SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL sau ce inseamna cu adevarat sa marturisesti credinta

20-01-2011 Sublinieri

*

Din textul urmator cu care completam prezentarea cartii Sf. Maxim, mediator intre Rasarit si Apus, a teologul francez J-Cl. Larchet, ies in evidenta doua principii fundamentale ale invataturii Sfantului Maxim Marturisitorul:

  1. criteriul apartenentei la Biserica este marturisirea dreptei credinte (dreapta credinta fiind indisolubil legata de Sfanta Traditie) si
  2. marturisirea dreptei credinte este determinata de  ”o constiinta care te apara”.

1) Impresioneaza limpezimea si claritatea cu care teologul Jean-Claude Larchet expune pilda si invatatura Sfantului Maxim despre criteriul unic si exlcusiv al apartenentei la Biserica: marturisirea credintei ortodoxe. Este raspunsul cel mai ortodox, daca putem spune astfel, cel mai curat, care se poate da initiativei ecumeniste din aceasta saptamana, ce schimonoseste eretic si ideologic o tema inspirată de textul scripturistic „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele Apostolilor 2,42).

Nu poate exista comuniune reala, nici unitate, ne invata Sfantul Maxim Marturisitorul, decat in masura in care exista marturisirea dreptei credinte. Unitatea, asadar, nu este un mijloc, ci abia o finalitate care poate fi atinsa doar in masura in care exista aceeasi marturie de credinta, anume de credinta ortodoxa. Este o deosebire neta fata de strategia ecumenista de a transforma discursul despre unitate intr-o strategie simbolica de putere, intr-o ideologie in care sunt fortate apropierile pe baza unui iluzoriu ”numitor comun”.

In lipsa dreptei credinte, comuniunea euharistica, adica impartasirea din acelasi Potir nu este posibila, ori aceea nu mai poate fi numita Euharistie:

invocarea Sfantului Duh in epicleza Sfintei Liturghii ramane fara de raspuns si in consecinta, Sfintele Daruri nu mai sunt sfintite, asadar nu se mai realizeaza o comuniune adevarata.

Marturia dreptei credintei nu este o marturie individuala, caci nu din originalitatea sau particularitatea cuiva se intemeieaza, ci este una care trece ”testul” conformarii cu Scriptura, invatatura Parintilor si a Sinoadelor. Orice opinie noua trebuie supusa acestui test, indiferent daca cel care o emite este Patriarh, preot, calugar sau chiar Sinod. Nimeni nu poate afirma ceva absolut nou in ceea ce priveste invatatura de credinta si indemnul mantuitor, ci poate doar marturisi ceea ce au marturisit si predanisit Sfintii Parinti.

Multe din controversele si tulburarile care au marcat  si marcheaza spatiul nostru ortodox, de la stanga ecumenista la dreapta extremista, au fost iscate tocmai datorita acestei elementare ”omisiuni”: cercetarea problemei, a opiniei, a temei aflate in disputa in lumina invataturii Sfintilor Parinti, a “cugetului Bisericii”. Cine evita sau leapada invatatura Sfintilor Parinti pentru a proba temeinicia opiniei sale risca sa se situeze, prin aceasta, in afara Bisericii si in afara Ortodoxiei.

2) Ceea ce face ca invatatura Sf. Maxim sa fie una din cele mai complete invataturi este faptul ca temeiul unei bune marturii este dat de detinerea constiintei Bisericii. Aceasta constiinta se formeaza nu doar prin acceptarea seaca, la nivel strict intelectual, a invataturilor de credinta, ci prin fidelitatea vie fata de ele, adica printr-o viata duhovniceasca reala, ce consta in pazirea poruncilor lui Hristos, in continua lupta de curatire a inimii si de luminare cu harul dumnezeiesc.

Si acum intelegem mai bine de ce Dumnezeu a randuit ca cel mai mare Parinte filocalic al Bisericii sa fie si unul din cei mai mari stalpi dintre Sfintii Marturisitori. Pentru ca acestea doua – lucrarea duhovniceasca si marturisirea, sunt cele doua aripi ale crestinului-ortodox. Nimeni nu poate marturisi daca are o constiinta murdara, daca viata lui este intinata, daca nu are fior si lucrare filocalica, fireste, la masura sa. Nimeni nu poate pretinde, in numele unei misiuni ”superioare” de a duce o asa-zisa lupta de rezistenta, sa primeasca dispensa de la a pazi poruncile lui Hristos in integralitatea lor. Nimeni sa nu se amageasca cu gandul ca amanarea perpetua a pocaintei, a innoirii duhovnicesti, ar putea fi compensata cu o asa-zisa marturisire a credintei. Pentru ca Sfantul Maxim afirma in mod clar ca se marturiseste cu sufletul si cu gura, deci nu doar cu gura…

Nu altul era si mesajul, explicit, al Staretului Partenie de la Manastirea Sf. Pavel din Sfantul Munte, din omilia pregatita pentru Iasi, anul trecut, si care a starnit scandal, tocmai fiindca s-a ignorat CU DESAVARSIRE acest paragraf esential, din finalul ei:

“Iubiţi credincioşi, să privim cu credinţă neclintită la pilda Sfântului Maxim şi a celorlalţi mărturisitori! Să ne luptăm pentru a dobândi smerenia, blândeţea şi dragostea lor,pentru ca atunci când va trebui să ne mărturisim credinţa să avem îndrăzneală în mărturisirea noastră şi să ne luăm răsplata în viaţa cea veşnică”.

Asa cum am aratat intr-un din primele materiale publicate, cu ani in urma, pe acest site, Sfantul Ioan Gura de Aur ne invata si el ca ordinea fericirilor, care sunt, de fapt, poruncile pe care trebuie sa le pazim, nu este deloc intamplatoare:

Uită-te că Hristos a vorbit de suferirea prigoanelor, a ocărilor şi defăimărilor numai după ce a dat atîtea fericiri. N-a făcut asta fără rost, ci a vrut să arate că un om care nu s-a deprins şi n-a pus în practică feri­cirile nu poate ţine piept prigoanelor, ocărilor şi defăimărilor. De aceea fericirea dinainte deschide totdeauna drum celei următoare, aşa că toate fericirile alcătuiesc un lanţ de aur: omul smerit îşi va plînge negre­şit păcatele; cel care plînge va fi şi blînd şi drept şi milostiv; cel milos­tiv, drept şi cu sufletul zdrobit, va fi negreşit şi curat cu inima; iar cel curat cu inima va fi făcător de pace. In sfîrşit, cel care îndeplineşte toate aceste fericiri va înfrunta prigoanele, nu se va tulbura cînd va auzi că e vorbit de rău şi va fi în stare să sufere mii de necazuri.

Ne aducem aminte inca o data si de intrebarea pe care  Arhiepiscopul Averchie Tausev, Dreptul Marturisitor cu viata si cu invatatura al Bisericii, o amintea celor care pareau a fi siguri de apartenenta lor la Biserica:

Odată, când Arhiepiscopul vorbea, ca de obicei, de semnele îndepărtării de Hristos, un elev puse o întrebare:Cu siguranţă că apostazia este groaznică şi am auzit despre ea, dar de ce atât de mult? Până la urmă suntem păziţi prin faptul că suntem ortodocşi, lipindu-ne de tradiţie. Suntem în diaspora Bisericii Ruseşti – nu suntem ecumenişti, nu avem nimic de-a face cu trădarea Ortodoxiei care este desfăşurată de alte jurisdicţii. Suntem în adevărata Biserică – Biserica Ortodoxă. Nu suntem în siguranţă? Hristos spunea că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa“.

Uitîndu-se pătrunzător la cel care pusese întrebarea, Arhiepiscopul Averchie, îl întrebă la rându-i: “Dar ce-ţi poate da siguranţa că tu eşti în Biserică?”

Acelasi vrednic si sfant ierarh al Ortodoxiei din America vorbea, tocmai in acest context, despre apostazia chiar a celor care par a fi LUPTATORI PENTRU “ORTODOXIA ADEVARATA”, fara insa a purta aceasta lupta in Duhul si cu armele lui Dumnezeu:

Cel de al treilea nivel de apostazie cu privire la care Arhiepiscopul Averchie ne-a avertizat, este atins atunci când bisericile ortodoxe, chiar şi când păstrează toate tradiţiile a ceea ce ele numesc „Ortodoxie adevărată”, pierd totuşi „savoarea” preţioasă a credinţei lor şi ajung contaminate de un duh lumesc travestit în spi­ritualitate. Aceasta se întâmplă din pricina:

(1) a pierderii dragostei creştine adevărate, fără de care toate tradiţiile ajung mai degrabă osânditoare decât purtătoare de har, şi

(2)a întrebuinţării în scopuri lumeşti a formelor şi suporturilor de credinţă exterioare (care sunt menite să trezească amintirea lumii de dincolo). Dintru aceşti factori se iveşte o altă formă de „pseudo-Ortodoxie“, de data aceasta mult mai subtilă, pentru că poate fi tăinuită în toate formele corecte.

(vezi mai departe AICI)

Parintii au pus astfel, ca o conditie indispensabila pentru a putea fi in stare sa dai marturia cea buna, si dreapta vietuire. Dupa cuvantul Apostolului Iacov:

Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile.

Si:

Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, Şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?

De aceea Sfintii Parinti, urmand cuvantul lui Hristos, au avertizat intotdeauna ca efectul unei marturisiri care nu este rodul unei vietuiri drepte va fi tulburarea, agitatia sufleteasca, deznadejdea.

Sfantul Grigorie Palama, de pilda, avertizeaza:

”Inselarea, chiar de ar fatari fata adevarului si ar imbraca forme luminoase, nu va putea produce o lucrare buna, ca de pilda: ura lumii, dispretul maririi de la oameni, dorinta dupa cele ceresti (…) linistea duhovniceasca, bucuria, pacea, smerenia, incetarea placerilor si a patimilor, buna dispozitie sufleteasca pentru ca toate acestea sunt roadele harului carora se opun cu totul cele ale inselarii. (Pr. Dumitru Staniloae, Viata si invatatura Sfantului Grigorie Palama, p. 329)

Asadar, numai cand lucram si asupra pamantului inimii noastre necurate putem gasi indreptatire in constiinta noastra sa marturisim adevarul, aceasta fiind ordinea vietuirii duhovnicesti stabilite si de Sf. Ap. Pavel:

Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.

Cine crede ca este madular al Bisericii calcandu-si in picioare constiinta, ba inca si morala comuna si paganilor, aceea care ne indeamna spre cinstea si omenia fireasca, se amageste cumplit, taindu-se singur din comunitatea iubirii si a harului dumnezeiesc.

Sfantul Maxim Marturisitorul sa ne daruiasca intelegerea cea vie a credintei mostenite din Parinti!

*

Din: Jean-Claude Larchet, Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator intre Rasarit si Apus, Editura Doxologia, Iasi, 2010

a) Marturisirea credintei ortodoxe ca si criteriu eclesiologic

Am putut remarca faptul ca Maxim insista in special si in mai multe randuri asupra marturisirii dreptei credinte.

Aceasta insistenta se justifica evident prin faptul ca o parte importanta din viata sa (din 633 pana in 662) a fost in intregime consacrata apararii dreptei credinte si ca, inainte chiar de moartea sa martirica pentru aceasta credinta, el i-a consacrat toate momentele existentei sale si toate puterile fiintei sale. Marturisirea credintei conditioneaza in ochii sai, asa cum am vazut, rolul privilegiat pe care il recunoaste in fapt si in principiu, Bisericii si papei de la Roma.

In esenta, ea este cea care conditioneaza apartenenta sau nonapartenenta la Biserica, excluderea in afara acesteia sau reintegrarea in sanul ei, si deci comuniunea sau necomuniunea cu ea. Acest principiu este valabil atat pentru persoane in raport cu Biserica, dar si pentru Bisericile locale in raport cu Biserica universala.

Daca comuniunea marturiseste despre unire, o concretizeaza si o manifesta in cel mai inalt grad, unirea cu Bise­rica universala nu este determinata si nici conditionata de comuniune (care este o finalitate si nu un mijloc), ci de marturisirea dreptei credinte.

Pentru Maxim, comuniunea este comuniunea cu Hristos si in Hristos, iar aceasta comuniune se realizeaza mai intai in marturisirea comuna a dreptei credinte in El. Daca Hristos nu este marturisit corect, comuniunea cu El si cu cei care Il marturisesc in mod ortodox devine imposibila. Gasim de mai multe ori in opera lui Maxim afirmatia ca marturisirea adevaratei credinte conditioneaza in mod absolut comuniunea1, caci cel care nu Il marturiseste pe Hris­tos in mod corect, adica in conformitate cu Traditia, se plaseaza in afara Lui:

„acela care nu primeste pe apostoli, pe prooroci si pe invatatori, ci nesocoteste expresiile si glasurile lor, acela dispretuieste pe Insusi Hristos”2.

Comuniu­nea care se realizeaza si se manifesta in cel mai inalt grad de realitate si perfectiune in impartasirea euharistica cu trupul si sangele Mantuitorului, presupune inca si mai mult dreapta credinta, caci daca nu marturisim dreapta credinta,

„anulam si rasturnam marea, prealuminata si slavita taina a ortodoxiei crestinilor”3,

invocarea Sfantului Duh in epicleza Sfintei Liturghii ramane fara de raspuns si in consecinta, Sfintele Daruri nu mai sunt sfintite, asadar nu se mai realizeaza o comuniune adevarata4.

b) Acordul cu Traditia, criteriu al ortodoxiei credintei

Dreapta credinta ca si criteriu al apartenentei la Bise­rica nu este definit de o Biserica oarecare, de clerul sau, de patriarhul si de credinciosii ei, ci de intreaga Traditie a Bisericii universale. Criteriul ortodoxiei credintei este, cum afirma Maxim in nenumarate randuri in textele pe care le­-am analizat5, dar si in intreaga sa opera6, acordul cu Traditia, asa cum este ea exprimata de invataturile Sfintei Scripturi, ale apostolilor, sinoadelor si ale Sfintilor Parinti. Nu numai pozitiile dogmatice ale papei, ale patriarhilor si episcopilor, dar chiar si sinoadele trebuie primite si aprobate in relatie cu credinta ortodoxa7, asa cum este ea definita de Traditie in toate componentele ei.

In Biserica, afirma Maxim, invatam

„intreaga Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament, Sfintii Dascali si Sfintele Sinoade”8.

Traditia e constituita prin invatatura pe care a lasat-o Hristos ucenicilor Sai si pe care acestia au transmis-o Parintilor Bisericii Universale, invatatii de Dumnezeu”9.

Maxim acorda evident, o mare insemnatate invataturilor Sfintilor Parinti10. Pentru el, asa cum remarca J. Pelikan,

„identificarea doctrinei ortodoxe a Bisericii catolice inseamna limitarea la ceea ce Parintii au transmis prin Traditie”11

sau, cum noteaza V. Croce,

„dupa Maxim, traditia inseamna esentialmente «traditia patristica»12.

Maxim admite ca cuvintele Parintilor reprezinta „lege si canon pen­tru Biserica” si afirma:

„cat despre noi, noi urmam intru-totul Sfintilor Parinti”13.

Este necesar, spune el, ca

„prin binecredincioasa cugetare si atotadevarata opinie despre Dumnezeirea si umanitatea Lui [Hristos] … sa intarim invatatura dreptcredincioasa a Sfintilor Parinti care au predat acestea Sfintelor Biserici universale ale lui Dumnezeu”14.

In fata argumentelor aduse de eretici, el spune:

„Sa dovedeasca mai intai acestea cu gandirea Parintilor si apoi se va confirma opinia dogmelor. Iar daca nu le e cu putinta aceasta, sa se lase de acestea si sa se conformeze impreuna cu noi numai celor hotarate de purtatorii de Dumnezeu Parinti ai Bisericii universale si de cele cinci sfinte Sinoade ecumenice”15.

Cel care admite ceea ce e in conformitate cu credinta ortodoxa se afla in acord cu Parintii; invers,

„cel ce nu propovaduieste asa nu primeste pe Parintii de Dumnezeu insuflati, ci e vadit cine si ce fel sunt cei pe care ii primeste16.

Marturisirea adevaratei credinte conditioneaza, cum am vazut, apartenenta la Biserica, impartasirea, primirea Sfantului Duh, unirea cu Hristos si apartenenta la trupul Sau. Ea ne priveste deci in mod vital, iar mantuirea noastra depinde de aceasta, de aceea apararea dreptei credinte nu re­prezinta pentru Maxim o discutie dogmatica abstracta, ci o problema de viata si de moarte.

In acest sens, el scrie:

„Sa pazim marele si primul nostru leac, adica mostenirea cea buna a credintei, marturisind cu sufletul si cu gura cu toata indrazneala cum ne-au invatat Parintii urmatori ei insisi ai vazatorilor de la inceput ai Cuvantului”17.

Desi Maxim afirma ca, pentru ca o afirmatie dogmatica sa poata fi considerata conforma dreptei credinte, ea trebuie sa corespunda invataturii „unui sinod, a unui Parinte sau a Sfintei Scripturi”18, nici una dintre componentele Traditiei neavand pentru el autoritate absoluta, luata izolat, ci doar in acord cu celelalte si cu intregul. Dupa cum subliniaza. J. Pelikan, pentru Maxim,

Scriptura are o autoritate suprema, dar doar daca ea este interpretata in maniera spirituala si ortodoxa. Parintii sunt normativi, dar doar daca sunt in armonie cu ceilalti si cu Scriptura din care s-au hranit. Sinoadele sunt decisive, dar numai in calitate de voce a unicei doctrine apostolice, profetice si patristice”19.

Maxim ar putea subscrie aici principiului binecunoscut enuntat de Sfantul Vincentiu de Lerini:

„In Biserica catolica trebuie sa avem grija sa ne limitam la ceea ce a fost crezut pretutindeni, intotdeauna si de catre toti”20,

principiu pe care il enunta el insusi chiar, in formule diferite, dar cu acelasi sens, scriind, de exemplu, ca norma dreptei credinte este „opinia” sau „credinta comuna a crestinilor”21, ca aceasta credinta este ceea ce

„se marturiseste pretutindeni de toti in mod neclintit si se crede in chip drept, pe temeiul propovaduirii lor, adica al invatatorilor alesi de Dumnezeu”22, sau inca dezacordul cu ei este abatere de la dreapta credinta, iar acordul cu ei garanteaza unitatea de credinta”23.

c) Ce este Biserica catolica

Un alt punct extrem de interesant al gandirii lui Ma­xim este conceptia pe care o are despre Biserica catolica. Biserica catolica nu se identifica pentru el a priori nici cu Bise­rica locala, nici cu vreo alta Biserica in special24, nici cu Biserica universala; problematica ecleziologiei moderne asupra raporturilor dintre Biserica locala si Biserica universala ii este straina, ca si conceptia latina conform careia Biserica catolica ar fi Biserica universala ca suma sau totalitate a Bisericilor locale.

„Biserica catolica” este pentru Maxim „Bise­rica zidita de Dumnezeu”25, Biserica lui Hristos a carei piatra unghiulara este (Ef. 2, 20)26 sau al carei cap il constituie si pentru care ea reprezinta trupul (Col. 1,18, 24)27, pe care El Insusi a stabilit-o pe temelia dreaptei marturisiri a credintei In El28, si care este una si unica29. Ea se caracterizeaza in mod esential, cu privire la catolicitatea ei, prin faptul ca marturiseste credinta ortodoxa, asa cum am putut vedea din mai multe texte pe care le-am analizat30, si mai ales din afirmatia facuta in fata patriarhului Petru si relatata in Epistola catre Anastasie:

„Biserica catolica este marturisirea dreapta si mantuitoare a credintei in El”31.

Cea mai mare parte a celorlalte pasaje ale corpus-ului maximian care utilizeaza expresia „Biserica catolica o fac intr-un con­text in care prezinta credinta ortodoxa in opozitie cu conceptiile eretice32. De exemplu, Maxim evoca in maniera sa caracteristica pe cea care

„stand din stramosi pe piatra nesfaramata a credintei, ca una care n-a fost invatata sa respire nimic altceva decat dreapta credinta in Dumnezeu propovaduita de Biserica universala [catolica] a lui Dumne­zeu”33.

Mai mult, el scrie surorilor care traiesc in regiunea Cartaginei, care altadata ratacisera in erezie si revenisera recent la dreapta credinta:

„Eu socoteam ca sunteti bine intarite in adevar si ca aveti temeliile sufletului neclintite de la binecredincioasa marturisire si din nadejdea dreptei credinte nepatate si fara greseala a lui Hristos, din respectul pentru harul lui Dumnezeu, care v-a chemat pe voi si v-a unit cu trupul viu si intreg si nepatat al sfintei Biserici catolice si apostolice si v-a intarit cand va vestejea boala racirii si a nestiintei, facandu-va madulare ale trupului de obste al Bisericii. Caci prin acest har se vesteste cuvantul puternic si binecredincios si drept si adevarat al mantuirii”34.

Parintii care marturisesc si apara credinta ortodoxa o fac in numele Bisericii catolice si pentru pastrarea ei35;

„pentru cauza Bisericii catolice au lucrat apostolii Lui si Sfintii Parinti care le-au urmat, si invatatorii, si mucenicii, slujind prin propriile fapte si cuvinte, prin lupte si sudori, osteneli si sangiuiri si, in sfarsit, prin mortile lor violente”36.

Dimpotriva, cei care marturisesc doctrine eretice se opun Bisericii catolice si lucreaza pentru nimicirea ei37. Unuia dintre acesti acuzatori, care spune:

,,spunand tu aceste lucruri, ai facut schisma in Biserica!”,

Maxim raspunde:

”Daca cel ce graieste cuvintele Sfintelor Scripturi si ale Sfintilor Parinti face «schisma» in Biserica, atunci ce se va arata facand Bisericii cel ce se arata suprimand dogmele Sfintilor, dat fiind ca fara de ele nu este cu putinta insusi faptul de a exista o Biserica”38.

Putem asadar afirma ca exista la Maxim o

„identificare a Bisericii catolice cu adevarul de credinta”39,

care pentru el inseamna

„marturisirea dreptei credinte care o intemeiaza si o constituie”40.

Asadar, „catholic” (καθοικος) nu inseamna „universal” (oίκουμενικος,). Maxim, ca si ceilalti Parinti din vechime, distinge net intre cele doua notiuni si se declara de acord cu vechea lor uzanta. Intr-adevar, cum remarca pertinent si G. Florovsky,

„in documentele mai vechi, termenul εκκλησία καθολική nu era niciodata folosit in sens cantitativ, pentru a desemna expansiunea geografica a Bisericii: el viza mai curand integritatea credintei sau a doctrinei, fidelitatea «Marii Biserici» fata de intreaga Traditie primara, in opozitie cu tendintele sectare ale ereticilor, care s-au separat de aceasta plenitudine originara, urmand fiecare linia proprie si specifica, insemnand mai degraba «ortodox» [sobornicesc, n.n.] decat «universal»41.

Catolicitatea, distincta de universalitate, este indusa totusi intr-un oarecare sens. Daca Biserica catolica este universala, universalitatea ei nu este o universalitate geografica, nici jurisdictionala sau de autoritate, ci o universalitate care inglobeaza, in spatiu si timp, ansamblul adevarurilor care totdeauna si pretutindeni constitute credinta ortodoxa42 si, de asemenea, pe toti cei care, oriunde si oricand, continua sa marturiseasca aceasta credinta43. Numai prin aceasta marturisire comuna a aceleiasi credinte in aceeasi Treime si acelasi Hristos, Bisericile locale si credinciosii lor sunt uniti in aceeasi Biserica catolica44; doar prin aceasta marturisire care uneste crestinii de peste tot din lumea intreaga si de peste timp, cum scrie Maxim, [Biserica catolica] aduna

„tot pamantul de sub cer […] si a adaugat la ceea ce a fost dobandit ceea ce mai lipseste si a aratat ca unul este sufletul si una limba tuturor de la o margine a pamantului la alta prin Duhul, in unitatea de cuget si de grai a credintei”45.

In acelasi timp insa, trebuie realizat ca, la un moment istoric dat, cand erezia s-a raspandit in toate Bisericile sau aproape in toate – ceea ce s-a vazut si probabil ca si Hristos a prevazut:

„Dar Fiul Omului cand va veni, va gasi oare credinta pe pamant?” (Lc. 18, 8 )

– Biserica catolica s-a redus la un mic numar de credinciosi, chiar, putem spune, la unul singur. In acest sens scrie V. Lossky:

„Fiecare parte, chiar si cea mai mica a Bisericii – fie si un singur credincios – poate fi numita «catolica».

Cand Sfantul Maxim, caruia traditia bisericeasca ii atribuie titlul de Marturisitorul, raspunde celor care voiau sa-l forteze sa se impartaseasca cu monotelitii:

„Daca intreg universul (oίκουμένη) s-ar impartasi cu voi, eu unul nu m-as impartasi”,

el opune catolicitatea sa unei ecumenicitati presupus eretice46.

Marturisind si aparand credinta ortodoxa, Maxim are constiinta faptului ca apara si marturiseste „dogma […] comuna Bisericii catolice”47, adica credinta pe care apostolii, Parintii, sinoadele, clerul si credinciosii au marturisit-o mereu si pretutindeni. Cel care marturiseste credinta ortodoxa se integreaza sau se reintegreaza Biserica catolica si in comuniunea sa48; cel care propovaduieste o dogma care nu este conforma cu dreapta credinta se exclude singur din Biserica catolica49 si trebuie chiar exclus din aceasta50.

Acest principiu este valabil pentru persoane, dar si pentru Biserici: ele apartin Bisericii catolice, sau, mai curand, se identifica cu aceasta in masura in care marturisesc dreapta credinta, si sunt excluse din ea (chiar daca ele continua din punct de vedere institutional sa fie Biserici si sa poarte numele de Biserici) daca marturisesc doctrine straine credintei ortodoxe asa cum a fost ea definita de apostoli, Parinti si sinoade. In acest sens identifica Maxim Biserica Romei cu Biserica catolica, pentru simplul motiv ca ea martu­riseste credinta ortodoxa51 si pentru ca este, in perioada controversei monoteliste, singura care o marturiseste (iar cand apocrisiarii romani par a fi gata a accepta invatatura erotica a patriarhului Petru. Maxim apreciaza ca „lucrurile aproape intregii Biserici catolice si apostolice sunt in mare primejdie”52). Dimpotriva, Bisericile Constantinopolului, Antiohiei, Alexandriei, Ierusalimului se afla in afara Bisericii catolice si in afara comuniunii cu ea (desi sunt in comuniune intre ele) din cauza ca aderasera la erezie53. Daca, din contra, mar­turisesc dreapta credinta, Bisericile apar ca fiind „Sfintele Biserici catolice”54.

Daca portile iadului nu pot face nimic contra Bisericii zidite de Hristos, asta nu se intampla datorita faptului ca o Biserica oarecare ar reprezenta-o si nu ar putea cadea in erezie in virtutea unei harisme, a unei puteri sau a unui privilegiu special, caci, asa cum am spus deja, nici o Bi­serica nu se identifica a priori, nici definitiv cu Biserica. Toate Bisericile, istoria a demonstrat-o, au fost la un moment sau altul, in erezie, si deci in afara Bisericii catolice. In anumite momente, toate Bisericile au fost chiar in erezie si Biserica catolica nu mai exista decat redusa la o mana de credinciosi care continuau sa marturiseasca credinta ortodoxa. Daca, asadar, portile iadului nu pot face nimic contra Bise­ricii, aceasta se intampla datorita harului lui Dumnezeu pe care ea il primeste in calitatea ei de trup al lui Hristos, si al carei cap este Acesta55, sau in calitate de mireasa a lui Hristos. Maxim scrie astfel ca „Biserica catolica, mireasa Domnului nostru”, El Insusi

„o tine inchegata cu vointa Sa prin sangele propriu de viata facator, ca sa fim eliberati de navala vrajmasilor56.

Biserica catolica nu-si poate pierde integritatea, nici catolicitatea sa, pentru ca, in mod funda­mental, ea este o realitate mistica care se identifica cu trupul lui Hristos. Aceasta viziune ideala a Bisericii apare la inceputul capitolului 63 din Raspunsuri catre Talasie:

„Candelabrul cu totul de aur este Biserica atotlaudata a lui Dumnezeu, curata si neintinata, neprihanita si nealterata, nemicsorata si primitoare a adevaratei lumini. Caci se spune ca aurul fiind inalterabil, daca e scufundat in pamant nu se innegreste si nu e ros de rugina iar daca e ars nu se micsoreaza. Afara de aceea, el intareste si innoieste prin forta sa naturala puterea vazului celor ce si-o atintesc asupra lui. Asa este si Biserica atotslavita a lui Dumnezeu, care intrece in chip real cea mai curata natura a aurului. Ea e nealterata, ca una ce nu are nici un amestec strain in invatatura ei tainica despre Dumnezeu, marturisita prin credinta; e curata, intrucat straluceste de lumina si de slava virtutilor; e neintinata, nefiind patata de nici o murdarie a patimilor; e neprihanita, ca una ce nu are atingere cu nici unul din duhurile rele”57.

d) Constiinta ca ultim criteriu al apartenentei la Biserica catolica

Un ultim aspect deosebit de interesant al gandirii Sfantului Maxim, a carui originalitate a fost deja recunoscuta, este conceptia potrivit careia criteriul ultim al marturisirii dreptei credinte, si deci, criteriul ultim al apartenentei la Bi­serica catolica si apostolica este constiinta. Aceasta conceptie este exprimata cel mai concis in afirmatia urmatoare:

„Nu exista nimic mai silnic decat o constiinta care te acuza si nimic mai indraznet decat o constiinta care te apara”58.

Cele afirmate pana acum ne permit o mai buna intelegere a modului in care intelege Sfantul Maxim constiinta. Aceasta, asa cum am notat deja, nu e constiinta individuala, constiinta strans legata de propria vointa sau ceea ce Maxim numeste gnome, constiinta particularizanta, prin care fiecare individ tinde sa se puna in valoare, sa-si afirme originalitatea sau superioritatea si sa se opuna astfel celorlalti, ceea ce constituie in randul oamenilor sursa de scindari si opozitii59. Constiinta de care vorbeste Maxim este o constiinta duhovniceasca, ale carei valori de referinta sunt cele ale Traditiei, si care este iluminata de Dumnezeu. Maxim subliniaza in mai multe randuri ca principiile pe care le apara, spre deosebire de cele ale ereticilor, nu au ca scop a se distinge, nici a se opune, nu sunt inventii individuale, nu reflecta propriile sale idei, nu urmaresc realizarea unui proiect individual60, ci sunt in intregime conforme cu Scriptura, cu sinoadele si cu invatatura Parintilor61 si dau marturie despre o realitate care il depaseste si la care el insusi se supune. Pe scurt, con­stiinta personala reflecta constiinta eclesiala, cea a Bisericii catolice, in spatele careia aceasta se sterge cu umilinta si fata de care se face in intregime transparenta.

„Eu, afirma Maxim, n-am o dogma proprie, ci pe cea comuna a Bisericii universale. Fiindca n-am lansat vreo expresie ca sa fie numita dogma mea proprie”62.

Aceasta constiinta eclesiala nu este o constiinta naturala. Ea se formeaza in Biserica cato­lica, in fidelitatea invataturilor sale, in conformarea smerita (si de care da dovada permanent Maxim) fata de Traditie, si intr-o viata duhovniceasca in care asceza sa permita inimii si duhului sa fie curatite si in consecinta, sa primeasca iluminarea harului63. Maxim, dupa exemplul Sfintilor Parinti, subliniaza ca, in apararea si ilustrarea dreptei credinte, ei au fost „de Dumnezeu insuflati64, nemaivorbind de ei insisi, ci de Hristos care locuia in ei, Hristos:

„devenit suflet al sufletului lor, aratandu-se prin toate faptele, cuvintele si cugetarile lor, incat toti socoteau ca cele ce pornesc din ei nu sunt ale lor, ci ale lui Hristos, Care Se substituie acelora prin har”65.

Astfel incat nu se poate vorbi de o autoritate personala a Parintilor, ci de cea a Adevarului care a vorbit si vorbeste prin ei66.

Urmatoarele reflectii ale lui Vladimir Lossky exprima foarte bine ceea ce caracterizeaza constiinta catolica a Pa­rintilor, constiinta la care Maxim insusi, inconjurat de erezii, face apel ca la un ultim punct de referinta:

„Constient de Adevar este cel care nu mai e supus constiintei sale proprii. Atunci, Adevarul pe care-l marturisim se prezinta in obiectivitatea lui; nu ca o parere proprie, ca «propria mea teologie», ci ceea ce este propriu Bisericii, acel kath’ olon, ca Ade­var Catolic […] Este constiinta unora, cele cateva constiinte care fac sa biruiasca Adevarul in intregul Bisericii, pentru ca ele sunt curate de orice subiectivitate: caci constiinta celor care nu vorbesc in numele lor propriu, ci in numele Bisericii, este cea care vorbeste, facand din Biserica subiectul unic al constiintelor personale multiple. Daca voim sa aplicam notiunea de constiinta realitatii bisericesti, va trebui deci sa gasim mai multe constiinte personale, dar un singur subiect de constiinta, o singura „constiinta de sine care este Biserica. In acest sens Parintii Bisericii si toti cei care merg in pas cu ei eliberandu-se de limitarile indivi­duale sunt parintii constiintei Bisericii”67.

1 Vezi Rel. mot, VI, PG 90,120CD; Dis. Biz., IV, PG 90,144C-140D; XXV, PG 90,161D-164A.

2 Dis. Biz., 9, PG 90,144C [Sfantul Maxim si tovarasii sai…, p. 144].

3 Cf. 772. Pol., XI, PG 91,140B.

4Rel. mot., VI, PG 90,120CD (8).

5Th. Pol, X, 136A; Ep. Cal., PG 90,136B (9); Dis. Biz., IX, PG 90,144C. (10); XII, 145C-148A (10).

6 Vom gasi numeroase referinte si o excelenta analiza in: Jaroslav Pelikan, „«Council or Fathers or Scripture»: The Concept of Authority in the Teology of Maximus the Confessor”, pp. 77-288, partial reluat in La Tradition chretienne, t. II, L’Esprit du christianisme oriental, 600-1700,
pp. 9-39. Vezi, de asemenea, studiul foarte bun al lui V. Croce, Tradizione e ricerca. II metodo teologico di son Massimo il Confessore.

7 Dis. Biz., XII, PG 91,145C, 148A (10).

8 Rel. mot, IX, PG 90,124A [Sfantul Maxim si tovarasii sai…, p. 128].Aceste elemente pe care le concepe Maxim sunt amplu analizate in stu­diul foarte valoros al lui V. Croce, Tradizione e ricerca. II metodo teologico di son Massimo il Confessore

9 Th. Pol, XV, PG 91,160C [PSB 81,1990, p. 263].

10 Vezi V. Croce, Tradizione e ricerca. II metodo teologico di san Massimo il Confessore, pp. 83-101.

11 La Tradition chretienne, t. II, L’Esprit du christianisme oriental, 600-1700,
p. 22.

12Tradizione e ricerca. II metodo teologico di san Massimo il Confessore, p. 89. Expresia lui Maxim 0 regasim §i in Ep., XVII, PG 91,581D; cf. Th. Pol, XIX, PG 91,205A, 224B.

13 Pyr., 296D-297B, ed. Doucet, pp. 552-553. Referitor la ultimul punct, vezi §i Tli. Pol, XIX, PG 91,224D-225A; Ep., XIII, PG 91,532C.

14Th. Pol, XVI, PG 91,209AB [Ibidem, p. 289].

15 Th. Pol, IX, PG 91,128B [Ibidem, p. 248]

16 Th. Pol, XVII, PG 91,209CD [Ibidem, p. 290].

17 Ep. XV, PG 91,465D-468A [Ibidem, pp. 67-68].

18 Tli. Pol, XV, PG 91,180C.

19 „«Council or Fathers or Scripture»: The Concept of Authority in the Teology of Maximus the Confessor”, p. 287

20 Comm., 1,2.

21 Th. Pol, XXV, PG 91,272A; 272C [Ibidem, p. 318].

22 Th. Pol, VII, PG 91,73B [Ibidem, p. 317].

23 Th. Pol, XV, PG 91,179A [Ibidem, p. 272].

24 El distinge in felul sau „Biserica catolica” de Bisericile locale (vezi: Th. Pol, VII, PG 91, 77B; X, PG 91,136C; XIX, PG 91, 229C; XX, PG 91, 237C; Dis. Biz., XIII, PG 90,148A).

25 Cf. Ep. Cal, PG 90,136A.

26 Cf. Thai, 63, PG 90,501AB, CCSG 7, p. 431.

27 Vezi Ibidem, PG 90,672BC, CCSG 22, p. 155

28 Vezi Ep. An., PG 90,132A (1).

29 Vezi Thai, 63, PG 90, 685C, CCSG22, p. 177.

30 Th. Pol, XE, PG 91,144A-B (4); Th. Pol, XI, PG 91,140B (7); Rel. mot, VI, PG 90,120C (8); Ep. XII, PG 91, 464 D (3); Ep. Cal, PG 90,136A (9); Ep. An., PG 90,132A (11).

31 Ep. An., PG 90,132A (11).

32 Vezi Th. Pol, XI, PG 91,140AB; VII, PG91, 84A, 88C; VIII, PG 91, 89CD, 92D; IX, PG 91,116B, 128B; XII, PG 91,141A, 143CD. 144A; XV, PG 91, 160C, XVII, PG 91, 209D; Ep., XI, 9 PG 91, 461BC; XII, PG 91, 464D, 465AB, XIII, PG 91,532CD, XVII, PG 91,580C. 581CD; XVIII, PG 91,
584D-585A; Ep. Cal, PG 90,136A; Rel. mot, VI, PG 90,120C In Ep. XV, PG 91, Maxim citeaza un pasaj din SfantuI Vasile eel Mare in care expresia are aceeasi conotatie.

33 Ep., XII, PG 91, 461BC [PSB 81, p. 65. Desi am preluat traducerea Parintelui Dumitru Staniloae, am optat si in urmatorul text pentru echivalarea expresiei καθολική εκκλησία prin „Biserica catolica” in loc de „Biserica universala” pentru a fi in acord cu interpretarea lui J.-Cl. Larchet. Parintele Dumitru Staniloae a evitat in traducerile sale formula «Biserica catolica» probabil datorita degradarii semantice pe care a suferit-o in ultima perioada si, mai ales, datorita intepretarii sale pur confesionale. Insa, trebuie precizat ca atributul catolicitatii sau sobornicitatii Bisericii este cel precizat ca atare in Simbolul niceo-constantinopolitan (n. ed.)].

34 Ep., XVIII, PG 91,584D-585A [Ibidem, p. 149, trad, modificata].

35 Vezi Th. Pol, VII, PG 91, 84A; IX, PG 91,128B; XV, PG 91,160C.

36 Th. Pol, XI, PG 9,140AB [trad. rom. Laura Enache].

37 Th. Pol., VIII, PG 91, 89CD; XII, PG 91,143D

38 Rel. mot., V, PG 90,117D [Sfantul Maxim Marturisitorul si tovarasii sai…, p. 123].

39 V. Croce, Tradizione e ricerca. II metodo teologico di San Massimo il Confessore, p. 70; vezi de asemenea pp. 71-72, 79-80.

40 Ibidem, p. 80.

41 „Le Corps du Christ vivant”, Cahiers theologiques de I’actualite prootestante, HS 4,1948, p. 24. Vezi, de asemenea: VI. Lossky, A I ‘image et a la ressemblance de Dieu, cap. IX, „Du troisieme attribut de l’Eglise”, pp. 170.173. Mai mult, V. Lossky scrie: „catolicitatea ne apare ca un atribut inalienabil al Bisericii in masura in care ea poseda Adevarul” (p. 170)

42 Nu este vorba de un ansamblu cantitativ care ar creste cu timpul. Cum scrie Florovsky: „Astazi Biserica nu-L cunoaste pe Hristos mai bine decat a facut-o la inceputuri. Adevarul este revelat, intr-adevar, tot odata. Insa capacitatea intelegerii adevarului este progresiva. Ceea ce se dezvolta in varstele existentei crestine nu este adevarul in sine, ci marturia Bisericii” („Le Corps du Christ vivant”, p. 45). Aceasta corespunde foarte exact conceptiei Sfantului Maxim. Admitem in general ca Maxim a adus dezvoltari importante hristologiei. El insusi are constiinta clara de a nu aduce nici o inovatie dogmei crestine (vezi: Th. Pol., XIX, PG 91, 224D-225A). La inceputul uneia dintre principalele sale epistole teologice, el scrie: „Spun ceea ce am invatat de la Parinti, neschimband nimic din invatatura lor(Ep. XV, PG 91,544D). El subliniaza ca „fiecare sinod al binecredinciosilor si sfintilor barbati n-au introdus nicicand alta definitie a credintei prin introducerea unor cuvinte ale lor, cum sustineti voi, aiuriti si innebuniti la culme, ci au intarit-o ca sigura pe cea legiuita” de cei 318 Parinti, tinand-o pe aceea si talcuind-o si prelucrand-o pentru cei ce o intelegeau si o rastalmaceau pe aceea si dogmele ei in chip gresit” (Th. Pol, XXII, PG 91, 257A-260C) [PSB 81, pp. 314-315]. Vezi J. Pelikan, „«Council or Fathers of Scripture»: The Concept of Authority in the Teology of Maximus the Confessor”, p. 286.

43 Sfantul Chiril al Ierusalimului aduna aceste diferite sensuri in definitia pe care o da Bisericii Catolice (Cat., XVIII, 23, PG 33, 1044A) [Sfantul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad, de pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucuresti, 2003, p. 333].

44 Referitor la marturisirea dreptei credinte ca principiu al unitatii Bisericilor, vezi Myst I, PG 91, 668A, Sotiropoulos, p. 199; Thai 53, PG 90, 501B, CCSG 7, p. 431; pentru Maxim marturisirea de credinta este un principiu al unitatii inainte de impartasanie, deoarece ea o conditioneaza pe cea din urma (cf. Rel. mot, VI, PG 90,120C; Dis. Biz., IV, PG 90, 140C140D; XX, PG 90,161D-164A). Vezi V. Croce, Tradizione e ricerca. II metodo teologico di san Massimo il Confessore, p. 69

45 Ep., XVIII, PG 91,584A [PSB 81, p. 149].

46 A I’image et a la ressemblance de Dieu, cap. IX, „Du troisieme attribute de l’Eglise”, p. 173. Putem gasi un alt exemplu in exclamatia Sfantului Vasile eel Mare Intr-un moment dificil al luptei pentru dogma: „Cine nu-i cu mine, nu e cu Adevarul” (citat de V. Lossky, Ibidem, p. 178).

47 Rel. mot, VI, PG 90,120C

48 Vezi Th. Pol, XII, 144B (4), referitor la Pyrrhus; Ep. XII, PG 91, 464D, 465AB (referitor la maicile refugiate in regiunea Cartaginei).

49 Th. Pol, XII, 144A (4).

50 Vezi Th. Pol, VII, PG 91, 88C [PSB 81, p. 227, text modificat], unde Maxim vorbind de eretici, scrie: „Sa rasturnam cu intelepciune pe cei ce cugeta contrar lor si unii altora si adevarului; si sa-i scoatem cu barbatie din curtea noastra, sau din Biserica catolica si apostolica, si sa nu le oferim nici o calcare a credintei drepte celor ce uneltesc sa surpe hotarele ei, prin parasirea armelor si dogmelor binecredincioase prin care se produce nimicirea si desfiintarea acelora”. In Th. Pol., VIII, PG 91, 92A, [Ibidem, p. 228] Maxim spune ca prin lupta pe care o duce, el cauta „sa surpe vitejeste pe cei ce prin cuvinte si pareri se ridica impotriva Domnului Atottiitorul; si alunga din pamantul cel bun, care e Domnul si Dumnezeul nostru, si una cu Credinta ortodoxa, temeiul si fiinta ferma a dogmelor adevarate”. Cuvantul cel bun simbolizeaza Biserica identificata aici in acelasi timp cu Hristos si cu credinta care Il marturiseste.

51 Vezi Th. Pol, XII, 144A (4). Pe de alt£ parte, ea e desemnata ca o “Biserica locala” printre altele (vezi Th. Pol, XX, 237C; Dis. Biz., XIII, PG90,148A)

52 Ep. Cal, PG 90,136A.

53 Vezi: Ep. An., PG 91,132A.

54 Th Pol, XVI, PG 91,209B..

55 Vezi: Thai, 63, PG 90,672B-D, CCSG 22, pp. 155-157.
56 Cf. Th. Pol, VIII, PG 91,92D

57 Thai, 63, PG 90, 672B-673D, CCSG 22, pp. 155-157 [FR 3, p. 336],

58 Rel. mot. IX, PG 90,124D (8) [Sfantul Maxim si tovarasii sai…, p. 129]

59 Vezi mai ales Ep., II, PG 91,396B-400B.

60 Th. Pol, XIX, PG 91,224D-225A.

61 Vezi de ex. Ep. XV, PG 91,544D: „Nu voi spune nimic de la mine. Ci spun ceea ce am invatat de la Parinti, neschimband nimic din Invatatura lor” [PSB 81, p. 120].

62 Rel. mot, VII, PG 90,120C [Sfantul Maxim si tovarasii sai…, p. 125]

63 Vezi studiul nostru, La Divinisation de I’homme selon saint Maxime le Confesseur, p. 437.

64 Pater, PG 90, 881B, CCSG 23, p. 38 [FR 2, p. 254].

65 Amb. Th., Prol., PG 91,1033A [PSB 80, p. 45].

66 Cf. Amb lo„ 42, PG 91,1341A [Ibidem, p. 290].

67 A Vintage et a la ressemblance de Dieu, cap. X: „La conscience catholique”, pp. 190-192 [Constiinta catolica. Implicatii antropologice ale dogmei Bisericii* in Vladimir Lossky, Dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, trad, de Anca Manolache, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1998, pp. 185-187]

Legaturi:


Categorii

1. SPECIAL, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Jean-Claude Larchet, Marturisirea Bisericii, Meditatii duhovnicesti, Razboiul nevazut, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfinti Parinti, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

33 Commentarii la “SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL sau ce inseamna cu adevarat sa marturisesti credinta

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: CUM SE FACE MARTURISIREA LUI HRISTOS? Vladica IEROTHEOS VLACHOS despre conditiile teologhisirii veritabile, RAVNA FARA CUNOSTINTA, EXPERIENTA DUHOVNICEASCA si DEOSEBIREA DUHURILOR. “Cineva poate sa para si sa actioneze ortodox, si totusi sa fie stap
  2. Pingback: PĂRINTELE AMFILOHIE DE LA DIACONEȘTI pentru “FAMILIA ORTODOXĂ”, despre lucrarea de MĂRTURISIRE întemeiată pe VIAȚA LĂUNTRICĂ: “Nu putem învinge puterile răului prin forţele proprii. Singura soluţie este soluţia harului, sol
  3. Pingback: “BAT VREMURI DE PRIGOANĂ ȘI LA PORȚILE ȚĂRII NOASTRE și ni se va cere o mărturisire reală”. PS IGNATIE, Episcopul Hușilor, despre CUM SE FACE MĂRTURISIREA ADEVĂRATĂ A CREDINȚEI ORTODOXE, pornind de la lupta cu NOI ÎNȘINE. Pilda
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate