CE PUTEM FACE PENTRU COPIII SI TINERII ucisi sufleteste de duhul inselator al vremurilor in care “pacatul s-a inmultit mai mult ca niciodata”? PARINTII CRESTINI – INTRE ALIPIREA DE DUHUL LUMII si PLANSUL VADUVEI

Vedeti si:

***

Cuvant la Duminica invierii fiului vaduvei din Nain, la Manastirea Putna, al lui VIRGILIU GHEORGHE (2012):

“[…] Primul înţeles care răsare din această Evanghelie este acela că Dumnezeu Se milostiveşte atunci când vede lacrimile noastre de pocăinţă, când vede durerea mamei pentru fiul ei. Oare Domnul nu ne-ar ajuta astăzi, nu le-ar ajuta pe femeile care, asemenea văduvei din Nain, şi-au pierdut copiii, nu pentru că au ajuns în pragul morţii, ci pentru că s-au adâncit, cum se întâmplă astăzi, în tot felul de păcate? Care, prin desfrânări şi prin tot ceea ce se întâmplă astăzi, au ajuns în pragul morţii sufleteşti? Oare pentru lacrimile acestei mame Domnul nu s-a îndurat ca să-l îndrepte pe copil, pe tânăr, prin metodele numai de El ştiute? Cu siguranţă lucrul acesta s-ar întâmpla, pentru că Domnul este mult milostiv, ne aminteşte Evanghelia şi noi credem ei.

Şi nu numai atât. Cu siguranţă, pentru lacrimile unei femei, Domnul i-ar îndrepta şi soţul. Pentru durerea trăită și pentru pocăinţa ei, ar salva o familie. Din păcate, însă, noi preferăm astăzi să ne îndepărtăm de cei pe care îi vedem că se îndepărtează de calea cea dreaptă, dintr-o neputinţă a iubirii noastre. Însă Domnul ar putea interveni în viaţa oricărui tânăr pentru a-l îndrepta pentru credinţa şi rugăciunile unei mame. Îmi amintesc de cazul unei tinere, în urmă cu câţiva ani, după peste zece ani de desfrânare și droguri, i se arată Sfânta Filofteea şi o cheamă la Curtea de Argeş. Se duce tânăra acolo și se închină Sfintelor moaşte şi din clipa aceea şi-a schimbat cu totul viaţa. Desigur, este o minune a lui Dumnezeu, însă cine oare s-a rugat pentru ea? Mama ei, cu siguranţă.

Din păcate, noi am ajuns să capitulăm astăzi prea repede în faţa ispitelor vremii, divorţând sau îndepărtându-ne de copii, de parcă nu noi i-am crescut, nu noi le-am fost modele și nu sunt, săracii, roadele educaţiei și societăţii în care trăim. Poate că principala cauză a întregii noastre căderi şi a lumii în care trăim este împuţinarea dragostei. Căci, dacă s-ar afla mai multă dragoste şi mai multă disponibilitate de jertfă înlăuntrul nostru, cu siguranţă Domnul S-ar milostivi de noi. Starețul Dionisie, bătrânul de la Sfântul Munte, care în urmă cu câţiva ani s-a dus la Domnul, ne spunea întotdeauna că boala vremurilor noastre este egoismul şi din egoism vine această împuţinare a iubirii noastre. Nu mai putem să-l ajutăm pe cel de lângă noi pentru că noi suntem alipiți cu toată inima noastră mai mult de cele ale lumii. Ne doare pentru copii, ne doare pentru soţ, dar ne este greu să cădem cu pocăinţă şi cu frângere de inimă înaintea Domnului, plângând zi şi noapte pentru salvarea lor.

