmarile poftelor patimase neimplinite, nici de ordinul unui conflict psihologic, nici pierderea controlului mintii; in ele nu se afla nici vreo alta patologie. Nicidecum. Ele apartin prin firea lor unui alt plan al fiintarii. In unele perioade incepa­toare ele se rasfrang asupra intregului om. Cu alte cu­vinte, si asupra trupului sau, si asupra sufletului, asa in­cat intregul om sufera; insa suferintele duhovnicesti cele dupa Dumnezeu nu ucid omul, ci il invie.In acest fel omul preabiruieste urmarile caderii – se slobozeste de legea pacatului” (cf. Rom. 7:23) care traieste in el.

Grea este calea renasterii noastre, intoarcerea la starea cea dintai. Dar nicicum nu se indreptateste nici o abatere de la aceasta nevointa. Iau drept pilda epoca noastra cu miscarile sale revolutionare. Experienta de mai mult de o jumatate de veac a dovedit dincolo de ta­gada intregii lumi cat de anevoioasa si de dureroasa este trecerea de la o oranduire sociala nedreapta, alca­tuita in conditiile cumplitei caderi a omenirii, la alta, si ea departe de dreptatea lui Dumnezeu, dar care pare totusi mai putin aspra. In aceasta lupta patimasa se arunca cu orice risc milioane de oameni, chiar pana la moarte. Si toti ii „inteleg”. normal_crucfx08Sa luam aceasta pilda spre a indreptati „riscul” nevoitorului crestin. Da, nu simplu, nu usor se preschimba viata noastra din stricaciune in nestricaciune, din vremelnicie in nemurire.

Neaparat una din doua va fi: sau, in goana dupa in­dulciri si conforturi sufletesti si trupesti, a ne indeparta de Dumnezeu, si prin urmare a muri duhovniceste; sau, in tanjirea dupa chipul fiintei cel mai presus de fire – a muri acestei lumi. In aceasta „murire” consta crucea noastra, rastignirea noastra. Multi, in sfortarile de a do­bandi realizarile idealului pe care si-l inchipuie – pier, desi este vorba numai de o biruinta vremelnica. Crestinul insa, in libertatea duhului sau nemuritor pe care a aflat-o in Dumnezeu, este gata sa sufere pentru infaptuirea celui mai inalt adevar. In aceasta consta vrednicia lui, asemenea careia nu se intalneste in lumea fireasca.

„Si s’a facut razboi in cer, Mihail si ingerii lui au dat razboi cu balaurul. Si balaurul a dat razboi, si ingerii lui, si nu au razbit, nici loc s’a aflat lor mai mult in cer. Si a fost aruncat balaurul cel mare, sarpele cel vechiu, carele se cheama diavolul si satana, cel ce insala lumea toata… Si am auzit glas mare in cer zicand: Acum s’a facut mantuirea si puterea si imparatia Dum­nezeului nostru, si stapanirea Hristosului Lui… Si ei au biruit pre el prin sangele Mielului si prin cuvantul marturiei lor, si nu si-au iubit sufletele pana la moarte. Pentru aceasta, veseliti-va cerurilor si cei ce salasluiti intru dansele...” (Apoc. 12:7-12).

A iubi pe Dumnezeu pana la ura de sine este desa­varsirea iubirii.

„Mai mare dragoste decat aceasta ni­menea are, ca cineva sufletul sau sa-si puie pentru prie­tenii sai” (Io 15:13).

Iata ce este dragostea „pana in sfarsit” (cf. Io 13:1). Cel ce se apropie la acest maret prag, acela a ajuns la usa care duce la „imparatia ne­clatita (Evr. 12:28).

Pentru a dobandi aceasta imparatie, tot omul tre­buie sa tina minte ca pe fiecare duh, facut „dupa chipul lui Dumnezeu”, il asteapta nevoia de a strabate „pra­gul” suferintei; al suferintei dureroase, in numele sfin­tei iubiri. Fara o astfel de incercare a libertatii noastre, noi insine nu ne vom putea constientiza ca fiind cu adevarat persoane slobode. Pe de alta parte, pentru a petrece vecinic in Dumnezeu si cu Dumnezeu, datori santem a ne invata dragostea proprie lui Dumnezeu. Taina aceasta Hristos ne-a descoperit-o, Logosul Tata­lui, Cel ce S’a intrupat. Fara pilda Lui, nimenea ar fi cunoscut vreodata aceasta taina. „A strabate pragul” – inseamna a se renaste in chip radical, a deveni „faptura noua”, a primi darul veciniciei Dumnezeiesti, astfel in­cat Dumnezeiasca viata sa devina stapanirea noastra nestramutata. Harul cel dintru inceput, intr’atat se impreuneaza cu firea noastra facuta, ca aceste doua – se fac una: si aceasta este indumnezeirea.

purtarea_cruciiBinecuvantarea de a cunoaste calea cuprinde cele spuse mai sus. Crestinul ce tine in minte acestea, trece-va o „aprindere intru ispita” (cf. 1 Pt. 4:12), si poate chiar cu bucurie, precum vedem la sfintii mucenici. A nu o cunoaste este primejdios, pentru ca sufletul se poate clatina in dragostea lui Dumnezeu, in increderea in El in zilele unor astfel de incercari, si a se lepada de a urma lui Hristos, Cel ce S’a urcat pe Golgotha.

Spunand pe scurt toate cele zise mai sus, voiu incerca sa pun inainte aceasta cu adevarat mare stiinta a duhului in putine cuvinte: Biruieste toata suferinta pa­manteasca afundandu-te intr’o mai mare suferinta:

„Ţine-ti mintea in iad” – osandeste-te pe sineti iadului, ca unul nevrednic de Dumnezeu, insa „nu deznadajdui.”

O astfel de nevointa te va duce la biruinta asupra lumii (cf. Io. 16:33). Ea te va duce in Imparatia cea neclatita (Evr. 12:28).

Care este hotarul acestei stiinte pe Pamant? El ne-a fost aratat de Hristos, Care „cu moartea pre moarte au calcat.”

Fie Numele Domnului binecuvantat de acum si pana in veac”.


[1] Hristos – cuvânt grecesc ce inseamna in româneste „Uns”; in evreieste, „Messia.”

(din: Arhimandritul Sofronie, “Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Harrowing_of_Hell_(Hosios_Loukas)

Legaturi:

***

***

***

***


Categorii

FERICIRILE, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Sofronie Saharov, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

28 Commentarii la ““Vom vedea pe Dumnezeu precum este” (IV): ARHIMANDRITUL SOFRONIE despre SUFERINTELE SI FERICIRILE DUHULUI: “Este oare cu putinta… fara o mare lupta cu propriile patimi, fara un plans zdrobitor, fara multime de scarbe, fara o arzatoare intristare? Toate se agonisesc prin multe suferinte

  1. “CEl ce sufera,cand ghiare prin placeri vin sa te-apuce,
    Plange-n sine pentru tine,cum a plans IISUS pe Cruce!
    Nu esti singur nici o clipa,cand tu singur crezi ca esti
    Si cu gandurile tale mreja relelor urzesti:
    Ier cei care vederii tale totdeauna se ascund,
    Iti cunosc nu numai fapta,ci si-al gandului strafund.”
    “Ingerii”
    de Vasile Militaru

  2. Foarte frumos….nu sunt cuvinte sa scriu aici bucuria citirii acestui material

  3. Extraordinar. Mai vrem din carte…

    Oare cand se va republica aveasta carte de capatai?

  4. @ A:

    Probabil curand.

  5. “Insa pentru cei care urmeaza lui Hristos este cu neputinta sa nu paseasca pe urmele Lui luand parte atat la agonia din Ghetsimani, cat si la cea de pe Golgota. Dupa faramiturile luminii taborice urmeaza crucea, patimile, moartea. Dar in cele din urma biruieste invierea. Iar toate acestea nu le putem intelege daca nu le si gustam, fie si putin. Ceea ce marturisesc cei ce le-au gustat este ca ei trec in timpul acestor incercari printr-o adevarata mucenicie, mucenicie care nu se termina in fiecare zi, asa cum s-a petrecut cu multi mucenici, ci potrivit marturiei Sfintilor Parinti, se prelungeste atata vreme cat ingaduie Domnul.
    Asa cum invata Sfintii Parinti, aceasta se numeste ridicare a harului, dar si o mica parasire a lui Dumnezeu. Toti care au trait aceasta stare, desi nimeni nu le-a facut vreun rau, desi aveau cele de trebuinta, cu toate acestea au gustat intr-o mica masura chinurile iadului.
    Daca aceasta stare se continua, este cu neputinta monahului sa mai sufere. Pentru aceasta, va cauta o scapare. Insa la adevaratii nevoitori harul dumnezeiesc se intoarce iarasi, ca un bun pedagog si o mama iubitoare. Atunci,nevoitorul traieste din nou, intr-o mica masura, bucuria Imparatiei Cerurilor. (…)
    Am cunoscut un nevoitor care de multa vreme trecea consecutiv prin cele doua stari. Imi spunea ca atat de mare este desfatarea langa Hristos in clipele de har, incat simte intr-o masura foarte mica trairea Ucenicilor Mantuitorului pe care au avut-o pe Tabor si striga cu acestia “Bine este noua sa fim aici”. Insa cand este parasit de har, atat de mult se chinuie sufletul si atat de puternica este apasarea vrajmasului, incat crede ca traieste inca de aici chinurile iadului.(…)
    Avand asadar destula experienta si fiind sigur ca racoarea Ermonului peste putin va trece si ii va lua locul intunericul cel adanc, ce a mestesugit? Luand hartie si cerneala a scris:”…In clipa aceasta ma consider pe mine cel mai fericit om de pe pamant. Cel Preainalt, Dumnezeu Cel neajuns, a cautat spre smerenia unui nemernic, unui mare pacatos. O, cat de dulce esti, preadulcele meu Iisus!(…)”
    Starea de mai sus nu intarzia sa fie inlocuita de una asemenea unei picaturi din agonia traita in Ghetsimani, dar si a unei picaturi din oceanul suferintei de pe Golgota.
    Apasarea ce o simtea acest frate era de nesuferit, iar vrajmasul il convingea cu argumente “solide’ sa plece, sa scape de aceasta mucenicie. Atunci acest nevoitor cadea la pamant si striga: “Nu plec de aici, chiar de ar fi sa mor! nu te cred, blestematule”. Apoi lua acea hartie, aprindea o lumanare si spunea: “Ia sa vedem ce scrie pe aceasta hartie”. Dupa ce o citea, defaimandu-se cu asprime, isi spunea: “Nemultumitorule, nesimtitorule, lenesule, iubitorule de placeri, iubitorule de sine, iubitorule de trup… Atunci cand te cerceteaza Hristos este foarte bine,(…) acum cand Domnul binevoieste sa-ti dea sa bei o picaturadin oceanul suferintei Sale, indata mintea ta alearga la tradarea lui Iuda(…)”
    Si-mi spunea ca a fost nespus de puternica aceasta lupta, dar rabdand si intrarmandu-se intotdeauna cu rugaciunea staretului sau, biruinta a fost de partea lui Hristos.”
    http://www.evanghelismos.ro/carte/56/staretul_haralambie_dascalul_rugaciunii_mintii

  6. Pingback: RODUL RABDARII SI AL NADEJDII. De ce Dumnezeu pare uneori neinduplecat si intarzie sa ne implineasca rugaciunile? -
  7. Pingback: Inaintea Inaltarii Sfintei Cruci: CE INSEAMNA A IUBI, CU ADEVARAT, in vremurile abuzului, viclesugului si minciunii generalizate? CUM PUTEM MARTURISI CRUCEA IN VIATA NOASTRA si CE FERICIRE PUTEM GASI IN IADUL LUMII? (predici audio) -
  8. Pingback: Parintele Zaharia Zaharou la Bucuresti despre ZDROBIREA INIMII si LACRIMILE CA HRANA A SUFLETULUI (audio si transcrierea conferintei de la Facultatea de Drept): “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile si ca lumea sa nu faca din tine victima
  9. Pingback: OARE NU ARDEA IN NOI INIMA NOASTRA? Implorarea staruitoare si “vanatoarea” Dumnezeului care ne aprinde tainic sufletele si apoi “se face nevazut”… | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: STARETUL SOFRONIE DE LA ESSEX, vazatorul luminii necreate si cunoscatorul neinselat al lui Dumnezeu. EXPERIENTA HARULUI si PUTEREA RUGACIUNII CU DURERE. Ce se intampla cand omul nu-si schimba viata dupa ce s-a savarsit cu el o vindecare minunata? CARE E C
  11. Pingback: SFANTUL SERAFIM DE SAROV, invatatorul pocaintei si TAMADUITORUL DEZNADEJDII (II). Ce rugaciuni – “antidot” recomanda in mod special Cuviosul? NECESARA CORECTARE A UNEI PARERI GRESITE: “Fara a merge pe calea pocaintei, oamenii incea
  12. Pingback: FURTUNA INFRICOSATOARE S-A RIDICAT… | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin coborarea dureroasa in inima: “Prin harul Duhului Sfant, STRAPUNGEREA si ZDROBIREA INIMII ii sunt indeajuns crestinului pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII” | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: MARETIA MICILOR ASCULTARI. Roada durerii truditoare | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: Bucuria duhovniceasca. MAICA DOMNULUI A ADUS IN LUME BUCURIA | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: CU BINECUVANTAREA STARETULUI EFREM DIN ARIZONA la inceputul anului nou bisericesc: “AVETI RABDARE, FIII MEI! NU VA PIERDETI CURAJUL IN LUPTA!” | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: DA, DOAMNE, CA UN CÂINE… “Cine va încerca să se înfrunte cu răul în afara lui însuşi, fără ca înainte să-l fi învins pe cel Rău înlăuntrul său…” | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: PREFACEREA RANILOR SUFLETESTI si a durerilor omenesti mistuitoare IN MANGAIETORUL PLANS DUHOVNICESC. Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea neincetata a pocaintei (II). CUM SA REACTIONAM LA AMARACIUNI CA SA LE FACEM FOLOSITOARE? “Punându-L pe Hr
  19. Pingback: Sfantul Ioan Scararul despre PLANSUL DE-BUCURIE-FACATOR | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: “BINECUVANTATA DEZNADAJDUIRE” – Pogorarea la iad impreuna cu Hristos | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: CE PUTEM FACE PENTRU COPIII SI TINERII ucisi sufleteste de duhul inselator al vremurilor in care “pacatul s-a inmultit mai mult ca niciodata”? PARINTII CRESTINI – INTRE ALIPIREA DE DUHUL LUMII si PLANSUL VADUVEI | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: NASTEREA DIN NOU IN DUH | Cuvântul Ortodox
  23. Pingback: PARINTELE RAFAIL, in ce-a de-a doua interventie la Colocviul duhovnicesc de la Iasi, despre NEVOIA DE REVENIRE LA INTELESURILE DUHOVNICESTI AUTENTICE: Ce este pocainta? (VIDEO) | Cuvântul Ortodox
  24. Pingback: INTRE INTRUPAREA SI A DOUA VENIRE IN LUME A LUI HRISTOS. Arhim. Emilianos Simonopetritul ne aminteste CHIPUL si CHEMAREA DUMNEZEIASCA pe care le purtam in noi, spre A-L NASTE PE HRISTOS INLAUNTRUL NOSTRU: “Suntem mame și tați ai lui Dumnezeu! Păr
  25. Pingback: PILDA VAMESULUI SI FARISEULUI talcuita de IPS Naum, Mitropolitul Strumitei: CUM ATRAGEM HARUL DUMNEZEIESC si CUM IL FACEM SA NE PARASEASCA? | Cuvântul Ortodox
  26. Pingback: „Fratilor, sa ne rugam si sa plangem cu totii!” – Sfantul Ioan de Kronstadt ne indeamna la LUPTA NECURMATA DE ELIBERARE DIN INSELACIUNEA SI SCARBA PACATULUI: “In fiecare clipa trebuie sa stam de straja…” | Cuvântul Ortodox
  27. Pingback: PLANSUL – INTOARCEREA IN RAIUL DIN CARE NE-AM IZGONIT PRIN RAZVRATIRE – Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea restauratoare a pocaintei (I) | Cuvântul Ortodox
  28. Pingback: PLÂNGÂNDU-NE CĂDEREA, LA PORŢILE RAIULUI… Ce înseamnă PĂCATUL și care este POCĂINŢA ADEVĂRATĂ? “Este nevoie să-şi tragă sufletul pentru început, să-şi revină din zilnica alergătură, să se strămute de la observarea contin
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate