HRISTOS NU TE LASĂ SINGUR! – Cuvinte puternic mângâietoare pentru ridicarea din deznădejde, singurătate, moarte sufletească (PS MACARIE, PS BENEDICT – video; IEROM. PAISIE BORZA)

20-10-2020 Sublinieri

PS Părinte Episcop Macarie: „Hristos nu te lasă singur!”, Tromsø, Norvegia, 18 octombrie 2020

„Preaiubiţii mei,

Nu este durere mai mare pentru un părinte decât a-şi duce propriul copil la groapă. În Evanghelia după Sf. Ap. şi Ev. Luca, prăznuit astăzi, am văzut cum o mamă văduvă, la poarta oraşului Nain, îşi ducea unicul copil spre recele mormânt. Popor mult era în acest cortegiu, popor mult era în jurul Mântuitorului Hristos și toţi erau cu inimile frânte şi plângeau întru durerea acestei mame văduve care se dezlipea de copilul ei – toiag al bătrâneţilor și nădejde și bucurie și alinare. Domnul Iisus Hristos S-a apropiat de cortegiul care era la poarta oraşului Nain, S-a atins de tânărul care era neînsufleţit pe năsălie, însă, mai întâi de toate, a adus mângâiere mamei, îndemnând-o: Nu plânge!

Cum să nu plângă sărmana mamă?! Însă cuvintele Domnului au fost îmbărbătătoare deoarece Domnul nu S-a oprit aici, ci i-a grăit celui mort: Tinere, ţie îţi zic: scoală-te! Şi în acea clipă sufletul s-a întors în trupul tânărului răposat, iar el a înviat. Şi mare bucurie a avut sărmana mamă, mare bucurie au avut toţi cei care o înconjurau cu dragoste și cu milă, fiindcă Domnul a tămăduit-o de durerea grea, de suferinţa care o apăsa şi l-a ridicat pe fiul acestei văduve din moarte la viaţă.

Preaiubiţii mei, Acesta este Hristosul nostru. Un Hristos Care este părtaş la durerile noastre, Care ne alină, Care ne întăreşte, Care ne înnoieşte, Care ne ridică din fatalismul tragic al morţii şi din moarte la viaţă. Ne scoală din moarte la viaţă. Dumnezeu niciodată nu ne lasă singuri, nu ne trece cu vederea, nu ne abandonează, ci Se face părtaş la suferinţa noastră. El nu a venit să înlăture suferinţa, însă a venit să o umple de prezenţa Sa. De aceea, iubire frate și iubită soră, de multe ori în faţa nenorocirilor deznădăjduieşti şi îţi pierzi curajul. Însă să nu uiţi că Hristos îţi este alături şi El este curajul nostru şi El este bucuria noastră. Aşadar, trebuie să auzi chemarea Sa şi să Îi răspunzi, fiindcă El este alături. Să nu abandonezi lupta și să nu îţi pierzi niciodată nădejdea.

Vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu spunea că atunci când eşti pe vârful muntelui să nu ameţeşti, iar când te afli în fundul prăpastiei să nu deznădăjduieşti. Însă mai spunea că e mult mai periculos atunci când eşti pe vârful muntelui. În fundul prăpastiei Domnul îţi este alături, curmă durerea ta şi te ridică, îţi întinde mâna cu dragoste și chiar te dojeneşte aşa cum l-a dojenit odinioară pe Petru, care se afunda în marea învolburată: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?

Aşadar, iubite frate și iubită soră, este mare durerea ta, însă mai mare este mângâierea pe care o primeşti de la Mântuitorul Iisus Hristos. Lui să I te încredinţezi, Lui să-I ceri ajutorul, ochii tăi să privească cu nădejde la Cel de la Care se pogoară toată darea cea bună și tot darul cel desăvârşit!

Scoală-te din moartea sufletească, scoală-te din inerţia fatalismului, scoală-te și nu deznădăjdui, scoală-te din această pâclă groasă care s-a întins azi peste întreaga lume! Hristos este lumina noastră, Hristos este curajul nostru, Hristos este viaţă noastră. El te ridică, El te poartă pe braţe, El îţi aduce deplină alinare și bucurie. Urmează doar ca tu să Îi auzi chemarea și să Îi răspunzi, ca El să-Şi facă sălaş în inima ta şi să fie cu tine şi tu cu El. Amin.”