Aceasta ar fi, să spunem, prima interpretare, literală, a acestei Evanghelii. Însă Sfinţii Părinţi ne vorbesc şi despre o lectură mistagogică, despre o lectură duhovnicească la care este chemată mintea noastră să urce. Căci văduva, după Sfinţii Părinţi, simbolizează sufletul care s-a despărţit de Dumnezeu, este văduvit astfel de cuvântul lui Dumnezeu închipuit de bărbatul ce însămânţează seminţele cele bune, după cum aflăm din pilda semănătorului. Iar fiu al văduvei este mintea cea moartă care este scoasă din cetatea Ierusalimului, adică din Împărăţia lui Dumnezeu şi locaşul celor vii. Sicriul de care Se atinge Domnul este trupul care, din templu al Duhului Sfânt, se transformă, prin lucrarea păcatului, în mormânt. Căci, într-adevăr, toţi Părinţii ne vorbesc despre faptul că, încă de la botez, înlăuntrul inimii noastre Se sălăşluieşte Hristos. Însă, cu timpul, prin adâncirea în păcate, prin înmulţirea păcatelor, acestea se fac ca un nor ce înfăşoară inima, ca un zid şi ca un mormânt. Din inimă a Duhului ajunge să fie o inimă de carne, dincolo de care noi nu mai vedem şi nu-L mai recunoaştem pe Hristos. Acolo Se află Domnul îngropat ca într-un mormânt. Însă atunci când sufletul, închipuit de văduvă, îşi plânge păcatele şi cade cu pocăinţă la Domnul, Acesta, mult-milostiv, vine şi Se atinge de trupul nostru și ne înviază cu cuvântul Său.

Ce înseamnă plânsul văduvei? Nu oare pocăinţa la care suntem chemaţi fiecare dintre noi? Ce înseamnă oare atingerea Domnului dacă nu împărtășirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, Cel Care S-a adus jertfă lumii pentru păcatele noastre? Sau este vorba de harul Duhului Sfânt care cu îmbelşugare izvorăşte în inima celui care se pocăieşte atunci când lacrimile pocăinţei au curăţit zgura păcatelor şi ne-au transformat inima în mormânt.

Aşadar, sufletul omului, când se îndepărtează de Dumnezeu, bunul Semănător, nu face altceva decât să se unească cu trupul păcatului precum desfrânata cu bărbatul străin. Şi despre acest chip al împreunării ne vorbeşte Sfânta Scriptură în foarte multe locuri, aproape în tot Vechiul Testament. Poporul lui Israel era considerat desfrânat când umbla după dumnezei străini. Omul care se alipeşte de strălucirea banilor, de case, de lucruri, este desfrânat. Este desfrânat pentru că nu-L are pe Dumnezeu ca soţ pentru sufletul său, ci are patimile acestei lumi. Şi astfel, prin această unire desfrânată primeşte în el seminţele vrăjmaşului, gândurile cele rele și pătimaşe care aduc cu ele judecata aproapelui, minciuna, hoţia, desfrânările şi toate celelalte. Toate acestea spurcă sufletul şi-l transformă într-un mormânt plin de viermii putrejunii. În acel moment, spune Evanghelia, mintea noastră este scoasă din cetatea Împăratului şi este aruncată în întunericul cel mai dinafară.

Căci, într-adevăr, cum spune şi Sf. Grigorie Sinaitul, aşa cum virtuţile ne fac să trăim în Împărăţia Cerurilor încă de aici, s-o pregustăm – cer se arată Biserica Ta a fi – tot aşa păcatele ne fac să pregustăm chinurile iadului încă de aici. În fierbințeala aceea a păcatului nu este decât o pregustare a focului celui veşnic. Iată cum ne descrie acest lucru Sf. Grigorie Sinaitul:

“Focul, întunericul, viermele şi tartarul sunt împătimirea obştească de plăcerea trupească. Neştiinţa întunericului, gâdilarea aprinsă a patimii, tremurarea şi vijelia puturoasă a păcatului, acestea se lucrează încă de aici în sufletele păcătoşilor ca o arvună şi pârgă a chinurilor și se arată acolo ca o deprindere. Şi sufletele împătimite de plăceri sunt smârcuri de foc în care putoarea patimilor, duhnind ca o mocirlă, hrăneşte ca pe un vierme neadormit al curviei desfrânarea trupului şi ca pe nişte şerpi, broaşte şi lipitori ale poftelor stricate gândurile şi dracii stricaţi şi țâșnitori de otravă. Starea aceasta a luat încă de aici arvuna chinurilor de acolo.“

În momentul în care ne adâncim în păcate, vrăjmaşul diavol, spun toţi Sfinţii, se sălăşluieşte în sufletul nostru şi de acolo începe să ne chinuiască. Şi cu cât păcatele sunt mai mari, cu atât îi dăm drepturi mai mari acestuia asupra noastră. Nu Dumnezeu îi dă drepturi, ci noi îi dăm drepturi! Dumnezeu nu îl lasă să se atingă de noi, după cum spune Sf. Serafim de Sarov – “Cu un deget diavolul ar putea să distrugă întreaga lume” – dar noi îi dăm drepturi asupra noastră şi după aceea tot noi ne plângem că suntem chinuiţi.

Trăim din păcate vremuri în care păcatul s-a înmulţit mai mult ca niciodată. Cuvântul Apocalipsei, care ne vorbeşte despre marea desfrânată din al cărui pahar plin cu toate necurăţiile beau toate neamurile este mai actual astăzi ca niciodată. Desfrânarea ne înconjoară de peste tot, iar viaţa oamenilor, în special a tinerilor, care trăiesc şi cresc cu jocuri pe calculator, cu pornografie, cu băutură şi, din păcate, cu foarte puţină dragoste din partea propriilor părinţi, devine din ce în ce mai mult un iad. Pentru mulţi tineri din ziua de astăzi viaţa aceasta este un iad. Aceasta ne-o arată cel mai îngrozitor lucru care se petrece în lumea noastră: în Occident, a doua cauză de mortalitate la tineri este sinuciderea. Deci, reţineţi, nu cancerul, nu altele, ci sinuciderea! Şi se vorbeşte că, în câţiva ani, va fi prima cauză de mortalitate.

Din păcate, şi în România acest lucru se vede tot mai mult. Anul trecut într-un spital de psihiatrie din Bucureşti doctorii mărturiseau că peste 30% din tinerii acestui oraş au o tentativă de sinucidere. Ce-i face oare pe tineri aflaţi în pragul vieţii, atunci când lumea este cea mai frumoasă pentru un om, să-şi ia viaţa? Deznădejdea. Deznădejdea la care i-a adus iadul în care trăiesc. Căci păcatul s-a strecurat încet-încet în sufletul lor și le-a transformat viaţa într-un iad. Tot ceea ce spune Sf. Grigore Sinaitul veţi recunoaşte, dacă veţi vorbi cu un tânăr adâncit în pornografie sau în alte nebunii ale vremii noastre. Toată această aprindere, toată această tulburare lăuntrică în care lipseşte pacea cu totul o trăiesc aceşti copii și nu mai suportă iadul acestei vieţi, nedându-şi seama că se îndreaptă fulgerător către iadul veşnic.

Ce ne aduce aici? Sfinţii Părinți contemporani ne spun că duhul lumii. Duhul lumii este cel care se strecoară încet-încet în sufletele noastre, prin păcate mai mici şi pe urmă mai mari, prin îndulciri de tot felul, prin plăcerile pe care nu ni le putem refuza. Şi, treptat, ceva se schimbă în mintea noastră, pentru că duhul nostru se schimbă. Spune cuviosul Paisie Athonitul că duhul lumii astăzi este mai rău şi decât diavolul. Adică acest divertisment pe care îl vedem peste tot, televizorul cu programele lui, ziarele care au umplut lumea cu mizerii, cu murdării, toate acestea pe care noi le privim cu nonşalanţă şi cu convingerea că sunt nevinovate şi că nu ne afectează cu nimic aduc în sufletul nostru păcatul; păcatul cu gândul, urmat de păcatul cu fapta, şi cresc tulburarea prin lucrarea celui rău. Spune Cuviosul Paisie Athonitul că este mai rău decât diavolul pentru că pe diavol, dacă l-am vedea la faţă, ne-am speria şi am fugi la picioarele lui Dumnezeu. Dar acest duh înşelător al lumii de astăzi ne atrage şi, încetul cu încetul, ne cucereşte sufletul, în special pe al tinerilor, care nu au nici discernământul necesar înţelegerii într-o lume în care mai mult păcatul stăpâneşte.

Ce am putea face noi mai mult pentru copiii noştri decât făcea văduva din Nain, adică să plângem păcatele noastre şi să ne rugăm Domnului să ne ajute? […] Dar, pentru asta, trebuie ca şi noi să oprim izvoarele acestor rele care vin şi ne pătrund în viaţă, să fim mult mai fermi în lupta cu păcatul. Pentru aceasta trebuie să ne spovedim cât se poate de des gândurile care se adâncesc, cu rădăcinile lor, gândurile urâte ale judecăţii aproapelui, ale invidiei, ale iubirii de argint, să le tăiem din rădăcină cât mai des prin Sfânta Spovedanie şi, unindu-ne cu Trupul și Sângele Mântuitorului, să înviem aşa precum a înviat şi tânărul din Nain. Pentru că numai atingerea Domnului, numai harul Lui ne poate curăţi şi ne poate lumina.

Vedeţi, cu cât înaintăm mai mult, orice nădejde a lumii acesteia se prăbuşeşte. Rămânem singuri, tot mai singuri și, din păcate, puţini înţeleg că în singurătatea aceasta Dumnezeu Se află lângă noi, numai că noi nu vrem să ne deschidem porţile inimii pentru a-L primi. Ne temem, din păcate, nu cumva să pierdem lumea, nu cumva să pierdem slava acestei lumi. Iar aceasta pentru că nu credem cuvântului Mântuitorului Care spune că cel care se leapădă de sine şi-Mi urmează Mie va câştiga însutit aici, pe pământ şi viaţa veşnică. De fapt, prin urmarea poruncilor lui Hristos primim în primul rând pacea inimii, care nu este altceva decât lucrarea harului Duhului Sfânt în inimile noastre. Până nu ajungem aici, să nu se odihnească gândul nostru că mergem la biserică şi facem fapte bune. Nu sunt rele toate acestea, dar scopul nostru este altul, după cum spun Sfinţii Părinţi. Şi acesta este, cum spune Sf. Serafim de Sarov, dobândirea Duhului Sfânt. Iar dacă ne odihnim în acestea puţine şi slabe, să ştim că suntem încă departe de Împărăţia Cerurilor.

Însă, atunci când sufletul nostru a înviat prin primirea harului Sfântului Duh, atunci stând drepţi în faţa Domnului, asemenea tânărului din Nain, Îl vom mărturisi pe Hristos celorlalţi, spunând cât bine a făcut Domnul cu noi. Căci aceasta este cea mai bună dovadă a învierii sufletului nostru, faptul că nu ne este ruşine de El, nu ne este ruşine să-L mărturisim pe Hristos în lumea păgână în care am ajuns să trăim, aşa cum nici sfinţii nu s-au ruşinat să-L mărturisească pe Hristos, nu s-au ruşinat să-şi dea viaţa pentru Hristos, deşi se aflau în preajma conducătorului lumii în care trăiau. Noi suntem mult mai jos şi, totuşi, ne este ruşine să-L mărturisim pe Hristos şi poate de aceea s-au înmulţit şi sectarii, de aceea se înmulţeşte şi păcatul, pentru că mărturia vieţii şi faptelor creştineşti este tot mai împuţinată astăzi.

Să ne ajute bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale sfinţilor să aflăm calea care duce la viaţă, calea cea strâmtă a pocăinţei şi a lacrimilor pe care, asemenea copilului mic, să ni le ştergem pentru a vedea cu bucurie răsăritul Soarelui Celui de sus în Împărăţia Cerurilor. Amin”.

Legaturi: