Sf. Simeon Noul Teolog despre POCAINTA ca DRUM DE LA MOARTE LA INVIERE

17-04-2008 Sublinieri

Despre pocainta si frica de Dumnezeu

“Ce razboi are sufletul si ce chin are inima celui ce se pocaieste cu duh umilit; ce cuvinte spune el si cum se roaga Stapanului celui iubitor de oameni”.

Cateheza 23

“Ascultati, cuvintele mele, alesii mei fii, preaiubitii mei, dobanda mea, ascultati-ma, daca in adevar ma iubiti si ma socotiti parintele vostru. Care om, avand inima atinsa de otrava si fiind lovit si chinuit de o nesuferita durere inlauntrul sau, mai ia aminte la ranile usoare de pe trupul sau si se mai grijeste de ele? Caci durerea ascunsa din inima ii acopera orice alta durere sau mancarime ivita pe trup si chinul inimii sale nu-i da pas sa ia seama si sa vada cele de pe trupul sau. Durerea si chinul nesuferit al inimii il fac sa uite toate ranile de pe trup, el isi sfasie hainele cu propriile sale maini si cu unghiile isi zgarie ranile de pe trup. Uita si de parinti si de prieteni si asupra nimanui din lume si nu-si mai arunca ochii. Nu se mai uita incruntat la cel ce-l ocaraste, isi lasa averea sa i-o jefuiasca cine vrea. Nu-si mai mananca cu placere painea, caci este plina de amaraciune; fara placere isi bea vinul, fiind satul de durere; celor ce-l cheama la ospat le raspunde cu mare manie: “Plecati de aici, caci moartea imi zdrobeste inima si ce stiu eu daca nu ma va lua indata? Mi-e sila sa mai traiesc in aceasta viata, caci viata este moarte si eu nu stiam“. Si nu se mai culca pe patul sau de odihna, ci sta rostogolindu-se si zbatandu-se pe pamant, cu mari strigate si gemete, neluand aminte la cei ce-l vad facand aceste lucruri nepotrivite sau la cei ce-i aud strigatele si clevetesc impotriva lui.

Ochii sai s-au prefacut in izvoare din care revarsa parau de lacrimi mai degraba decat ajuta la vedere. Ca pe un inger va ferici el pe tot omul, si pe cei ce traiesc, si pe cei ce au fost, si pe cei ce inca n-au venit pe lume. De asemenea pe tot dobitocul, pe toata taratoarea si pe toata suflarea o va ferici zicand: “Cat de binecuvantate sunt toate fapturile lui Dumnezeu, ca traiesc fara de osteneala in bucuria sufletului si a vietii lor, singur numai eu imi port povara pacatelor, sunt judecat cu judecata de foc si ma chinuiesc singur pe pamant!” Pe tot omul il va privi la fel si-l va cinsti ca pe un sfant pentru Domnul, iar el ca un necurat va sta inaintea tuturor cu cuviincioasa teama. Nu va mai face deosebire intre drept si nedrept, ci pe toti ii va socoti deopotriva, fie curati, fie necurati. Ci numai el singur este indepartat de toata faptura care se afla sub cer si zace pe gunoiul nenumaratelor sale pacate, infasurat de intunericul nestiintei si al durerii care nu mai are sfarsit. Iar puroiul ranelor sale nu-l va mai rade cu harb, ci cu unghiile mainilor sale din pricina nesuferitei dureri a inimii.

Caci Iov, desi era lovit in trup, dar isi vedea sufletul ocrotit de Dumnezeu, pe cand el isi vede otravit de pacate nu numai trupul, ci si sufletul, si de aceea durerea lui este de zece ori mai rea decat rana lui Iov. Pe urma, el va fi parasit de toti, de familia sa trupeasca si de toti prietenii si cunoscutii pe care ii are in lume. Caci acestia, dupa ce vor sta putin impreuna cu dansul si vor lacrima pentru netarmurita lui durere si vor vedea nemangaierea sufletului sau, se vor ingretosa de dansul si va merge fiecare la ale sale. Ramas singur, parasit si lepadat, si vazandu-si el nenorocirea, intristarea si durerea care-l infasoara, va plange in durerea sufletului sau si va striga cu deznadejde catre atotputernicul Dumnezeu: “Iata, vezi, Doamne, ca nimic nu este ascuns de Tine! Eu, faptura mainilor Tale, n-am facut lucrurile pe care tu le-ai poruncit, ci ca un nebun am lucrat toata rautatea. Tu esti bun si eu nu Te stiam, dar acum am auzit vorbindu-se de Tine si m-am cutremurat, si ce sa fac, nu stiu! Am simtit judecata Ta si cuvant de aparare nu gasesc in gura mea. Caci n-am facut pe pamant ceva vrednic pentru a ispasi nici macar un cuvant desert al gurii mele. Apoi omul, chiar daca ar plini toata dreptatea, o face ca rob si ca datornic si nu are ce sa dea in schimb pentru pacatul sau, dar la Tine este milostivirea. Pacatul este moarte si care om, fiind omorat de pacat, poate invia singur? Fara indoiala, nimeni. Numai Tu singur, fiind mort si inviat, pentru ca nu ai facut pacat, nici nu s-au gasit in gura Ta minciuni. Si care om murind in pacate nu se va cai? Dar nu-i va mai fi de niciun folos! Asa, Stapane atotputernice, si eu ma pocaiesc ca am facut lucruri rele; nu ca sa-mi fie indreptatire pocainta, caci pocainta este recunoasterea pacatului. Si acum, vezi atoatevazatorule Doamne, ca nimic nu am afara de trup si niciun folos n-am din lipsirea de bogatie. Ca tot sunt o rana si de nicaieri nu am izvor de mantuire; ca am fost lepadat singur si iadul m-a inghitit de viu. Si Tu, Doamne, vezi! Singur Tu poti sa ma ridici si sa-mi tamaduiesti durerea inimii, caci puternica este mana Ta in toate si ajunge pana la marginile adancului, plinind toate cate voieste. Sa zic miluieste-ma, nu indraznesc, caci nevrednic sunt. Ci Tu, Doamne, vezi!“.

Atunci, preamilostivul Dumnezeu degraba il va auzi pe el; ii va potoli indata durerea si va usura scarba inimii sale. Ca iubitor de oameni fiind, nu rabda sa vada faptura mainilor Sale in asa stramtoare si nerabdata durere. Ci isi va revarsa multa si negraita Sa milostivire peste omul acela care nu s-a lenevit sa plineasca cele zise, precum si peste cei ce asculta cu credinta si sunt gata sa imite aceasta icoana de pocainta, mai intai cu fapte, si apoi s-o incredinteze si cuvantului prin scris. Va revarsa peste el bunatatea Sa, ii va preface in bucurie necazul, iar durerea inimii sale o va schimba intr-un vin cu dulceata, facandu-l sa verse afara veninul sarpelui care-i rodea cele dinlauntru ale sale. De acum inainte, el nu-si va mai aduce aminte de chinurile sale, nici de durerile suferite si nici nu se va mai intoarce sa caute bogatiile parasite cand era ranit de pocainta, nici nu va mai dori altceva. Fiindca Dumnezeu Cel preainalt ii va da o sanatate mai presus decat toate bogatiile pamantului, care-i va aduce in inima o negraita bucurie, de zece ori mai mare decat intristarea de mai inainte. Aceasta bucurie, la randul ei, va tamadui durerea care chinuia pe dinafara trupul si omul isi va da seama ca nu se va mai atinge de acum inainte rana de inima lui, iar aceasta incredintare ii va spori indoit bucuria inimii.

Cei de aproape ai lui, care mai inainte se uitau la intristarea lui din afara, nestiind de bucuria tainica ce l-a cuprins, il vor caina zicand: “Iata om care n-a cunoscut fericirea, a carui viata este plina de intristare si suferinta, iar zilele lui cu nimic nu se deosebesc de cele ale celor biciuiti pentru pacatele lor!” Stiind numai el singur ca viata lui este plina de multumire si de veselie, ca inima lui bucuroasa isi rade de moarte si ca iadul nu o mai stapaneste – acest om se bucura de mii de ori mai mult decat toti imparatii si domnii pamantului, mai mult decat cei plini de sanatate si frumusete trupeasca, mai mult decat cei ce au bogatii si haine de porfira si viseaza mai mult decat toti cei socotiti, pe nedrept, fericiti pe pamant. Acel om stie ca este mai buna saracia cu o astfel de bogatie decat toata lumea cu toate lucrurile ei.

Fiindca cele legate si de viata aceasta cerul nu le va primi, iadul le va manca, moartea le va stapani, pe cand bucuria produsa in suflet de aceasta sanatate, de nimic din toate acestea nu poate fi biruita, fiindca nu este din aceasta lume. Ca nu din slava i-a venit lui, nici din multimea bogatiei, nici din sanatatea trupeasca, nici din lupta oamenilor sau din vreun alt lucru de sub cer, ci din necazul si amaraciunea sufletului s-a produs si din intalnirea cu Duhul lui Dumnezeu cel mai presus de ceruri. Ci stramtorata si curatita de Duhul Lui, inima i-a izvorat o bucurie nemincinoasa si neamestecata cu intristarea. De aceea moartea nu o mai stapaneste, negasind in ea lipsa; si este ea ca un vin limpede in lumina soarelui, care el insusi straluceste si lumineaza, aratand frumusetea culorii si stralucind vesel pe fata celui ce il bea in fata soarelui.

Aici insa este ceva pe care nu-l pot intelege. Nu stiu ce ma veseleste mai mult: vederea si desfatarea razelor curate ale soarelui sau bautura si gustul vinului [harului – n.n.] din gura mea? As vrea sa zic ca vinul, dar soarele ma atrage si imi pare mai dulce; iar cand ma intoarce spre el, iata ca dulceata gustului este si mai minunata si nu ma satur de privit, nici nu ma indestulez de baut. Cand mi se pare ca m-am saturat, atunci frumusetea razelor care se revarsa imi face si mai mare setea si ma aflu iarasi insetat. In zadar ma silesc sa-mi umplu pantecele cu cea mai frumoasa, caci arsita din gura mea se inzeceste si sunt mistuit de sete si de pofta dupa stravezia licoare.

Deci tot cel ce este judecat dupa aceasta buna judecata nu se mai teme de vreo osanda sau chin, nici nu se mai inspaimanta de ispitele ce-i vin. Setea lui nu se va mai potoli in veac si nici nu-i va lipsi dulcea si stravezia bautura [a harului Duhului Sfant – n.n.]. Caci dulceata bauturii si stralucirea vesela pe care se revarsa soarele izgonesc toata intristarea din sufletul lui si-l bucura de-a pururi. Nimic nu-l mai poate vatama si nimeni nu-l poate opri sa se indestuleze din acest izvor al paharului. Cel ce stapaneste pamantul cu rautatea sa, domnul intunericului, cel ce domneste peste apa marii si se joaca cu lumea ca si cu o pasarica pe care o tii in mana, cu toata ostirea si puterea lui, nu se poate apropia nici de calcaiul piciorului acestui om si nici nu indrazneste sa-si arunce asupra lui privirea sa indrazneata. Limpezimea vinului si raza soarelui, care se oglindesc pe fata celui ce bea, patrund in cele mai dinlauntru ale sale, in maini, in picioare, in spate, si fac pe cel ce bea tot de foc, si-i dau putere sa arda si sa mistuiasca pe potrivnicul care-l ataca din toate partile. El devine un preaiubit al luminii soarelui, prieten al soarelui si fiu iubitor straveziului vin, al razelor pe care le revarsa.

Bautura [harului] este pentru el si hrana, si curatire de carnurile cele putrezite; curatirea este lui desavarsita sanatate, iar sanatatea nu-l lasa sa se hraneasca cu vreo mancare stricacioasa, ci aprinde in el un dor nesfarsit dupa acest vin, spre a se curati si mai mult, spre a se intari prin bautura. Caci frumusetea trupului sanatos si buna lui infatisare pricinuita de sanatate nu obosesc niciodata.

Asa va fi, preaiubitii mei fii, dobanda mea, care ascultati cuvintele mele, cu tot cel ce, pacatuind inaintea lui Dumnezeu, a luat in inima frica de judecata si simtirea instrainarii sale. Caci frica de Dumnezeu si simtirea dreptei rasplatiri care-l asteapta, asa de tare ii mistuie carnea si-i zdrobesc oasele, asa cum piatra teascului strange strugurii calcati in calcatoare si-i zdrobeste desavarsit. Caci strugurii mai intai sunt calcati de oameni si apoi sunt zdrobiti sub piatra si le storc tot mustul; dar pe omul in care intra frica de Dumnezeu, insasi aceasta frica il face sa fie calcat de toti oamenii. Iar cand aceea a curatit si a zdrobit desavarsit simtirile sale trupesti de mandrie si slava desarta, atunci sfanta smerenie, piatra cea intelegatoare, cea prea usoara si buna, cazand de sus si storcand toata umezeala poftelor trupesti si a patimilor, nu lasa fara de folos sufletul stors, ci-l adapa cu izvor de lacrimi, izvoraste apa cea vie, tamaduieste ranile pacatoase, spala puroiul si ranile, si zapada nu este atat de stralucitoare cum se vede acest om.

Deci fericit este cel ce, auzind aceste cuvinte, le primeste cu credinta si le implineste, ca pe niste bunatati mari si mai presus de minte, de cuvant si de intelegere si fericeste saraca mea mana care a scris aceste cuvinte si slaveste pe Domnul cel milostiv si bogat in mila, Care prin intinata mea limba, prin gura mea cea necurata si intinata le-a incredintat scrisului, spre pilda de intoarcere si pocainta, ca pe o cale neratacita si prea adevarata, celor ce voiesc din tot sufletul sa se mantuiasca si se cade sa mosteneasca imparatia care este in Insusi Dumnezeu si Mantuitorul nostru, Caruia I se cuvine slava in veci. Amin!”

(din: “Cateheze pentru monahi“, Colectia “Comorile pustiei“, Editura Anastasia, Bucuresti, 1998).


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Pocainta, Sfantul Simeon Noul Teolog

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

31 Commentarii la “Sf. Simeon Noul Teolog despre POCAINTA ca DRUM DE LA MOARTE LA INVIERE

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Sfantul Ioan Scararul despre PLANSUL DE-BUCURIE-FACATOR | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate