PREDICA AUDIO (+ text) a Parintelui Nichifor Horia la Duminica a IV-a a Postului Mare: “DE POTI CREDE, TOATE SUNT CU PUTINTA CELUI CE CREDE!”

22-03-2015 Sublinieri



 

“SA AI INCREDERE IN DUMNEZEU PANA LA CAPAT! Ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la tine este ca tu însuţi, pe de o parte, să-ţi arăţi neputinţa ta, dar să lucrezi împreună cu Domnul la această neputinţă…”

***

Predica Parintelui Nichifor Horia (Iasi) la Duminica a 4-a din Post (2011) – a Sfantului Ioan Scararul, a Fericirilor si a vindecarii fiului indracit (lunatic):

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

În Duminica a patra din Post facem pomenirea Sf. Ioan Scărarul, cel care a trăit în secolul VII şi al cărui supranume, Scărarul, este dat de o lucrare a sa binecunoscută încă din timpul vieţii sale, lucrare numită Scara, lucrare care ne duce cu gândul că toată viaţa duhovnicească a omului este un urcuş, nu poate fi o stagnare, nu poate fi un stadiu la care omul să fie mulţumit cu el însuşi şi să poată spune că iată, până aici este măsura mea sau, într-o anume măsură, asta este ceea ce pot eu şi nimic mai mult, o împăcare, poate o siguranţă pe care omul o caută în această lume, însă însăşi scrierea pe care Biserica ne-o pune astăzi înainte ne arată că viaţa noastră este un permanent urcuş spre cunoaşterea Dumnezeului Celui adevărat, un urcuş spre lepădarea de cele mincinoase ale lumii până la câştigarea virtuţilor celor trei: credinţa, nădejdea şi dragostea.

Acesta este chipul scării pe care îl închipuie Sf. Ioan Scărarul, virtuţi care ne fac să privim cu înțelegere tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, înţelegere că Dumnezeu are un plan în istorie, că şi în zilele noastre lucrează cu fiecare din noi, cunoaşte şi caută gândurile noastre şi cu fiecare alegere a noastră Dumnezeu îndreaptă viaţa noastră spre cunoaşterea Lui, în măsura în care în inima noastră are loc, într-adevăr, această căutare sau spre alegerea pe care am făcut-o noi, bunăoară de o stagnare sau de o zăbovire în a împlini toate cele pe care le avem de împlinit.

Pericopele evanghelice ce s-au citit în această zi sunt două. prosagwgi-yiou-alalou-kyrionÎn prima vedem un tată a cărui suferinţă o înţelegem în paginile Scripturii care ne înfăţişează durerea lui, un tată descurajat, al cărui fiu era lunatic, spune Evanghelistul, în sensul că pătimirea lui se manifesta la anumite faze ale lunii. Şi pătimirea lui nu era una uşoară. Fără explicaţii, fără cuvânt, se declanşa ceea ce am numi azi o criză de epilepsie; fără să fi fost epilepsie, fără să fi fost o boală organică, ci o boală cauzată de duhuri demonice, se arunca la pământ şi spumega şi înţepenea, spre înfricoşarea tatălui, care ştia, totuşi, că acea boală nu este o boală obişnuită, organică, ci era o posedare, o lucrare a demonului în sufletul copilului. Nu înţelegea tatăl nici de ce se întâmplă, nici pentru ce se întâmplă, dar suferea o dată cu copilul lui, pentru că dragostea suferă împreună cu cel pe care îl îndrăgeşti şi care suferă înaintea ta. Şi această suferinţă o vedem peste tot în jurul nostru unde dragostea de părinte este atât de adâncă şi este dragoste care ne cheamă să înţelegem ca şi noi să lărgim inimile noastre nu numai spre copiii sau spre părinţii noştri, ci spre lumea întreagă a fiilor lui Dumnezeu, pentru că toţi suntem chemaţi să-I spunem lui Dumnezeu Tatăl nostru. Şi, după cum suferim pentru fratele nostru sau pentru sora noastră, să lărgim această dragoste şi această înţelegere.

Iată că în dragostea sa, tatăl suferea. Şi vedem că se apropie întâi de ucenicii Mântuitorului, care nu au putut nici să-i dezlege din suferinţă, nici să-i descopere vreo portiţă a înţelegerii. Şi atunci când Mântuitorul coboară din munte – ştim că această întâlnire a avut loc după coborârea din Muntele Tabor a Mântuitorului cu cei trei ucenici – se apropie cu această rugăminte:

Iată, Doamne, fiul meu este lunatic şi l-am adus înaintea ucenicilor Tăi, dar n-au putut să-i facă nimic.

Și Mântuitorul cere:

Aduceți-l la Mine.

Vedem că în această întâlnire Mântuitorul nu-i descoperă nici cauza pătimirii copilului, nici nu-i explică faptul că boala nu are legătură cu anumite faze ale lunii, nu în sensul că luna ar fi avut, într-adevăr, vreo cauzalitate în declanşarea bolii copilului, ci era mai curând o manifestare amăgitoare a diavolului în legătură cu fazele lunii, ca să ducă în eroare, ca să nu arate că adevărata cauză era răutatea vrăjmaşului și lega, cumva, această succesiune de fazele lunii, însă Mântuitorul nu spune nimic despre toate acestea, ci, în acest: Aduceţi-l la Mine, deja este o întâlnire şi, putem spune, o judecată pe care o face deopotrivă tatălui și demonului care-l stăpânea pe copil cu nedreptate. Şi o judecată este pentru fiecare din noi când ne spovedim, când ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie şi ne apropiem de Hristos în Taina Sfântului Potir. Este o judecată pentru că, pe de o parte, cunoaştem neputinţa noastră de a stărui în tot binele pe care-l dorim, neputinţă pe care sfâşietor o suspina Sf. Ap. Pavel când zicea că in mine este a face binele, dorinţa mea, voinţa mea este de a face binele, dar nu fac binele pe care-l voiesc, ci fac răul pe care nu-l voiesc.

În această sfâşiere noi înşine, pe de o parte, vedem această neputinţă, pe de altă parte, dorind să depăşim aceste neputinţe, şi în întâlnirea cu Hristos trăim noi înșine o judecată, aşa cum a trăit tatăl, o judecată a necredinţei noastre, o judecată a nelucrării noastre pentru că Hristos nu lucrează ceea ce noi putem lucra şi nu face ceea ce noi putem face; dacă eu am furat ceva şi nu întorc înapoi, spovedania nu înseamnă că iert şi dezleg, ci spovedania înseamnă: întâi rezolvă ceea ce poţi să rezolvi în această viaţă! Ceea ce ai furat să întorci înapoi! După aceea abia vei primi dezlegarea de la Dumnezeu şi de la preot, după ce tu ai întors înapoi ceea ce ai nedreptăţit.

Tatăl se apropie cu acest cuvânt în deznădejdea sa:

De poţi ceva, ajută-ne nouă!

Nu cu o credinţă desăvârşită şi nici măcar apostolii nu înţelegeau desăvârşit că Cel Care făcea acele minuni, Cel Care le vorbea cu putere multă era Dumnezeu adevărat! Vedem că înşişi apostolii s-au poticnit în momentul Pătimirii lui Hristos, cu atât mai mult acest om, care nu înţelegea că Cel Care făcuse atâtea minuni și avea cuvânt cu putere multă şi a cărui veste se dusese în tot ţinutul era Însuşi Dumnezeu. Credea, cel mult, că este un prooroc ales de Dumnezeu prin care puterea lui Dumnezeu lucrează. Şi, probabil, cu această credinţă s-a dus, dar nici măcar această credinţă cu adevărat puternică, pentru că spune: De poţi ceva, ajută-ne nouă!, ca şi cum puterea lui Dumnezeu ar fi mărginită, ca şi cum Cel la Care s-a dus ar fi lucrat asemenea unui doctor oarecare, care avea anume limitări date de nişte descoperiri în timp, mai mult sau mai puţin desăvârşite.

Şi Mântuitorul îi spune:

De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede!

Şi întrebăm ce înseamnă această credinţă, ce înseamnă “de poţi crede…”? Adică de poţi avea încredere în Dumnezeu până la capăt. Încredere în Dumnezeu pe de o parte că El este atotputernic şi poate, într-adevăr, să împlinească toate cele ale neputinţei tale, pe de altă parte că Dumnezeu te iubeşte și vrea să împlinească acestea; ceea ce aşteaptă de la tine este ca tu însuţi, pe de o parte, să-ţi arăţi neputinţa ta Domnului, dar să lucrezi împreună cu Domnul la această neputinţă. Vedem că, după săvârşirea minunii, când Apostolii se apropie de Mântuitorul şi-L întreabă:

Noi de ce n-am putut să-l vindecăm?,

El le spune că

Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post,

îndemnându-ne şi pe noi înşine să înţelegem că minunea din viaţa noastră, schimbarea din viaţa noastră este împreună-lucrare cu Hristos, nu este doar lucrarea lui Hristos cu noi, ci este și voinţa noastră lucrătoare de a ne schimba. Prin rugăciune, prin post, prin împlinirea a tot lucrul bun, prin îndepărtarea gândurilor rele, prin îndepărtarea împrejurărilor de păcat. Fără această împreună-lucrare, Hristos nu lucrează în locul nostru sau împotriva noastră. Şi de aceea îi spune tatălui:

De poţi crede, toate îi sunt cu putinţă celui ce crede!

Şi atunci, tatăl rosteşte sfâşietor:

Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!

Şi acest cuvânt Biserica ni-l pune înainte astăzi, ca şi noi să vedem în sufletele noastre cât este credinţă şi cât este necredinţă, cât dintr-o zi lucrăm cu gândul la Dumnezeu şi credem în El și cât lucrăm punându-ne nădejdea în priceperea noastră, în chivernisirea noastră, în felul nostru de multe ori alunecos și mincinos de a ne aranja, chiar viclean, anumite lucruri şi în măsura în care în noi e necredinţă mai mult decât credinţă și noi să învăţăm acest strigăt care vine dintr-o inimă zdrobită, inimă zdrobită de care Sf. Prooroc David în Duhul Sfânt spune că Dumnezeu nu o va urgisi.

Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!

Cu acest cuvânt drept înţeles dacă plecăm de la Biserică astăzi, plecăm mai îmbogăţiţi.

Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!

Şi atunci Dumnezeu împlineşte minunea şi strigă la duhul mut din copil cu putere, am spune astăzi: cu autoritate, autoritatea Celui Sfânt, a lui Dumnezeu întrupat, a Celui Care iubea pe tată şi pe copil deopotrivă, a Celui Care era sfinţenia absolută:

Duh mut şi surd, ţie-ţi spun, ieşi din acest copil şi să nu mai intri în el!

Şi atunci s-a întâmplat minunea, că a ieşit duhul, am putea spune astăzi că într-un chip spectaculos, într-un chip evident, copilul rămânând mult timp după aceea ca şi mort, deşi perfect conştient, dar ca şi mort.

Iată că pericopa evanghelică de astăzi ne învaţă să înţelegem că viaţa noastră nu este numai criza economică sau vidul legislativ sau corupţia unor oameni, ci este o luptă cu duhurile şi în această luptă se lucrează nu starea noastră mai bună sau mai rea, nu educaţia sau sănătatea la nivel global, ci se lucrează însăşi mântuirea noastră, sensul vieţii noastre: a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a trăi în răspunsul pe care îl dăm lui Dumnezeu prin iubirea noastră.

scara SucevitaÎntre cele două pericope evanghelice este această legătură: că Sf. Ioan Scărarul este unul dintre cei care au spus DA lui Dumnezeu, este unul dintre cei care au înţeles minciuna siguranțelor şi desfătărilor acestei lumi de a-l împlini desăvârşit pe om. Şi, când a înțeles aceasta, a ales viaţa de luptă împotriva duhurilor minciunii prin post şi rugăciune. A fost un adevărat postitor şi un adevărat rugător şi treptele, cele 30 de trepte pe care le vedem în Scara sa, scară pe care o vedem zugrăvită pe mănăstirile noastre atât de renumite, Suceviţa şi celelalte din Bucovina, vădind prin aceasta că oamenii cunoşteau şi apreciau acest mesaj. În Scara, aceste trepte Ioan Scărarul le-a trecut, le-a străbătut cu piciorul său, nu a scris o scriere teoretică, după ce a studiat în vreo bibliotecă cărţi de filosofie foarte frumoase şi foarte adânci, ci au fost lucruri care au venit dintr-o experienţă de viaţă, dintr-o schimbare a vieţii lui prin credinţă şi prin lucrarea dumnezeieştilor porunci.

De aceea, Scara lui Ioan Scărarul, scrisă atât de accesibil tuturor, este o scriere la care Biserica ne îndeamnă pe toţi astăzi s-o citim. Se găseşte în Filocalie, o veţi găsi la bibliotecă, nu vreau să fac nici măcar rezumatul sau recenzia acestei cărţi, ci vă îndemn pe toţi să o citiţi. Este scrisă adânc, dar cu o anume claritate şi simplitate, pentru orice credincios. Nu trebuie să fii iniţiat în ale teologiei ca să înţelegi. Spuneam că începând de la prima treaptă, cea a lepădării de deşertăciunea lumii, până la împărtăşirea echilibrului care vine din virtuţile credinţă, nădejde şi dragoste, Sf. Ioan Scărarul scrie cu talent şi cu o mare frumuseţe şi cu umor pe alocuri despre pericolele ce pândesc pe acest urcuş adevărat, dar greu, pericole care vin din păcatele ce se luptă cu noi: lăcomie, egoism, clevetire şi toate celelalte, şi pe toate le descrie în umbrele lor, dar şi ne arată cum să ne putem lupta cu ele pentru a deveni sfinţi, pentru a scoate din noi toţi demonii muţi şi surzi, muţi în faţa păcatului, muţi când e vorba de compromis, muţi când e vorba să vădim nedreptatea din jurul nostru, surzi atunci când nu vrem să-l auzim pe aproapele nostru în suferinţă, atunci când nu-i auzim cuvântul sau suspinul inimii.

predica-de-pe-muntele-fericirilorŞi cea de-a doua pericopă evanghelică, a Fericirilor, este legată de Sf. Ioan Scărarul pentru că Fericirile însele sunt o anume scară pe care noi trebuie să urcăm pentru a-L cunoaşte pe Hristos. Fericirile, ca şi poruncile, începând cu prima, ne vădesc cum să trăim cu adevărat pe pământ ca să împlinim misiunea noastră, ca să găsim fericirea pe care o căutăm.

Şi, în cuvântul de acum, nu m-aş referi decât la prima fericire, de multe ori atât de prost și de strâmb înţeleasă, chiar şi de oameni care au acces la înţelepciunea acestei lumi, dar se vede că, fără descoperirea lui Dumnezeu, se strâmbă cele drepte în ochii lor:

Fericiţi cei săraci cu duhul…,

pe care marele critic Nicolae Manolescu o înţelegea ca pe fericiţi cei ignoranţi – nici pe departe! O înţelegea ca fericiţi cei ignoranţi pentru că, în simplitatea lor, Dumnezeu va scrie acolo ce vrea, un fel de manipulare pe care omul o face în inima celui prost sau ignorant. Nici pe departe aşa ceva!

E adevărat că Hristos Însuşi pe pământ nu Şi-a ales apostolii din marii cărturari ai acestei lumi, ci din pescari şi din oameni simpli, dar nu acesta a fost criteriul, ci asta a fost o judecată a lumii, că aceşti oameni simpli, nu cărturari, nu prinţi, oameni care n-au avut acces la cultură şi la anumite rafinamente, aceşti oameni simpli au putut să primească cuvântul lui Dumnezeu şi au putut să-L primească drept. Ce este această simplitate, “fericiți cei săraci cu duhul”? Este o sărăcie a argumentelor atunci când vrem să ne împotrivim unui adevăr! Este o simplitate între da şi nu! Este o hotărâre de a împlini cele ce ne sunt clare și evidente.

De multe ori, în sofisticarea ideilor şi argumentelor sale, omul se împotriveşte lui însuşi! Ştie că, într-adevăr, ar fi bine să nu mintă sau să nu curvească sau să nu ucidă, dar, pentru el, între da şi nu, alege într-adevăr să nu împlinească porunca lui Dumnezeu, găsindu-şi argumente, motivaţii. Or, simplitatea, sărăcia duhului, este cea care, între da și nu, alege pe da! Şi-l alege fără să se înşele pe el în argumente mai mult sau mai puţin raţionale, în argumente mincinoase, fără să justifice luişi şi lui Dumnezeu minciuna vieţii lui.

Astăzi, oamenii trăiesc de multe ori căutând să-și facă o imagine a sinelui convingătoare pentru ceilalţi, pentru ei înşişi, mai puţin decât a trăi în această simplitate, în această sărăcie a duhului, care înseamnă nimic mai puţin decât sinceritate, decât hotărârea de a fi cu adevărat credincios lui Dumnezeu.

Faptul că Hristos şi-a ales apostolii nu din învăţaţii acestei lumi, ci din oamenii simpli ai acestei lumi este o judecată a acestei lumi, aşa cum spunea Sf. Ap. Pavel, că de vreme ce nu prin înţelepţii acestei lumi au putut, într-adevăr, să cunoască cele ale credinţei, cele ale Duhului, a binevoit Dumnezeu să Se descopere celor simpli, celor neînţelepţi. Asta nu înseamnă că nu sunt şi oameni care au acces la înţelepciunea acestei lumi şi atunci când au avut acces și inimă sinceră şi inimă hotărâtă a împlini cuvântul lui Dumnezeu nu au devenit mai mari decât cei simpli. Şi ne gândim aici la Sfinţii Trei Ierarhi – cine a fost un Sf. Ioan Gură de Aur sau un Sf. Vasile cel Mare? Au fost oameni care au strălucit în învăţătura veacului lor mai mult decât toţi cei din breasla lor, putem spune, şi care, atunci când au cunoscut, asemenea pescarilor Ioan sau Petru sau Iacov, adevărul lui Dumnezeu, în acel moment n-au mai stat la îndoială între da şi nu, n-au mai stat să-şi justifice nepăsarea şi teama şi lipsa de curaj, ci, împreună, precum aceia, au spus da şi tot ceea ce chivernisiseră până atunci, înțelepciunea şi cunoştinţa acestei lumi, au putut, într-adevăr, să rodească în chip însutit.

În faţa atâtor sensuri ce se deschid din pericopele ce s-au citit azi, iubiţi credincioşi, în faţa personalităţii Sf. Ioan Scărarul, să ne rugăm Bunului Dumnezeu ca şi noi, în acest Post şi în toată viaţă noastră, să urcăm cu bărbăţie şi cu simplitate, cu sărăcie a duhului, pe treptele devenirii duhovniceşti. Să învăţăm că sfinţenia noastră şi ieşirea din mirajul patimilor şi al poftelor nu se face în chip magic, nu lucrează magic Hristos în noi, ci împreună cu noi, atunci când noi ne silim cu postul şi cu rugăciunea şi cu lupta împotriva tuturor gândurilor celor rele. Să înţelegem că ceea ce ne opreşte a urca pe ultimele trepte este slăbănogirea şi necredinţa noastră şi să strigăm împreună cu tatăl din Evanghelie:

Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Împlineşte dorul meu de sfinţenie şi dă-mi puterea să săvârşesc această sfinţenie. Amin.

Dumnezeu să ne ajute!”

scara_dumnezeiescului_urcus_2_1

Vedeti si:

***

***

Alte legaturi:


Categorii

Duminica Sfantului Ioan Scararul, FERICIRILE, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Nichifor Horia, Vindecarea lunatecului

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “PREDICA AUDIO (+ text) a Parintelui Nichifor Horia la Duminica a IV-a a Postului Mare: “DE POTI CREDE, TOATE SUNT CU PUTINTA CELUI CE CREDE!”

  1. Cred Doamne, ajuta necredintei si neputintei mele !

  2. Dragi admin
    Iertati ca va deranjez iarasi cu sinaxarul zilei, dar intreb si eu daca undeva intr-un coltisor nu se poate sa puneti sfintii zilei ? Macar sfintii zilei, fara viata lor…

  3. @ Petru
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/sinaxar/ – In bara de butoane veti gasi “Sinaxar”, care face legatura catre pagina respectiva.

  4. Pingback: “POCAINTA este si o IESIRE DIN IDOLATRIA MODERNA. Noi am intrat in imperiul asta al „BUNASTARII”, al vietii „mai bune”, pentru ca DIAVOLUL STIE CA FACE MAI MULTA ROADA CU „BUNASTAREA” DECAT CU PRIGOANA – Predica audio in Duminica S
  5. Pingback: TAINA MANTUIRII si TAINA FARADELEGII IN VIATA NOASTRA. “Dumnezeu, cand se apropie de om, nu apare la televizor, nu face tam-tam, ci intr-o mare taina. Nimic nu ni se vesteste spectacular din partea lui Dumnezeu…” – PREDICA AUDIO a
  6. Pingback: Duhul surd și mut al SOCIETĂȚII DE CONSUM ne aruncă “din pruncie” în FOCUL ȘI APA PATIMILOR, din care ne pot scoate numai POSTUL ȘI RUGĂCIUNEA. Darurile extraordinare ale Postului Mare și dimensiunea sa interioară: ÎNFRÂNAREA DE LA
  7. Pingback: Zdrobirea unui tata epuizat si mila unui Dumnezeu care cauta la inima omului. CREDINTA, SINCERITATE, MARTURISIRE. DURERE, NEPUTINTA, PUTERE… | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: Zdrobirea unui tata epuizat si mila unui Dumnezeu care cauta la inima omului. CREDINTA, SINCERITATE, MARTURISIRE. DURERE, NEPUTINTA, PUTERE… | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: PS BENEDICT VESA: “Vreme este sa Il lasam pe Hristos sa lucreze in noi, El sa fie inceputul si sfarsitul vietii noastre. SA NE RECUNOASTEM VULNERABILITATILE si SA II CEREM LUI HRISTOS SA VINA inlauntrul nostru” (VIDEO, TEXT) | Cuvântul Ortodo
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate