LA POMENIREA FERICITULUI MARTIR MIRCEA VULCANESCU: “Primejdia: tradarea Duhului de cei pusi sa-L apere… Crestinismul nu-i o doctrina, ci o viata”

“În ciclul acesta, în care un teolog a-nceput a vorbi despre religie din punct de vedere sociologic, nu trebuie să mire pe nimeni împrejurarea că despre societate, din punct de vedere religios, vorbeşte un vameş.* (…)

Subiectul ce ni s-a cerut să lămurim este plin de primejdii şi capcane:

1. Pentru că trăim, pe de o parte, într-o vreme de înstrăinare şi tăgadă făţişă a numelui lui Dumnezeu;

2. Pentru că, pe de altă parte, luptând contra acestei tăgade, mulţi sunt ispitiţi să-I ia numele în deşert. (…)

Valorile religioase se impun celor sociale: în cultură – împotriva umanismului sec şi inuman; în economie – împotriva materialismului etic şi a tehnicizării vieţii (inumanizare); în drept şi în politică: împotriva subordonării tuturor valorilor la cele impuse de acţiunea practică. Aci se dă marea bătălie. Căci peste tot, societatea luptă să-şi anexeze puterile religioase, subordonându-le idealurilor sale de moment! Întâietatea celor duhovniceşti e contestată de primatul exigenţelor practice. Primejdia: trădarea Duhului de cei puşi să-l apere. E poate un semn că aceste lucruri vine să le spună un Vameş.

Dacă de la aceste consideraţii generale trecem la creştinism, primul lucru pe care trebuie să-l spunem răspicat este că: creştinismul este o religie, ci nu este un sistem de organizare socială. Ca atare, el nu poate fi opus, ca teorie socială, altei teorii sociale. Scopul său nu este terestru. El nu urmăreşte organizarea fericirii pământeşti. Că creştinismul cuprinde şi o morală pământească, e perfect adevărat. Dar scopul său nu e acesta.

Să luăm, de pildă, cele 10 porunci ale decalogului. Afară de “Cinsteşte pe tatăl tău şi mama ta, să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”, nici una nu cuprinde motivare. Să nu ucizi, să nu furi, să nu fi desfrânat nu sunt atât imperative, cât constatări privind firea omenească. Voia lui Dumnezeu e rânduiala adevărată a firii noastre.

Să luăm, de pildă, Fericirile, care cuprind, după unii, morala socială a Noului Testament. Ce tablă de valori proclamă şi ce motivare dau?

Adică: fericiţi toţi cei nemulţumiţi, care ştiu unde să-şi caute mulţumirea. Nimic, care să indice o rânduială pentru lumea de aici! Ele indică o răsplată de dincolo pentru lumea de aici. Atât.

Prima afirmaţie a creştinismului este deci această subordonare a oricărui interes lumesc faţă de voia lui Dumnezeu. Ea cuprinde toată legea şi profeţii.

În lume, dar nu din lume. Atingem aici problema esenţială a creştinismului. Ceea ce este pentru noi creştinismul nu este o învăţătură pentru rânduirea lumii de aici, pentru că e mai mult! Pentru noi, Hristos nu este un reformator social. Ci este Mântuitorul lumii. El este Dumnezeul cel de peste lume, care mântuieşte lumea coborându-se în ea şi făcându-se una cu ea. Aceasta înseamnă: a fi creştin. A mărturisi că Hristos este Dumnezeul întrupat pentru mântuirea lumii. A mărturisi că în El sunt împreunate, într-o fiinţă şi într-o viaţă, două firi: cea omenească şi cea dumnezeiască şi că prin această împreunare se mântuie această lume, prin împărtăşirea noastră cu această fiinţă a lui în Biserică în care această jertfă ne continuă necontenit în Sfânta Euharistie.

Fericitul Augustin rezumase cândva atitudinea creştină în faţa lumii, zicând: Iubeşte pe Dumnezeu şi fă ce vrei! Ştia el bine că de iubeşti pe Dumnezeu nu poţi să vrei decât ce trebuie să vrei!

Căutaţi deci mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea vi se vor adăuga vouă, mărturiseşte iarăşi Evanghelia, subordonând interesul temporal interesului spiritual. Din faptul că creştinismul nu poate fi opus ca teorie socială altei teorii sociale, nu înseamnă că el este compatibil cu oricare teorie socială.

El vine, în primul rând, împotriva tuturor teoriilor sociale care vor să înlăture religia din viaţa socială, fie că este vorba de

a) umanismul laic,

fie că este vorba de

b) materialismul economic.

Cel dintâi încearcă să substituie pe om lui Dumnezeu şi să creeze o spiritualitate falsă a omului care-şi ajunge pentru a se mântui.

Al doilea, afirmând că omul n-are altă menire decât fericirea terestră, încearcă să înlăture religia ca pe un obstacol care face pe oameni, prin făgăduiala unei fericiri de dincolo, să se dezintereseze de aceasta, lăsându-se robiţi de diferite plăceri ale pământului.

Dar nu ca oponent pe propriul lor teren, luptându-le împotrivă-le, cu mjloacele temporale, ci ca mărturisitor spiritual al altei idei de om. Al unui om care nu-şi are măsura şi întregirea şi justificarea în sine, ci în Cauza care este mai presus de toate!

Ambelor acestor orientări care, în fond, nu fac decât una, creştinismul li se opune categoric.

Răspunsul la această întrebare este foarte greu. El derivă din faptul că creştinismul nu-i o doctrină, ci o viaţă. Cum e posibil acest lucru poate răspunde numai rugăciunea fiecăruia dintre noi.

A doua afirmaţie fundamentală a creştinismului este descoperirea celui din urmă dintre oameni şi afirmarea că aproapele nostru este omul care are nevoie de Dumnezeu şi de ajutorul Lui. Înseamnă aceasta că creştinismul trebuie să fie indiferent lumii acesteia, că Împărăţia lui Dumnezeu câtă e nu se va împlini în timp? Nu.

Dar, ajunşi aici, odată statornicit bine punctul acesta, se pune o mare întrebare creştinului de azi: Care-i înţelesul timpului? E ceea ce am numi problema nerăbdării!

Cum poate creştinul, care trăieşte în timp, afirma, în faţa exigenţelor aprige ale timpului, adeziunea lui la ordinea altei lumi, fără să purceadă la luptă cruntă aici, împotriva a ceea ce i se pare că este duşmanul legii sale? Este aci o taină, a rugăciunii. Ea destăinuieşte calea fiecui…”

—————————————

*Notă: Textul este de fapt suportul ideatic al unei conferinţe rostite în anul 1937, rostită pe când Mircea Vulcănescu era director general al Vămilor.