***

PS Benedict Bistrițeanul: „Suferința, eu și Dumnezeu”:

Cuvântul de învățătură al Preasfințitului Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit la Duminica a 20-a după Rusalii (a Învierii fiului văduvei din Nain), 18 octombrie 2020, la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca.

„Hristos nu ne înviază pe toți, nu ne rezolvă toate problemele, dar ce face El?! Suferă împreună cu toți; Hristos suferă cu mine și în mine; Hristos este Cel care trăiește crucea deodată cu mine. Să nu trăim crucea de unii singuri! Nu o putem duce și, la un moment dat, vom cădea. Când Hristos trăiește crucea deodată cu mine, atunci ea capătă sens. Hristos este tată și mamă pentru cei care își pierd copiii; Hristos este părinte pentru copiii care își pierd părinții; Hristos este soțul nostru atunci când unul dintre noi pleacă. Hristos este și prietenul nostru atunci când acesta pleacă.”

*

„Cuvântul pe care doresc să vi-l pun la suflet astăzi ar trebui să fie unul rezervat, iar tonul vocabularului grăirii mele ar trebui să fie sfios, din cauza temei pe care ne-o propune Evanghelia de astăzi şi care este, socotesc, de o gravitate maximă, de o greutate maximă. Ba şi mai mult: aş zice că exprimă cea mai mare suferinţă din această lume – o mamă care-şi pierde copilul, o mamă care suferă odată cu copilul și, în cele din urmă, şi-l pierde. Și odată cu el îşi pierde sensul perpetuării, îşi pierde propria înviere, pentru că copilul său reprezintă viaţa sa şi învierea sa de apoi. Socotesc că o mamă care-şi conduce copilul la groapă reprezintă cel mai sfâşietor tablou pe care cineva şi-l poate închipui în această lume. Și nu puţine sunt imaginile care ne emoţionează peste măsură luate din diverse perioade, dar acum mă gândesc la războaie: Primul, al Doilea Război Mondial, războiul din Siria care a fost foarte vizibil datorită epocii mediatice în care ne aflăm. Nu puţine au fost imaginile mamei care-şi îmbrăţişează copilul fără suflare. Și probabil că printre dvs. sunt persoane care au trăit această durere. Şi, mai mult decât atât, aceste persoane care au trăit această durere ar fi în stare să ne ofere astăzi cea mai bună predică, cel mai educativ, pedagogic şi încurajator cuvânt de învăţătură. Şi de aceea spuneam la început că orice am spune astăzi ar trebui să reflecte un ton rezervat şi sfios.

Sunt trei aspecte, trei detalii pe care îndrăznesc, totuși, să le pun în faţa frăţiilor voastre, aspecte luate din succesiunea evenimentelor. Primul: ne spune Evanghelistul Luca că Domnul Hristos a intrat într-o cetate numită Nain, înconjurat de ucenici şi de o mulţime de oameni. Şi m-aş referi la acest termen: <mulţime>. În vremurile bune, când cineva propovăduieşte sau întreprinde o lucrare, a fi înconjurat de mulţime este semn încurajator, motivator. E un lucru adevărat şi pentru noi, preoţii: când suntem înconjuraţi de poporul lui Dumnezeu, numeros, simţim o mai mare însufleţire. Poate că n-ar trebui să fie aşa, dar se întâmplă. Ne simţim încurajaţi și motivaţi când nu suntem singuri şi cuvântul are cui se adresa. În acelaşi context adaug: când vine vorba de o bucurie şi eşti înconjurat de oameni mai mulţi, bucuria creşte și doreşti să o împărtăşeşti. De aceea, orice sărbătoare importantă din viaţa noastră se trăieşte în comunitate, cu oamenii, cu apropiaţii, și poate chiar în număr mare.

Fiecare dintre cei care Îl însoţeau pe Hristos avea motivele lui să-L însoţească. Unii – pentru că i-a convins cuvântul, alţii – pentru că se simţeau protejaţi sau alţii poate pentru că, în alte circumstanţe, au primit pâine de-a gata, din cer. Hristos binecuvântează pâinile și peştii si se hrănesc mulţimile de oameni, deci era mai simplu să-L urmeze fără să muncească şi evangheliştii ne confirmă şi această variantă. Aşadar, fiecare Îl urma pe Hristos motivat de propriile lui speranţe și aşteptări.

Faţă în faţă cu această mulţime de oameni care-L înconjura pe Hristos se arată o altă mulţime. Era vorba de acest convoi funerar care îl conducea pe acest tânăr înspre cimitirul ce se afla în proximitatea oraşului. dar, mai mult decât să-l conducă pe acest tânăr, o acompaniau pe mama sa, văduvă, mamă a unicului ei copil. Peisajul este de un dramatism aparte. Nu doar că îşi pierde copilul; e şi văduvă şi era şi unicul său copil. Cred că toţi cei care suntem aici, dacă n-am trecut cumva prin asemenea momente, îşi zice: <Doamne fereşte! Slavă Ţie, Doamne, că n-am fost în situaţia asta!>

Şi aici avem de-a face cu o mulţime de oameni care primiseră mai mult decât să-l însoţească pe acest tânăr, ziceam că veniseră să o însoţească pe mama lui, să o compătimească, să nu o lase singură. În faţa unui asemenea peisaj dramatic, cred că oricât ai fi de indiferent nu poţi să rămâi nemişcat, nu ai cum. Cel puţin te simţi obligat moral să reacţionezi într-un fel sau altul, să-ţi manifeşti solidaritatea sau, poate, să-ţi manifești un gest cât de mic, chiar din frică. De ce zic din frică? La gândul de a nu ţi se întâmpla şi ţie. Toţi intuiau, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin, intensitatea suferinţei pe care o simţea mama deznădăjduită. Era un soi de compătimire; e primul sentiment pe care cred că văduva îl simţea în jur. Era nevoie în acel moment să nu te simţi singur. Când se întâmplă un asemenea lucru, mult mai mult decât orice cuvânt pe care l-am spune cuiva este să stăm lângă, să tăcem, dar să prindem de mână, să ne simtă aproape, inimă lângă inimă, cald şi mai puţine explicaţii, mai puţine vorbe în acele momente.

Dar, pe lângă această atitudine de compătimire pe care probabil că o simţea mama văduvă, uneori mulţimea de oameni, când treci printr-o suferinţă grozavă, poate să fie şi împovărătoare, pentru că, chiar dacă eşti însoţit de zeci, sute, chiar mii de oameni, să-i simţi foarte străini, vagi, reci, pentru că niciunul dintre ei nu trece prin suferinţa ta. Simţi în acele momente că nimeni nu te poate înţelege. Oamenii ar vrea să se apropie de tine, dar nu-şi mai află cuvintele, pentru că nu-şi află drumul înspre suferinţa ta. Nimeni nu te poate înţelege și nu de puţine ori cred că există acest reproş când noi vrem să ne apropiem de cel care suferă foarte tare: <Ce ştii tu despre asta, ce înţelegi tu despre asta? Simţi tu ce simt eu, ca să-mi poţi spune să nu plâng sau că se va rezolva sau că va fi bine? Ai tu ceva din toate simţirile pe care le trăiesc acum?> Şi cred că greu cineva ar putea să răspundă că da, pentru că foarte greu intrăm în suferinţa celuilalt. Suferinţa, oricât de repetabilă ar fi, este unică, este a fiecăruia. Chiar dacă ar fi o sută de situaţii similare cu cea din Evanghelia de astăzi, suferinţa mamei din Evanghelie nu este repetabilă, nu este a altuia, este pur şi simplu suferinţa ei. Și nu e exclus ca, în toată această mulţime, ea să se fi simţit foarte singură, chiar mai singură decât ar fi fost fără ei, fără să fi fost acompaniată de locuitorii acelei cetăţi. Pentru că, încă o dată zic, suferinţa, la fel ca şi momentele de maximă bucurie, e foarte personală. Suferinţa este personală. Lacrimile sunt ale mele, încercările sunt ale mele, durerile, sfâşierea sunt ale mele, nu ale altcuiva. De aceea nu de puţine ori îţi vine să stai singur când treci printr-o suferinţă mare. Şi Domnul Hristos ne confirmă aceasta: după ce a fost omorât Sfântul Ioan Botezătorul în temniţă, ne spune Evanghelia că Hristos S-a retras singur în rugăciune. Nu avea nevoie de alţii; avea nevoie doar să Se roage şi să stea cu Sine Însuşi.

Ei, în tot acest dramatism, în tot acest peisaj sfâşietor, vine Hristos şi, fără să stea pe gânduri, fără să-şi aşeze cuvintele, aşa cum facem noi, în general, când stăm în faţa suferinței celuilalt, când ne gândim cuvintele ca să nu greşim, să nu spunem lucruri nepotrivite, El pur şi simplu Se apropie de femeie şi îi spune: Nu plânge! Este Singurul Care are dreptul să-i spună cuiva Nu plânge! Noi, dacă ne-am adresa cuiva care suferă foarte mult şi i-am spune: <Nu plânge!>, suntem nişte falşi şi reci, pentru că nu înţelegem nimic din suferinţa celuilalt. Singurul Care are dreptul să spună Nu plânge! este Hristos. Pentru că El a trăit suferinţa lumii la maximum atunci când S-a urcat pe cruce. Hristos îl cunoaşte pe om de la un capăt la altul, Hristos îi cunoaşte inima, bucuria, suferinţa şi El poate să-i spună pe de-a dreptul cuiva Nu plânge! El are dreptul pentru că a fost trimis să mângâie, a fost trimis ca şi semn al dragostei. În Evanghelia după Ioan 3, 16 citim că Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unicul Său Fiu L-a dat pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. El este chipul dragostei, El este semnul dragostei şi de aceea El are dreptul să spună Nu plânge! El este paradigma dragostei întrupată.

În plus, evenimentul la care El participă acum, înmormântarea acestui tânăr, unicul copil al mamei sale, este icoană a ceea ce se va întâmpla mai târziu cu El Însuşi. Fecioara Maria este cea care-L va însoţi înspre mormântul Său. Evenimentul de astăzi e, de fapt, o icoană a Învierii. Mai înainte era o icoană a înmormântării, e şi o icoană a Învierii, pentru că în spatele morţii stă tot timpul învierea. Şi totul este bine când se termină cu învierea.

Ce înţelegem din cuvintele pe care le adresează Hristos mamei? Că durerea este sfântă pentru Dumnezeu, durerea fiecăruia în parte. Citim în Psalmul 55, 8: Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune lacrimile mele în burduful Tău. Nu sunt oare ele scrise în cartea Ta? Durerea, în acest moment, devine dialog, devine relaţie. Nu se mai simte singură mama îndurerată. De acum omul nu mai este o cifră, un număr, un oarecare din mulţime. Omul este cunoscut pe nume de Dumnezeu, cu toată identitatea lui, cu tot itinerariul lui, cu toată durerea lui. Crucea se arată deodată cu Dumnezeu. Şi crucea este singura soluţie. Pentru că suntem invitaţi să o trăim și noi deodată cu Dumnezeu. Nimeni nu poate să spună ceva sau să înţeleagă suferinţa dacă n-o trăieşte deodată cu Dumnezeu. Altfel suferinţa devine piatră de poticneală pentru toţi şi pentru toate. Dacă suferinţa se transformă în cruce, pe care Hristos S-a urcat, atunci ea capătă sens şi devine dialog, relaţie cu Dumnezeul nostru, cale de a-L cunoaşte mai bine, de a ne cunoaşte mai bine, de a ne cunoaşte unii pe alţii şi lumea întreagă.

Şi, după ce o menajează pe mamă, Se apropie de catafalc, Se atinge de tânărul care se odihnea acolo şi-i spune simplu, la fel de simplu ca şi mamei sale: Scoală-te! Ţie îţi zic: Scoală-te! Înviază! – e acelaşi verb în Evanghelie ca şi cel cu privire la Învierea Domnului Hristos. Hristos porunceşte în moarte, El, Care este viaţă. Şi l-a dat apoi mamei sale – gest, detaliu pe care, subliniindu-l Evanghelistul Luca, cinsteşte suferinţa mamei, o recunoaşte și o respectă. Bucuria învierii trebuia să fie trăită de ea mai înainte de orice – la fel cum Părinţii ne spun că Fecioara Maria a fost cea care L-a văzut prima înviat pe Domnul Hristos. Deci acest moment este imagine, icoană a morţii şi Învierii Sale.

Mai adăug un lucru, o întrebare care, poate, ne și stă în minte. Hristos n-a venit să ne învieze pe toţi, nici să rezolve toate suferinţele din lume. Dar a venit să ne arate că suferinţa şi moartea nu au ultimul cuvânt în această lume şi ne dă nădejde că, dincolo de suferinţă şi dincolo de moarte există înviere şi ziceam adineauri că totul este bine când se termină cu învierea. Nu ne înviază pe toţi, nu ne rezolvă toate problemele, dar ce face? Suferă împreună cu toţi! Hristos suferă cu mine şi în mine! Hristos este Cel Care trăieşte crucea deodată cu mine! Să nu trăim crucea de unii singuri! N-o putem duce și, la un moment dat, vom cădea. Când Hristos trăieşte crucea deodată cu mine, atunci capătă sens. Hristos este Tată şi Mamă pentru cei care-şi pierd copiii. Hristos este Părinte pentru cei care-şi pierd părinţii. Hristos este Soţul nostru atunci când unul dintre noi pleacă. Hristos este şi Prietenul nostru atunci când prietenul nostru pleacă. Dovadă pentru acest lucru ne este crucea de pe care Hristos nu va mai coborî niciodată. Amin”.

***

Ierom. Paisie Borza (Măn. Cheile Turzii)/ Ziarul Lumina:

Într-o lume a morții, Dumnezeu ne arată normalul: Învierea

Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) Luca 7, 11-16

În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său. 

Moartea… ce cuvânt familiar, dar totuși cu un ecou atât de straniu și străin nouă. Ce gol ­imens poate semăna ea în sufletul unui părinte pus în situația de a-și îngropa copilul – cel care în mod obișnuit reprezintă modalitatea de a atinge în chip văzut nemurirea. Câtă suferință și câtă revoltă poate naște această realitate iminentă a existenței noastre, prin nepătrunderea tainei ce o învăluie. În loc să aducă în noi bucuria trecerii din moartea acestei lumi imperfecte și pline de suferință la fericirea vieții celei veșnice, confruntarea cu ea trezește mai degrabă un sentiment al vidului, datorat năruirii universului, așa cum îl percepem și cunoaștem noi.

Deși întreaga Sfântă Scriptură e presărată cu minuni, poate ca răspuns la marea noastră temere, cel mai puternic ecou în ființa umană îl are învierea celor morți. Biblia consemnează doar nouă învieri. Dintre acestea, trei apar în cărțile Vechiului Testament, iar șase în Noul Testament, patru fiind legate direct de persoana Mântuitorului: învierea fiului văduvei din Nain, învierea fiicei lui Iair – mai marele sinagogii din Capernaum, învierea lui Lazăr din Betania și propria Sa Înviere.

Acolo unde durerea e mare, Hristos vine nechemat

Episodul evocat astăzi, al învierii fiului văduvei din Nain, este relatat doar de Sfântul Evanghelist Luca și prezintă elemente care îl diferențiază de celelalte două învieri săvârșite de Domnul. În primul rând, Mântuitorul, atunci când săvârșea minuni, de obicei era chemat să o facă, era rugat. Să ne gândim la episodul înmulțirii vinului la nunta din Cana Galileii mijlocit de Fecioara Maria (In. 2, 3), la vindecarea orbului Bartimeu care, „auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” (Mc. 10, 47) sau la minunea vindecării fiicei femeii cananeence (Mt. 15, 22-28). De asemenea, în cazul fiicei lui Iair, cel care a venit să-L roage pe Mântuitorul să-i vindece fiica era chiar tatăl copilei (Luca 8, 41-56), iar în cazul lui Lazăr surorile acestuia, Marta și Maria, Îi trimiseseră mesageri lui Hristos cerându-I să vină și să le vindece fratele (In. 11, 3). În condițiile în care faima Mântuitorului cuprinsese tot Israelul și trecuse mult dincolo de hotarele lui, iar Capernaumul, unde era El înainte de a veni la Nain, se afla la o distanță de doar 35 de kilometri, totuși de această dată Iisus nu fusese chemat. Bineînțeles, exista posibilitatea ca tânărul să fi murit subit, într-un accident, fără nici un semn prevestitor, Evanghelia nefurnizând amănunte cu privire la cauza decesului său. Un alt detaliu însă atrage atenția: că el era singurul copil al unei mame care, la rândul ei, era văduvă. Pericopa zilei ne spune că mulți­me mare era cu ea în cortegiul funerar; și totuși, dacă ei veniseră mai degrabă pentru eveniment, nu neapărat pentru ea, dacă rezonau mai mult cu faptul decât cu persoana? Oare să nu fi avut ea pe cine trimite după ajutor? Oare e posibil să fii înconjurat de mulțime și totuși singur? Experiența noastră cotidiană a distanțării sociale induse și impuse ne demonstrează că însingurarea în mijlocul lumii reprezintă o realitate incontestabilă, un autentic pericol la adresa fiecăruia dintre noi. Existența noastră se consumă în mijlocul unei lumi tot mai aglomerate, în care spațiul fizic este parcurs tot mai rapid, tot mai comod, dar în care distanțele interpersonale cresc vertiginos. Suntem martori ­oculari ai eficientizării radicale a mijloacelor de comunicare, în contextul prăbușirii fără precedent a eficienței comunicării dintre oameni. Dar oare ce putem face noi?…

Domnul rămâne lângă noi chiar și atunci când suntem singuri

În acest context, în mod neașteptat și nesperat, Mântuitorul, Cel care stă la ușă și bate (Ap. 3, 20), apare nechemat la porțile cetății. În durerea ei, văduva nu a văzut cât de aproape era Viața, însă Evanghelistul ­Luca ne spune: „Văzând-o ­Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!”. Ceea ce urmează se înscrie într-o dinamică firească a activității din lume a Mântuitorului. El oprește convoiul și se adresează tânărului în mod direct, ignorând ca un Stăpân al vieții și al morții realitatea evidentă tuturor: că acela căruia Hristos îi vorbea era mort. Și după cum prin Cuvânt au fost făcute toate cele ce viază, tot cu cuvântul s-a sălășluit din nou viața în trup. Și cel mort nu doar că a înviat, ci a început să și vorbească, dovedind tuturor, mai presus de orice dubiu, minunea. Dincolo de faptul că Mântuitorul îl înapoiază mamei sale, mai trebuie menționat un aspect, și anume că, văzând cele petrecute, întreaga mulțime a fost cuprinsă de frică. Însă această frică nu a fost una paralizantă și nu a semănat în sufletele lor împietrire, ci ea s-a făcut sămânță a doxologiei spre slava Săvârșitorului minunii.

O altă diferență între acest episod și celelalte învieri săvâr­șite de Mântuitorul o reprezintă faptul că, atunci când I se cerea ajutorul, Hristos era chemat să vindece neputințele și rănile, nicidecum să învieze morții, căci cine ar fi îndrăznit a spera la un asemenea lucru? Marta, sora lui Lazăr, chiar exprimă explicit acest lucru spunându-I la un moment dat: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (In. 11, 22). Cât de firesc este pentru noi, oamenii, să ne punem speranța într-un medic priceput, de la care așteptăm să schimbe favorabil evoluția unei boli și cât de străină minții omenești îi era ideea de a-L vedea aievea întrupat pe Doctorul sufletelor și al trupurilor. Și totuși, Dumnezeul dumnezeilor, începutul și sfâr­șitul tuturor celor care au fost, sunt și vreodată vor fi, S-a făcut nu doar om asemenea nouă, ci și prieten al nostru cu adevărat S-a făcut, biruindu-ne spaima și arătându-ne că are puterea de a învia și morții cu glasul Său.

Evanghelia de astăzi transmite un mesaj plin de optimism omului în contextul actual: Hristos rămâne lângă noi chiar și atunci când suntem singuri. Psalmistul David o mărturisea spunând „tatăl meu și mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a luat” (Ps. 26, 15-16). Mai mult decât atât, Dumnezeu aleargă spre ajutorul nostru și când nu I-o cerem explicit. Lacrimile izvorâte din suferința asumată fără cârtire nu se rostogolesc niciodată în tăcere. Ele însele sunt o rugăciune care strigă asurzitor în urechile sfinților și umplu cu ecourile lor cerurile Dumnezeului nostru Celui milostiv. Când vom înțelege și vom crede fără vreo urmă de îndoială că în această viață plină de provocări nu am fost și nu suntem niciodată singuri, vom descoperi marea taină a existenței noastre: că aceia care L-au întâlnit în cale pe Hristos au primit puterea de a se ridica din stricăciune la sfințenie și totodată darul de a trece împreună cu El prin moarte, slavoslovind și simțind… Învierea.

Legaturi:

***

CUVINTE VII DE LA PARINTELE CALCIU DESPRE SENSUL SUFERINTEI: “Oricine e îndurerat şi plânge, Hristos plânge cu el!“. HRISTOS SUFERA IN NOI

El, Cel ce-i vindeca pe cei cu inima zdrobita…

ÎMBRĂȚIȘAREA LUI DUMNEZEU. PS Benedict Bistrițeanul: CRUCEA – declarația de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi. IZOLARE, FRICĂ, DEZBINARE vs. SLUJIRE ȘI PARTICIPARE LA SUFERINȚA APROAPELUI (video + text)

PS BENEDICT VESA – chemare caldă la SLUJIRE RECIPROCĂ ÎN VREMURI GRELE: “Noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi! Cine face altfel trădează duhul Evangheliei. Vremurile prin care trecem trebuie să ne facă MAI SENSIBILI, mai atenţi la celălalt, nu FRICOȘI pentru viaţa şi sănătatea noastră. NU MURIM DE BOALĂ, CÂT MURIM DE SINGURĂTATE” (video, text)

DOCTORIA NADEJDII – Conferinta de la Cluj (martie 2016) a PS MACARIE DRAGOI (video+text). Balsam pentru durerile inimilor suferinde si ale sufletelor cazute in adancul prapastiei: SA STRIGAM CATRE HRISTOS, SA RIDICAM OCHII SPRE CER!

PARINTELE EPISCOP MACARIE – cuvant mangaietor despre purtarea-impreuna a Crucii: CALEA IMPREUNA-PATIMIRII CU HRISTOS SI CU FRATELE AFLAT IN SUFERINTA: “Dacă un apropiat se plânge că-i e greu, primul nostru impuls nu e să împreună pătimim cu el, ci să-l moralizăm asemenea prietenilor lui Iov” (VIDEO, TEXT)

ODIHNIREA FRATELUI – PRIMIREA LUI HRISTOS. Cuvantul de la Nicula al Protos. SIMEON PINTEA despre SINGURATATEA OAMENILOR “DIN TUMULTUL LUMII” DE AZI, nevoia de rabdare si disponibilitate de “A ASCULTA SUFLETUL IMPOVARAT, pentru ca nu este cine sa-l asculte” si GESTURILE SIMPLE ALE DRAGOSTEI (video, text)

PS DAMASCHIN LUCHIAN, cu realism si sensibilitate, despre CREDINȚĂ și NECREDINȚĂ, NĂDEJDE și DEZNĂDEJDE, DRAGOSTE și TRĂDARE: “Dacă Dumnezeu are încredere în mine, hai să dau şi eu încredere semenului meu. ÎN FAȚA UNUI OM DEZNĂDĂJDUIT NU VENIȚI CU RETORICĂ, ÎMBRĂȚIȘAȚI-L!” (video, text)

Eli, Eli, lama sabahtani? – Trairile Mantuitorului Iisus Hristos pe Cruce. SINGURATATE, PARASIRE, INCREDINTARE, MOARTE PENTRU NOI. “Dumnezeu are nevoie de tine, de mine, de noi toti, pentru ca, prin prezenta noastra, oamenii sa simta prezenta lui Dumnezeu”. Cuvinte cu putere multa (VIDEO, TEXT)

DE CE SUFERINTA? DE CE BOALA? CUM SA IL AJUTAM PE CEL CARE SUFERA? Ne raspunde Parintele Arsenie Muscalu (audio)

DUMNEZEU NU DOARME, DUMNEZEU NU INTARZIE SA LUCREZE! Prima parte a conferintei IPS Serafim de la Cluj (2018) cu invataturi de mare folos despre ROSTUL NECAZURILOR, lucrarea tainica a lui Dumnezeu in vremea inmultirii pacatului, SUFERINTA PENTRU PACATELE ALTORA si lasarea in mainile lui Dumnezeu, asumand toate cele ingaduite de El (VIDEO + TEXT)


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Invierea fiului vaduvei din Nain, PS Benedict Bistriteanul, PS Macarie, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “HRISTOS NU TE LASĂ SINGUR! – Cuvinte puternic mângâietoare pentru ridicarea din deznădejde, singurătate, moarte sufletească (PS MACARIE, PS BENEDICT – video; IEROM. PAISIE BORZA)

  1. Pingback: PĂRINTELE EPISCOP MACARIE, în Pastorala de încurajare la Nașterea Domnului 2020: “FIȚI CURAJOȘI! Să fiți mărturii vii ale sărbătorii Nașterii Domnului! Să nu cedați fricii, deznădejdii, nici să vă amăgiți după promisiuni false de
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate