GARANTIA PASTRARII DREPTEI CREDINTE – INVATATURA SFINTILOR PARINTI

7-06-2008 Sublinieri

Însemnătatea şi rolul Sfinţilor Părinţi de la Niceea, precum şi lauda lor descrierea semnificatiei liturgice a praznicului Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic

(sursa: Centrul bisericesc München)

first-ecumenical-council-16th-c-cretan.jpg

La acest praznic, textele de slujbă pun în evidentă însemnătatea Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I ecumenic:

„Adunând toată ştiinţa sufletului, şi împreună cu dumnezeiescul Duh cercetând, Sfinţii Părinţi au săpat în scris, cu litere dumnezeieşti, fericitul şi sfântul Simbol; întru care ne învaţă în chip foarte lămurit, că Cuvântul este deopotrivă fără de început cu Tatăl şi cu totul adevărat de aceeaşi fiinţă, urmând slăviţii, preafericiţii şi cu adevărat de Dumnezeu cugetătorii Părinţi, în chip strălucit, învăţăturile Apostolilor”.

Punând în lucrare întreaga lor învăţătură omenească şi fiind asistaţi de Duhul Sfânt, Părinţii au reuşit să aşeze în scris, fundamentele de credinţă ale Bisericii:

„Au învăţat pe toţi, să mărturisească în chip lămurit că Fiul lui Dumnezeu este deofiinţă cu Tatăl, împreună veşnic şi mai înainte de toţi vecii, înfăţişând aceasta hotărât şi cu evlavie în Simbolul Credinţei”.

Având în vedere marea importantă a celor hotărâte de Sfinţii Părinţi adunaţi în sinod, îi numim Luminători ai pământului şi îl lăudăm pe Hristos, Cel ce le-a dat lor înţelepciunea de a lămuri dogmele dreptei credinţe:

„Prea proslăvit eşti Hristoase Dumnezeul nostru, Cela ce ai aşezat pe Părinţii noştri luminători pe pământ şi prin ei ne-ai îndreptat pe noi la adevărata credinţă; mult Indurate, slavă Ţie”.

Pentru lumina de care s-au învrednicit de sus, îi lăudăm pe Părinţi, încredinţându-ne rugăciunilor lor:

„Să lăudăm astăzi pe trâmbiţele cele tainice ale Duhului, pe purtătorii de Dumnezeu Părinţi, pe cei ce au cântat în mijlocul Bisericii cântarea plină de armonie a teologiei, pe Treimea cea una, neschimbată după fiinţă şi după dumnezeire, pe surpătorii lui Arie şi pe apărătorii ortodocşilor, care se roagă pururea Domnului, să se miluiască sufletele noastre”.

Ne încredinţăm rugăciunilor lor şi credem că aşa cum au aşezat în scris dogmele credinţei noastre, tot aşa se şi roagă lui Dumnezeu pentru ca şi noi să trăim în credinţa cea adevărată, să ne facem vrednici următori ai lor.

sinod-niceea.jpg

Spiritualitatea ortodoxă ce se desprinde din textele de slujbă de la Duminica Sfinţilor Părinţi

Ortodoxia este credinţa care a păstrat neschimbată învăţătura lăsată de Mântuitorul Hristos şi transmisă mai departe prin Sfinţii Apostoli şi prin urmaşii lor – Părinţii Bisericii. Biserica Ortodoxă a rămas credincioasă dogmelor de credinţă stabilite la cele şapte sinoade ecumenice. Poate că cele mai importante întrebări pe care trebuie să ni le punem cu ocazia sărbătoririi Sfinţilor Părinţi de la primul din cele şapte sinoade, sunt cele referitoare la activitatea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat, la Biserică, la învăţătura acesteia şi la credinţa şi Ortodoxia noastră, întrebări la care găsim răspunsul în textele pentru slujba acestei duminici. Cântând Troparul sărbătorii spunem:

„Prea proslăvit eşti Hristoase Dumnezeul nostru, Cela ce ai aşezat pe Părinţii noştii luminători pe pământ şi prin ei ne-ai îndreptat pe noi la adevărata credinţă; mult Indurate, slavă Ţie”.

Mărturisim că însuşi Dumnezeu i-a luminat pe Părinţi, că învăţătura stabilită de ei în scris e de la Dumnezeu. Rostind sau cântând Condacul praznicului facem un pas mai departe. Credinţa Părinţilor este una cu propovăduirea Apostolilor. Apostolii şi Părinţii au aceeaşi credinţă – credinţa Bisericii, credinţa pe care Hristos ne-a descoperit-o, credinţa care vine de sus şi ne învaţă dreapta cinstire de Dumnezeu.

Propovăduirea Apostolilor şi dogmele Părinţilor au întărit Bisericii o singură credinţă; care purtând haina adevărului, cea ţesută din teologia cea de sus, drept îndreptează şi slăveşte taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu”.

Icosul praznicului este o chemare a Bisericii adresată nouă, un strigăt care ne îndeamnă să ne potolim setea duhovnicească cu apa înţelepciunii dumnezeieşti pe care ne-o oferă ea – Biserica. O chemare la a bea din paharul adevărului, singurul în măsură să ne întărească a merge pe calea cea dreaptă, ce duce la Dumnezeu:

„Să ascultăm Biserica lui Dumnezeu, care strigă cu înaltă propovăduire: Cel însetat să vină la Mine şi să bea; paharul pe care-l port, este paharul înţelepciunii; băutura lui am dres-o cu cuvântul adevărului; neturnând din apa grăirii împotrivă, ci dintr-a mărturisirii; din care bând, Israil cel de acum, vede pe Dumnezeu grăind: Vedeţi, vedeţi, că Eu Însumi sunt şi nu mă schimb; Eu sunt Dumnezeu întâi, Eu şi după acestea şi afară de Mine nu este altul nicidecum. Cei ce se împărtăşesc dintru acesta, se vor sătura şi vor lăuda taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu”.

Să ascultăm aşadar Biserica lui Dumnezeu. Să rămânem în credinţa cea adevărată pe care ne-o propovăduieşte, credinţă care vine de sus, de la Dumnezeu cel fără de schimbare. Să rămânem în comuniune cu cei ce au fost luminaţi să întărească aceste adevăruri şi cu toţi cei ce au trăit în ele. Astfel, la sfârşitul alergării, ne vom putea bucura de petrecerea în curţile Domnului, vom putea fi împreună cu toţi cei ce s-au adăpat din potirul Adevărului.

0609_cyril-alexandria2.JPG

Sf. Chiril al Alexandriei – credinta, cunoastere adevarata si maica vietii vesnice

„Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In 17, 3)

“A stabilit credinţa ca maică a vieţii veşnice, iar despre cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu a spus că va fi cauza duratei veşnice în nestricăciune şi, deci, în fericire şi sfinţenie. Căci adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu a scăpat de cele rele, de abaterea spre altceva şi de aplecarea spre cele ce nu se cuvin. Unii s-au închinat făptuirii în locul Făcătorului (Rom. 1, 25) şi au cutezat să spună lemnului: „Tu eşti tatăl meu,” şi pietrei: „Tu m-ai născut” (Ier. 2, 27), căci nenorociţii au alunecat spre o aşa de mare nepricepere, încât au atribuit materiilor lipsite de simţire numirea de dumnezei şi slava negrăită a fiinţei mai presus de toate. Dar (Hristos) numeşte Dumnezeu adevărat numai pe Tatăl, opunându-L pe Dumnezeul adevărat zeilor numiţi astfel în chip rătăcit. Acesta e scopul cuvântului. Numind pe Tatăl în mod folositor Unul şi singurul, a amintit şi de slava Lui, zicând: „Şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” Căci n-ar primi altfel cineva cunoştinţa desăvârşită a Tatălui, dacă nu ar uni cu aceasta în mod strâns şi nedespărţit pe cea a Celui Născut, adică a Fiului. Fiindcă îndată ce a cunoscut pe Tatăl, a cunoscut numaidecât şi pe Fiul. Deci, declarând pe Tatăl ca Dumnezeu adevărat nu Sa exclus pe Sine, căci, fiind în Tatăl şi din El după fire, este şi El Dumnezeu adevărat şi Unicul Dumnezeu, cum e Acela. Căci, în afară de El nefiind altul Dumnezeu adevărat, El este singurul. „Că toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli” (Ps. 95, 5). […]

„Aceasta este, deci, zice, viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” Deci va zice cineva dintre cei ce nu trec repede peste dogmele dumnezeieşti, cum cunoaşterea este viaţa veşnică şi ajunge cuiva să cunoască pe Dumnezeu Cel adevărat şi prin fire, ca să aibă toată asigurarea nădejdii, neavând nevoie de nimic din celelalte? Dar atunci, cum „credinţa fără fapte este moartă” (Iac. 2, 20)? Dar când zicem credinţă, înţelegem cunoaşterea adevărată despre Dumnezeu, şi nu altceva.[1] Cunoaşterea este deci prin credinţă. Va mărturisi aceasta Proorocul Isaia: „Dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege” (Is. 7, 9). Iar că o cunoaştere care constă dintr-o simplă teorie e declarată de scrierile Sfinţilor (de Scripturi) nefolositoare, poţi înţelege şi din următoarele. A spus unul dintre Sfinţii ucenici: „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură” (Iac. 2, 19). Ce vom zice deci faţă de acestea? Cum va adeveri deci Hristos, spunând că a avea viaţa veşnică înseamnă a cunoaşte pe Unul şi adevăratul Dumnezeu şi, împreună cu El, pe Fiul? Socotesc că trebuie să spunem despre cuvântul Mântuitorului că este cu siguranţă adevărat, căci cunoaşterea e viaţă, fiindcă naşte (în noi) puterea tainei şi aduce împărtăşirea de binecuvântarea tainică, prin care ne unim cu Cuvântul viu şi de-viaţă-făcător.[2] Socotesc că din această cauză spune şi Pavel că neamurile s-au făcut con-trupeşti şi împreună-părtaşe în Hristos, ca unele ce s-au împărtăşit de Sfântul Trup şi Sânge (Efes.3, 6). Iar mădularele noastre să fie considerate ca şi mădularele lui Hristos. Dar cunoaşterea aduce şi binecuvântarea prin Duhul, căci Se sălăşluieşte în inimile noastre, modelând spre înfiere pe cei ce-L primesc şi refăcându-i întru nestricăciune şi evlavie prin vieţuirea evanghelică. Ştiind Domnul nostru Iisus Hristos că a-L cunoaşte pe Dumnezeu Cel Unul şi adevărat este pricină şi prevestire a bunătăţilor amintite, declară că aceasta este viaţa veşnică, deoarece e maică şi hrănitoare a vieţii veşnice, născând prin puterea şi firea ei cauzele vieţii şi ţinându-ne în legătură cu El.

Dar socotesc că trebuie să cercetăm cu iubire de învăţătură în ce mod ne-a spus Hristos că împlineşte în noi desăvârşita cunoaştere a singurului şi adevăratului Dumnezeu. Observă cum cunoaşterea nu se îndeplineşte fără privirea la El (Fiul) şi, deci, fără Sfântul Duh; [3] monada (unitatea) dumnezeiască se cunoaşte şi se crede în Treime, potrivit Scripturilor. Iudeii, călăuziţi de poruncile lui Moise spre despărţirea de mulţii zei mincinoşi, au fost îndemnaţi să se apropie şi să slujească singurului şi adevăratului Dumnezeu: „Să te temi de Domnul Dumnezeul tău,” zice Legea, „şi numai Lui să-I slujeşti” (Deut. 6, 13). Dar cei ce se închinau şi erau alipiţi singurului Dumnezeu, ca unii ce încă nu aveau cunoaşterea Celui închinat, sunt chemaţi acum prin cuvintele Mântuitorului nostru la El, ca să înveţe că El nu e numai Unul şi adevăratul Creator al tuturor, ci că e şi Tată, şi să afle pe Cine a născut, mai bine-zis să-L şi vadă pe El întocmai în chipul Lui neschimbat, adică în Fiul. Căci prin chip trece cineva foarte uşor la vederea întocmai a arhetipului. Deci, în mod foarte necesar, Domnul nostru Iisus Hristos a spus că cei chemaţi prin credinţă la înfiere şi viaţa veşnică trebuie să înveţe nu numai că Dumnezeu este singur şi adevărat, ci şi că e Tată şi al Cui Tată este, anume al Celui ce pentru noi S-a făcut trup şi a fost trimis spre îndreptarea firii cuvântătoare corupte, adică a umanităţii. […]

„Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine” (In 17, 9-11)

[…] Fericitul Ioan, fiind din Iudeea şi dintre iudei, ca să nu socotească unii că Domnul este rugător la Tatăl numai pentru cei din Israel, dar nu şi pentru celelalte neamuri risipite în toată lumea, deşi se vor întoarce la credinţa în El, sau că nu vor fi chemate spre mântuirea prin Hristos, spune că Domnul nu va fi ispăşire numai pentru cei din neamul lui Israel, ci pentru lumea întreagă, adică pentru cei din tot neamul, care vor fi chemaţi prin credinţă la dreptate şi sfinţenie. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, deosebind pe cei cu adevărat credincioşi, care ascultă cu iubire cuvintele Lui dumnezeieşti, supunându-şi grumazul inimii şi luându-şi jugul slujirii lui Dumnezeu, de cei care nu au o astfel de cugetare şi care au hotărât să-L defăimeze prin grele neascultări, a spus că Se roagă în mod cuvenit numai pentru ei. Căci, fiindu-le Mijlocitor şi Arhiereu, a socotit că numai lor trebuie să le procure, prin mijlocire, bunătăţile. Cei pe care i-a dat Tatăl, aceia sunt de fapt ai Tatălui, neexistând altă cale spre familiaritatea cu Dumnezeu decât cea prin Fiul. Şi te va învăţa El însuşi, zicând: „nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In 14, 6). Observă cum, dând Tatălui pe cei despre care vorbeşte, îi câştigă pentru Sine. Şi aceasta se arată înţelegând-o foarte bine cel mai învăţat dintre autorii Sfintelor Scripturi, zicând: „Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi” (I Cor. 5, 19). Căci, mijlocind Hristos şi primind pe cei ce vin la El prin credinţă şi aducându-i prin Sine Tatălui, lumea a fost împăcată. De aceea şi Proorocul Isaia ne-a învăţat de mai înainte să alegem pacea cu Dumnezeu în Hristos, zicând: „mai bine să caute ocrotirea Mea şi cu Mine să facă pace” (Is. 27, 5). Căci depărtând din sufletul nostru cele ce ne înstrăinează de iubirea faţă de Hristos, adică lucrarea urâtă şi de plăcere iubitoare a păcatului, pornirea spre plăcerea lumească şi rătăcirea ca maică şi hrănitoare a toată răutatea, ne vom face ai Lui şi prieteni ai lui Hristos, vom înfăptui pacea cu Dumnezeu, alipindu-ne prin Fiul de Tatăl însuşi, şi vom primi în noi pe Cuvântul cel născut din El şi vom striga în Duhul: „Avva, Părinte” (Rom. 8, 15)”.

—————–

[1] Nu poate fi credinţă adevărată fără cunoaşterea Dumnezeului adevărat, Care este Persoană iubitoare, deci Tată al unui Fiu. O altfel de cunoaştere nu e credinţă, sau o credinţă fără această cunoaştere nu e credinţă adevărată. Cel ce crede cu adevărat cunoaşte pe Dumnezeu cel adevărat, şi cel ce cunoaşte pe Dumnezeu cel adevărat crede. Un Dumnezeu care nu e crezut nu e cunoscut în realitatea lui vie, şi nici invers. N-am nevoie să cred pentru a admite un aşa-zis dumnezeu ca esenţă a naturii. O cunoaştere care nu realizează o comuniune cu un Dumnezeu personal, mai presus de natură, nu e credinţă.

[2] Cunoaşterea spirituală vine dintr-o unire cu realitatea spirituală pe care o cunoaştem, în speţă cu Dumnezeu. Cunoaştem o altă persoană cu adevărat când am intrat într-o comuniune cu ea. Iar cum orice persoană este în acelaşi timp o taină, prin cunoaşterea ei am intrat în comunicare cu taina Persoanei lui Dumnezeu-Cuvântul. În acea vreme se cugeta că împărtăşirea euharistică de Hristos este şi un fapt de cunoaştere a Lui. E ceea ce trebuie să ne străduim să fie şi pentru noi, cei de azi, Sfânta Împărtăşanie. Dar persoana cunoscută fiind o taină, cunoaşterea ei prin comuniunea cu ea nu poate să nu conţină şi credinţa, căci niciodată nu cunoaştem deplin taina persoanei şi, mai ales, a Persoanei dumnezeieşti, în cunoaşterea ei intră şi credinţa în ce ne spune ea că este şi va face.

[3] Cunoaştem pe Dumnezeu privind spiritual la Iisus Hristos, la cuvintele, la faptele, la viaţa Lui pilduitoare, care nu are loc fără lucrarea Lui în noi. Numai trăindu-L ca Persoană desăvârşită, arătată ca atare şi în umanitatea Lui, cunoaştem pe Dumnezeu în mod concret şi prin experienţă vie. Cunoaşterea unei realităţi impersonale ne lasă într-o cugetare teoretică, în câteva formulări abstracte.

(Sfantul Chiril al Alexandriei, Scrieri, Partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Traducere, introducere si note de Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Editura IBMBOR)

sinod4.jpg

Legaturi:


Categorii

Dogme/ erezii, Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul Intai Ecumenic (Niceea), Marturisirea Bisericii, Sfantul Chiril al Alexandriei, Sfinti Parinti, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Teologie ortodoxa

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “GARANTIA PASTRARII DREPTEI CREDINTE – INVATATURA SFINTILOR PARINTI

  1. Sf.Ioan Gura de Aur este minunat!
    Nu degeaba i se spune ‘Gura de Aur’ – urmeaza asemeni Celui ‘minunat intr-u Sfinti ce intr-u sfinti se odihneste’ cuvintele lui sunt ‘aur lamurit’ ‘curatat de pamant, curatat de sapte ori’ in foc (focul arzator si luminator al Duhului Sfant).

  2. Pingback: Război întru Cuvânt » Protos. Justin Parvu: SA NU NE FACEM PARTASI LA EREZIE!
  3. Pingback: Război întru Cuvânt » Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic
  4. Pingback: Război întru Cuvânt » Teologul Jean-Claude Larchet despre pericolele antihristice ale SPIRITUALITATII SI TEOLOGIEI FARA HRISTOS, FARA SFINTII PARINTI SI FARA VIATA
  5. Pingback: Război întru Cuvânt » Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul Intai Ecumenic (Niceea). BIRUINTA ASUPRA LUI ARIE SI RUGACIUNEA ARHIEREASCA A MANTUITORULUI
  6. Pingback: SFINTII IERARHI ATANASIE SI CHIRIL AL ALEXANDRIEI – pilde de vietuire crestina intr-o lume care Il uraste pe Hristos -
  7. Pingback: Predica Sfantului Iustin Popovici la DUMINICA SFINTILOR PARINTI DE LA SINODUL INTAI ECUMENIC. Martorii Vietii vesnice traite inca din trup, la care este chemat FIECARE dintre noi -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate