CHEMAREA LUI HRISTOS SI PRIORITATILE NOASTRE
Concluzia Pildei celor poftiti la cina este formulata in doua dintre versetele ulterioare pericopei citite in aceasta Duminica in Biserica:
-
“Daca vine cineva la Mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama si pe femeie si pe copii si pe frati si pe surori, chiar si sufletul sau insusi, nu poate sa fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26).
-
“Asadar oricine dintre voi care nu se leapada de tot ce are nu poate sa fie ucenicul Meu” (Luca 14, 33).
Un lucru care se neglijeaza adeseori de catre multi dintre noi, atunci cand ne complacem si ne amagim cu un fel de “minimalism” religios este ca Hristos, Dumnezeul nostru este “Dumnezeu gelos” si ca in calea catre mantuire nu exista jumatati de masura (sau… mai putin de jumatati). Hristos ne cheama sa fim cu totul ai Lui, sa-I daruim tot sufletul nostru, tot trupul si toata viata noastra, sa-L recunoastem ca deplin Domn si Imparat peste noi, intelegand si aplicand adevarul acesta fundamental enuntat de Sf. Ap. Pavel: “noi nu suntem ai nostri” si viata “noastra” a Lui este. Pentru multi “crestini” de astazi este socant sa afle ca viata lor nu este legitim “sa le apartina” si sa faca ceea ce vor cu ea (desigur, poate in limitele “decentei” si “moralei” – foarte relative, de altfel). La fel si cu trupurile noastre sau cu imbracamintea noastra – “avem dreptul sa facem ce dorim“. Ce sa mai spunem de… indragostirile sau iubirile noastre, despre placerile si “pasiunile” noastre. Pentru nimic din toate acestea nu ne trece prin minte ca s-ar cuveni sa-L intrebam ceva pe Dumnezeu. Nu e treaba Lui! Daca pentru noi insesi scopurile vietii noastre sunt indiferente la voia Sa...
Astazi, chiar si printre credinciosii numiti “practicanti”, a ravni si a cauta sa traiesti dupa cuvantul liturgic: “Pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam” inseamna a-ti asuma automat si eticheta de “habotnic” si a te expune barfelor si deriziunii. De ce? Pentru ca in acel cuvant liturgic astazi nu mai crede (efectiv) aproape nimeni, el este in cel mai bun caz o frumoasa metafora, un accesoriu estetic care sa ne faca sa ne simtim bine in cadrul “ceremonialului divin”, al “spectacolului” Sfintei Liturghii. Nu spun ca nimeni nu izbuteste sa-l implineasca – ceea ce este firesc si de inteles, pentru ca asta este intreaga lupta de toata viata a crestinului; Evanghelia nu se implineste batand din palme si “metanoia” nu se intampla peste noapte, ci prin stradanie continua, prin continue caderi si ridicari – ci ca mai nimeni nici nu incearca, mai nimeni nu mai lupta, pentru ca… mai nimeni nu-l mai in serios. Iar cine-l ia in serios, ori pleaca la manastire, ori este… nebun! A fi “lumesc” astazi este subinteles ca singura forma posibila de a fi crestin in lume. A nu iubi “lumea” este o “prostie” pe care n-o mai crede nici o babuta, daramite – nu-i asa? – noi, niste crestini tineri, cu studii inalte, plini de viata si moderni, traitori in progresistul secol XXI…
Toata Evanghelia, de fapt, este tratata astazi de catre cei mai multi “crestini” ca pe o poveste din care luam ce ne place, ce ne “satisface”, ce ni se pare ca ne confirma si nu ne obliga nici macar la a ne problematiza mai profund, cu atat mai putin la a ne schimba, poate radical… E suficient ca “bifam” prezentele simbolice minimale la slujbele si tainele Bisericii, ca postim (de bucate) si ca (eventual) ii platim “tributul” necesar lui Dumnezeu prin “pravila”/”canon” si prin “faptele bune” ocazionale, facute cu satisfactia de a ne simti buni… Ni se pare arhi-suficient sa facem toate lucrurile acestea formale (uneori chiar cu mult zel, cu ambitie, cu constiinciozitate) ca apoi sa ni se para firesc sa fim lasati “in pace“, sa ne traim viata asa cum vrem si cum credem, atata timp – zicem noi fariseic – “nu facem rau nimanui“... Dumnezeu poate sa ia o pauza si sa ne lase “sa ne bucuram” de nevinovatele distractii si de placerile permise (credem noi) ale acestei vieti, ca doar – ce? – “nu este Dumnezeul nostru Dumnezeul bucuriei”? Ca si cum Dumnezeu poate binecuvanta acea bucurie gaunoasa din care tocmai El lipseste? Ca si cum in afara Lui exista vreo bucurie adevarata si nu e totul desertaciune si minciuna?
Dar noi… pe toate stim sa le interpretam si sa le justificam… ca sa nu venim sau, daca am venit totusi de forma, ca sa nu ramanem la Ospat cu El. Noi fugim de Dumnezeu si, daca suntem sinceri, simtim ca… si El alearga dupa noi… Din cand in cand doar ne mai oprim ca sa-i platim “ce I se cuvine” sau ca sa-I cerem sa ne dea ceva ajutor in problemele noastre… Vrem darurile Lui, vrem ajutorul Lui, bineinteles! Avem chiar dreptul, de ce nu? Dar tocmai pe EL nu-L dorim defel! Iar El nu pentru altceva ne cheama, nu din alt motiv alearga nebun dupa noi… Nu alt Ospat ne-a pregatit decat acela de a-L manca pe El, de a ne hrani din El. Nu doar prin Impartasanie, ci tot timpul, in toata vremea si prin toate mijloacele! Dar nu, pentru noi asta e prea mult, e prea greu, e prea impovarator… 🙁
Suntem credinciosi, zicem noi. Dar credinta noastra este mincinoasa, vai, cel mai adesea! Pentru ca alegerile noastre, prioritatile noastre ne tradeaza… Ceea ce alegi – aceea esti si in aceea crezi! Orice prefera inima noastra chemarii Lui, tot ceea ce iubim mai mult decat pe El ni se face idol si sminteala, piatra de poticnire in calea spre Imparatie. Orice “avem“, orice este “al nostru” si nu este impartasit cu Hristos, de orice ne lipim inima si nu dorim sa lepadam, acela ne este Comoara/Bogatia, acela ne este Domn si Imparat adevarat, indiferent de ce am declara si am pretinde sau de ce ne-ar placea sa credem despre noi... Fiecare avem “tarina noastra“, “boii nostri” sau “femeia noastra” care sunt intotdeauna “mai importante” si din pricina carora ni se pare ca am fi indreptatiti sa fim primiti la Cina si mai tarziu; deocamdata insa… sa fim lasati sa ne ingrijim de prioritatile noastre, de ceea ce ne pasioneaza, sa ne cultivam idolul in liniste, sa slujim nestingheriti voii proprii.
De aceea chemarea pe care ne-o face Hristos – cu umilinta, ingenuncheat, batand discret la usa noastra incuiata – ne si agaseaza, ne tulbura, ne enerveaza pentru ca, nu-i asa?, ne strica “pacea” si “bucuria” de a face ce vrem noi. De aceea, cand vedem un credincios care pare sa ravneasca sa traiasca CU TOTUL pentru Hristos, cu toate stangaciile si limitele lui, deodata noi, cei atat de linistiti, de buni si de iubitori (asa cum ne inchipuim ca suntem) devenim nervosi, agresivi, bombanitori, nemultumiti, carcotasi, cusurgii… Pentru ca insasi prezenta lui tacuta ne mustra insuportabil, incepem sa-l barfim, sa-l batjocorim, sa-l scuipam prin cuvinte, sa-i punem etichete si sa radem de el… In duh, ceea ce facem noi atunci asta inseamna: ca si noi il imbracam pe fratele nostru in hlamida rosie, ca ii indesam pe cap coroana de spini si-i punem trestie in mana, iar mai apoi incepem sa jucam “bâza” cu el… Pentru ca ceea ce i-am facut fratelui nostru lui Hristos I-am facut! Prin acel frate umil si prost, habotnic si incuiat Hristos Insusi ne batea la usa, ca sa ne cheme la Cina Sa!
Ce chemare mai duioasa, mai sfasietoare poate exista decat chemarea Păstorului care Si-a dat in chinuri Trupul si Sangele Sau pentru noi, Care plange pentru noi si ne cauta cu lacrimi, fara ca noi sa fi facut nimic sa-L meritam? Cu adevarat, vorba Apostolului, “cum vom scapa noi daca fi-vom nepasatori fata de o astfel de mantuire…?“
– Puteti citi pe teme inrudite si:
- CU CE OCHI VOM PRIVI NOI LA HRISTOS IN ZIUA JUDECATII?
- DUMNEZEU MA PLANGE PE MINE – p. Rafail Noica
- Parintele Rafail Noica: “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL!”
- Cum vom raspunde chemarii la nunta Fiului de Imparat?
- BOALA DUHULUI LUMESC
- Dumnezeu Isi seamana in noi Sangele: noi ce semanam?
- CINE ARE URECHI DE AUZIT… SA AUDA STRIGATUL DOMNULUI!
- PAREREA DE SINE SI TRADAREA LUI HRISTOS PRIN CELE MICI, CA IUDA
- CEA MAI PRIMEJDIOASA TEMNITA E ACEEA IN CARE TE SIMTI BINE
- SFINTII MUCENICI ADRIAN SI NATALIA – pilda si rusinarea familiilor crestine de astazi
- SCRISOARE CATRE UN PRIETEN, LA POGORAREA SFANTULUI DUH
44 Commentarii la “CHEMAREA LUI HRISTOS SI PRIORITATILE NOASTRE”
VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>