Margaritare duhovnicesti: LAUDELE SF. IOAN GURA DE AUR ADUSE SFANTULUI APOSTOL PAVEL

29-06-2008 Sublinieri

stpaulpec.jpg

“Inima lui Hristos era inima lui Pavel, era lespedea Duhului Sfânt şi cartea harului Său; era acea inimă care tremura pentru păcatele străine,(…) acea inimă care s-a învrednicit a iubi pe Domnul Hristos aşa precum nimeni nu L-a mai iubit vreodată, care dispreţuia de la înălţimea dragostei ei moartea şi gheena, şi care se topea de lacrimile fraţilor în suferinţă”. (Sfantul Ioan Gura de Aur)

***

Va oferim ca dar de Sarbatoare, dupa aceasta predica atat de actuala si vadit inmiresmata de parfumul Duhului, inca trei margaritare duhovnicesti de mare pret, purtand “marca inregistrata” Ioan Gura de Aur, trei panegirice aduse Apostolului sau iubit, marele Pavel, cel despre care Traditia spune ca insusi ii soptea, tainic, la ceas de veghe nocturna, din inaltul cerului, talcuirile dumnezeiestilor sale Epistole (vezi icoana de mai jos). Va asiguram ca merita efortul si rabdarea de a zabovi asupra cuvintelor mai lungi, dar atat de dulci si de hranitoare, ale Sfantului Ierarh Ioan Hrisostomul:

agios_ioannis_o_xrysostomos10.jpg

Cuvânt la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

din “Predici la duminici si sarbatori”

„Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar” (I Corinteni 15, 10)

Cuvânt de laudă Apostolului Pavel

Ce este omul, cât de mare este nobleţea firii noastre şi de câte virtuţi mari este capabilă această făptură – omul – nimeni nu a arătat mai bine decât Apostolul Pavel. El stă acum de faţă cu glas mare spre a răpune pe toţi pârâşii firii, spre a apăra pe alcătuitorul firii, spre a ne încuraja la fapta cea bună şi spre a astupa gura clevetitorilor care mint, spunând că firea omenească nu este capabilă de nici un bine. Pavel nu a primit o altă fire decât noi, nu a dobândit alt suflet, nu a locuit în altă lume, şi, cu toate acestea, a întrecut cu mult pe ceilalţi oameni.

Mai întâi, acest Apostol nu s-a înspăimântat de nici o pătimire, de nici un necaz care i s-a întâmplat pentru fapta bună şi pentru dreptate, ci cu bucurie s-a supus tuturor necazurilor şi le-a numit pe acestea „vremelnice şi uşoare (II Corinteni 4, 17). Dar încă şi mai vrednic de mirare este că el a făcut toate acestea fără să urmărească vreo răsplătire.Noi nu suportăm niciodată nici un fel de osteneală şi necaz, fără să aşteptăm răsplătire; el însă le-a luat asupra lui fără răsplată, cu bucurie şi cu dragoste, şi nu s-a tânguit de slăbiciunea trupească, nici de mulţimea treburilor, nici de tirania trupului, nici de nimic altceva.

In toate zilele el se făcea mai râvnitor, şi cu cât primejdiile îl împresurau mai mult, cu atât el devenea mai curajos. Aceasta a arătat-o el însuşi, prin cuvintele: „Uitând cele din urma mea şi tinzând către cele dinainte” (Filipeni 3, 14). Şi când moartea îi stătea înainte, el îndemna pe alţii să se bucure cu dânsul, scriind către filipeni: „Bucuraţi-vă şi fericiţi-mă” (Filipeni 2, 18). El sălta de bucurie pentru primejdii, pentru pătimiri şi ocări de tot felul. Către corinteni scria: „Pentru aceasta mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi” (II Corinteni 12, 10). El le numea pe acestea arme ale dreptăţii, şi arăta cu aceasta, că tocmai prin ele s-a împărtăşit de cele mai mari foloase. Cu toate că pretutindeni era biciuit, batjocorit şi hulit, el totuşi triumfa; lăsa peste tot semnul biruinţei şi mulţumea lui Dumnezeu pentru aceasta prin cuvintele: „Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 15, 57).

El alerga spre întâmpinarea defăimării ce i se aducea pentru propovăduirea Evangheliei cu mai multă râvnă decât alergăm noi pentru cinste; dorea moartea, mai mult decât noi viaţa; iubea sărăcia, mai mult decât noi bogăţia; ostenelile, mai mult decât alţii odihna; necazurile, mai mult decât alţii bucuria; iar pentru vrăjmaşii săi se ruga mai des decât îi blestemăm noi pe ai noştri. Câtă deosebire între noi şi Pavel! A răsturnat el, oare, rânduiala firii? Nu, noi răsturnăm rânduiala. Pavel a urmat-o aşa cum este lăsată de Dumnezeu. Şi el era om, ca şi noi. Aşadar, nu te tângui asupra firii, că ea te-ar împiedica să fii îmbunătăţit.

Ia aminte la Apostolul Pavel. Pentru dânsul numai una era înfricoşată şi grozavă: a supăra pe Dumnezeu. Şi nimic nu era pentru dânsul mai scump şi nimic nu dorea el aşa de mult ca a plăcea Domnului. Nu mai vorbim de cetăţi, de popoare, de împărăţii şi de toate comorile şi slava lumii; el le socotea toate deşertăciuni. Nici slava cerului nu era pentru el aşa de scumpă, ca dragostea către Hristos. Această dragoste îi era aşa de dulce, încât el nu râvnea nici chiar vrednicia îngerilor şi a arhanghelilor. Această dragoste covârşea toate, şi, având-o, se credea cel mai fericit dintre toate făpturile. Iar fără această dragoste, nici domnia, nici stăpânirea, nici puterea nu vor fi avut pentru el nici un folos. Având această dragoste, el mai bucuros voia să fie cel mai mic şi prigonit, decât fără ea, să fie printre cei înalţi şi importanţi. Pentru el, singura nenorocire era pierderea acestei dragoste.Aceasta ar fi fost pentru el iadul, chinul cel nesuferit. Iar îndulcirea de această dragoste îi era mai scumpă decât viaţa, decât toată lumea, decât vrednicia îngerilor, decât toate cele prezente şi cele viitoare, decât o împărăţie, decât toate bunătăţile. Tot ce nu era dragoste, nu era pentru el nici bucurie, nici întristare.

Pentru această dragoste, el socotea toate celelalte ca pe o plantă veştejită; nu băga în seamă pe tiranii care îl urmăreau cu furie; moartea şi pedeapsa, mii de patimi, erau pentru dânsul un joc copilăresc, pe care el trebuia să le rabde pentru Hristos. Căci el le primea cu bucurie, şi în lanţurile sale era mai fericit decât Nero cu coroana de aur pe cap. El trăia în temniţă ca în cer şi primea rănile şi lanţurile mai bucuros decât alţii premiul de biruinţă. Ostenelile îi erau la fel de iubite ca şi răsplătirile, ba încă le socotea răsplătire şi le numea dar. Iată, el socotea răsplătire a se slobozi şi a fi împreună cu Hristos, iar a rămâne în trup, el socotea povară, dar prefera pe aceasta, pentru că era de trebuinţă Bisericii (Filipeni I, 23-24).

Dar poate cineva să zică că Pavel a răbdat toate pătimirile şi ostenelile din dragoste către Hristos? Da, şi aceasta o zice şi el. Din dragoste către Hristos el a răbdat toate, iar nouă, dimpotrivă, aceleaşi pătimiri ne aduc mare întristare, pentru că ne lipseşte dragostea către Hristos.

Ce trebuie să zic eu însă de primejdiile şi ispitele ce a suferit Pavel? El de-a pururea era în supărare şi necaz. „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Corinteni 11, 29). Nimeni însă nu se întrista de propria-i nenorocire, precum Pavel pentru necazul aproapelui. Cât de mult s-a întristat el, de pildă, pentru iudei, încât ar fi vrut să piardă chiar slava cerească, numai să-i mântuiască pe ei! (Romani 9, 2-3). Deci, pe cel ce se îngrijea deopotrivă pentru toţi oamenii, pentru popoare întregi şi cetăţi, ca şi pentru fiecare în parte, cu ce să-l asemănăm? Cu fier sau cu oţel? Cum trebuie să numim sufletul lui? Trebuie, oare, să zicem că era ca oţelul şi totodată mai nobil şi mai preţios decât piatra cea scumpă? Dar ce să zic eu de aur sau de oţel? Pune într-o parte a cântarului toată lumea, iar în cealaltă sufletul lui Pavel, şi vei vedea că acesta din urmă este mai greu şi mai de valoare.

Socoteşte acum şi cinstea de care Dumnezeu l-a făcut părtaş încă înainte de înviere. El l-a răpit în rai, până la al treilea cer, şi acolo i-a arătat taine negrăite, pe care nici o limbă omenească nu este în stare să le grăiască. Căci el, măcar că umbla pe pământ, trăia totuşi ca şi cum ar fi fost în ceata îngerilor; măcar că era încătuşat într-un trup muritor, el avea o curăţenie îngerească; şi măcar că era supus la multe neputinţe şi ispite, el totuşi se sârguia să nu rămână fără bunătăţile cele cereşti. Ca propovăduitor al Evangheliei, el cutreiera lumea, ca şi cum ar fi avut aripi; socotea aşa de mici ostenelile şi primejdiile, ca şi când ar fi fost fără de trup, ca un înger; preţuia aşa de puţin toate cele pământeşti, ca şi cum am ar fi trăit în cer, ca şi când el ar fi fost dintre cei fără de trup.

Să nu zici că toate acestea nu Pavel însuşi, ci darul lui Dumnezeu printr-însul le-a făcut. Eu cred unele ca acestea, dar lauda se cuvine lui, că s-a făcut vrednic de un aşa de mare dar. Eu mă uimesc de puterea lui Hristos, care a făcut atât de puternic pe Pavel, şi mă minunez de râvna lui Pavel, care a dobândit un aşa de mare dar şi s-a arătat vrednic întru toate de dânsul.

Pe voi vă îndemn nu numai a vă mira de dânsul, ci şi a vă face următori acestui izvor al faptei bune, căci atunci, şi noi ne vom face părtaşi la cununa de cinste a lui. Nu te îndoi că cel ce se va ridica la măsura lui Pavel nu va dobândi aceeaşi cinste, căci ascultă ce zice el însuşi: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit, de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Timotei 4, 7-8). Vezi cum cheamă el toţi oamenii a fi părtaşi la cinstea lui? Deci, fiindcă şi pe noi ne aşteaptă aceeaşi răsplătire, să ne sârguim a fi părtaşi cinstei făgăduite.

Să nu ne uităm la mărimea şi înălţimea faptelor bune ale lui, ci la râvna lui cea tare, pentru care el a dobândit asemenea dar, şi la firea pe care el o avea, asemenea nouă. Atunci şi cele mai grele lucruri ni se vor părea uşoare şi cu putinţă, şi în acest scurt timp nu ne vom speria de trudă şi de luptă spre a dobândi cununa de laudă cea neveştejită, prin darul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, acum şi în vecii vecilor. Amin”.

29-pavel.jpg

“Să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o”

Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare înşeală inimile celor fără de răutate(Romani 16, 17-18).

“Iarăşi sfătuire, şi rugăciune imediat după sfătuire; căci spunând să se păzească de cei ce fac dezbinări şi să nu asculte de ei, a adăugat: „Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana” şi „Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi!” (16, 20).

Acum tu gândeşte-te şi cu câtă înţelepciune îi sfătuieşte, căci el face aceasta nu punându-se în rândul sfătuitorului, ci în rândul rugătorului, ba şi cu multă cinste, căci i-a numit şi fraţi, şi în acelaşi timp îi şi roagă. „Vă îndemn, fraţilor”, zice. Apoi îi face a fi necontenit cu băgare de seamă, arătând prin aceasta viclenia celor ce-i ispiteau. Ca şi cum acei amăgitori erau necunoscuţi pe acolo, le zice: „vă îndemn să vă păziţi”, adică să cercetaţi cu cea mai mare precizie, să aflaţi bine, să iscodiţi cu amănunţime. De cine sau de ce? „Să vă păziţi – zice el – de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o”.

Aceasta mai cu seamă este răsturnarea Bisericii: a se face dezbinări. Aceasta este arma diavolului; aceasta răstoarnă totul pe dos. Întrucât trupul Bisericii este unit, diavolul nu poate găsi loc de intrare; dar facându-se dezbinări, el se furişează pe nesimţite, pătrunde înăuntru, şi pe urmă vin smintelile. Astfel, dar, smintelile vin din dezbinări.

Dar dezbinarea de unde vine?

De la dogmele sau credinţele ce sunt contra învăţăturii apostolilor.

Dar acele credinţe false de unde vin?

De la a sluji cineva pântecelui şi celorlalte patimi. „Căci unii ca aceştia, zice, nu slujesc Domnului, ci pântecelui lor“. Aşadar nu ar fi sminteli, nu ar fi dezbinare, dacă nu s-ar plăsmui nici o credinţă împotriva învăţăturii apostolice, ceea ce şi aici arătând-o, Apostolul zicea: „împotriva învăţăturii“. Şi ce să le facem celor dedaţi la astfel de fapte rele? Dar iată că Apostolul nu ne răspunde: „Aruncaţi-vă asupra lor, apucaţi-vă la ceartă cu ei şi bateţi-i cu pumnii“, ci Depărtaţi-vă de ei. Dacă ei făceau aceasta din neştiinţă, sau din amăgire, ar fi trebuit să se îndrepte; dar fiindcă de bunăvoie păcătuiesc, atunci fugiţi de ei, zice. Şi în alt loc Apostolul spune aceasta: „Să vă feriţi de orice frate care umblă fără de rânduială” (II Tesaloniceni 3, 6), iar lui Timotei, vorbindu-i de Alexandru făurarul, îi dă acelaşi sfat: „Păzeşte-te şi tu de el” (II Timotei 4, 15). Apoi, luând şi în bătaie de joc pe cei ce îndrăzneau unele ca acestea, arată şi pricina smintelii lor: „Căci unii ca aceia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor”. Şi filipenilor scriindu-le, zicea: „Pântecele este dumnezeul lor” (Filipeni 3, 19).

Dar dacă acesta este subiectul amăgirii lor, apoi modul acestei amăgiri este o altă boală, anume linguşirea. „Şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare, zice, înşeală inimile celor fără de răutate”. Şi bine a zis „prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare”, fiindcă purtarea lor cea plăcută se întindea numai până la vorbe, pe când cugetul le era plin de viclenie. Şi nu zice: „vă înşeală pe voi”, ci „inimile celor fără de răutate”. Şi nu s-a oprit aici, ci, ca să facă mai nesupărător cuvântul spus mai sus, zice: „Căci ascultarea voastră este cunoscută de toţi” (16, 19).Nu numai eu singur mărturisesc – zice el, măgulindu-i spre încurajare -, ci lumea întreagă”. Şi n-a zis: „înţelepciunea voastră”, ci „ascultarea voastră”, adică înduplecarea voastră spre bine. „Mă bucur deci de voi”. Iar mai departe, după laudă pune şi povăţuirea despre cum trebuie să fie în viitor. Ca nu cumva, fiindcă i-a scăpat de acuzaţii, pe nesimţite ei să se facă mai leneşi, adaugă: Şi voiesc să fiţi înţelepţi spre bine şi nevinovaţi la rău“. Ai văzut cum iarăşi se atinge de ei, fără să fie bănuit măcar? Faptul la care face el aluzie aici este acela că unii dintre ei se abăteau de la îndatoririle lor.

“Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana” (16, 20). Fiindcă mai înainte a vorbit despre dezbinări şi de cei ce făceau sminteli, aduce apoi vorba despre Dumnezeul păcii, ca astfel să-i încurajeze de a se izbăvi de acei înşelători, căci Dumnezeu, Care se bucură de pace, va nimici pe toţi tulburătorii ei. Şi n-a zis: „va supune”, ci ceea ce e cu mult mai mult: „va zdrobi”; şi nu numai pe acei amăgitori, ci şi pe generalul, sau căpetenia lor, „pe satana”. Şi nici n-a zis simplu „va zdrobi”, ci „sub picioarele voastre”, astfel ca biruinţa ei să o culeagă, iar prin acest trofeu să se umple de strălucire.

“Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi!”. Arma cea mai puternică, zidul cel nebiruit, turnul ce nu se clatină, acesta este harul Domnului Iisus Hristos; şi le-a amintit de acest har, spre a-i face mai cu bunăvoinţă şi mai ageri în lupte. „Dacă – zice – v-aţi izbăvit prin har de cele cu mult mai grele, apoi cu atât mai mult vă veţi izbăvi de cele mai mici şi mai uşoare, când aţi devenit şi prietenii harului, şi când aţi contribuit şi voi cu cele ce se cuvin”. Ai văzut cum el niciodată nu se referă la rugăciune fără fapte şi nici la fapte fără rugăciune? Mărturisind, deci, supunerea şi ascultarea lor, la urmă a mărit faptul, arătând că avem nevoie de amândouă, adică şi de cele cuvenite nouă, şi de ajutorul lui Dumnezeu, dacă voim a dobândi mântuirea. Nu numai înainte am avut, ci şi acum avem nevoie de harul Lui, oricât am fi noi de mari şi de lăudaţi. […]

Dar cine oare mi-ar dărui puterea să îmbrăţişez acum trupul lui Pavel, să mă lipesc de mormântul lui, să văd ţărâna aceea a lui care a împlinit cele lipsite ale lui Hristos, a celui ce-i purta rănile Lui, a celui ce a semănat pretutindeni propovăduirea Evangheliei Lui? Cine mi-ar da puterea să văd ţărâna gurii lui, prin care Hristos Însuşi grăia şi prin care lumina scăpăra mai frumos decât orice fulger, iar glasul îi vuia mai tare decât orice tunet, aşa încât demonii fugeau cutremuraţi? Prin acea fericită gură de ţărână care grăia oarecând: Aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei” (Romani 9, 3), vorbind şi împăraţilor fără să se ruşineze, am cunoscut pe Pavel, dar şi pe Stăpânul lui Pavel! Nu atât de grozav este pentru noi tunetul, pe cât de grozavă era vocea lui Pavel pentru demoni. Dacă demonii se înfricoşau şi de veşmintele lui, apoi cu atât mai mult de glasul lui. Acest glas îi alunga legaţi; acest glas a curăţit întreaga lume; acest glas a dezlegat bolile, a scos răutatea, a readus adevărul cel întru Hristos, şi în Duhul lui Hristos a colindat pământul de la Răsărit la Apus. Ceea ce sunt heruvimii pentru Hristos, aceea era glasul lui Pavel, căci după cum El stă pe acele puteri cereşti, tot aşa şedea şi pe glasul lui Pavel. Căci s-a făcut vrednic de a primi pe Hristos acel glas, grăind cele pe care Hristos le iubea, şi ridicându-se până la înălţimi negrăite, aidoma cu serafimii.

Intr-adevăr, ce poate fi mai înalt decât acel glas care zicea: „Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus” (Romani 8, 38, 39)? Câte aripi ţi se pare că are acest glas? Şi câţi ochi? De aceea zicea:„Căci gândurile lui [ale diavolului] nu ne sunt necunoscute” (II Corinteni 2, 11). De aceea demonii fugeau grămadă, şi nu numai când el grăia, ci chiar şi numai când din depărtare îi zăreau veşmântul.

Aş voi să văd ţărâna acestei guri, prin care Hristos a vorbit lucruri mari şi nemaigrăite, ba încă mai mari decât prin propria Sa gură; căci după cum a lucrat prin ucenicii Săi lucruri mai mari decât El Însuşi a săvârşit în trup omenesc, tot aşa a şi grăit prin ei şi cuvinte mai mari decât grăise El la început. Aş voi să văd ţărâna acelei guri prin care Duhul a dat lumii întregi acele minunate proorocii. Căci ce bun n-a lucrat acea gură? Demoni a alungat, păcate a dezlegat, tirani a amuţit, limbile filosofilor le-a îngrădit, lumea întreagă a adus-o înaintea lui Dumnezeu, pe barbari i-a făcut să cugete, pe toate le-a orânduit pe pământ, ba încă şi celor din ceruri le-a poruncit uneori, după puterea ce-i fusese dată lui!

Şi nu numai ţărâna gurii, ci şi acea a inimii lui aş voi să o văd, pe care nu ar greşi cineva dacă ar numi-o inima lumii întregi, izvorul miliardelor de bunătăţi, izvodul şi temeiul vieţii noastre! Căci Duhul vieţii de acolo se împărţea la toţi şi se comunica membrelor lui Hristos; nu era trimis prin artere, ci prin dreapta voire a faptelor celor bune. Atât de largă era inima lui, încât putea primi în ea cetăţi întregi, ţări şi naţiuni, după cum şi însuşi zice: „inima noastră s-a lărgit” (II Corinteni 6, 11). Cu toate acestea, acea inimă largă se strâmtora de multe ori de mâhnire, însă dragostea iarăşi o lărgea, precum zice: Căci din multă supărare şi cu inima strânsă de durere, v-am scris cu multe lacrimi” (II Corinteni 2, 4). Acea inimă spulberată aş voi să o văd; acea inimă care pârjoleşte pe fiecare dintre cei pierduţi şi care vede mai presus de toate pe Dumnezeu: „Cei curaţi cu inima, zice, vor vedea pe Dumnezeu“. (Matei 5, 8). Acea inimă care s-a făcut jertfă, după cuvântul proorocului: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit” (Psalmul 50, 19), care a fost mai înaltă decât cerurile, mai largă decât lumea, mai strălucită decât văpaia soarelui, mai arzătoare decât focul, mai tare decât diamantul; acea inimă care slobozea din ea râuri de apă curată: „Râuri de apă vie, zice, vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38); acea inimă, zic, în care era izvorul ce fremăta şi ţâşnea în sus, care adapă nu numai faţa pământului, ci şi sufletele oamenilor, de unde nu numai râuri, ci şi fluvii de lacrimi curgeau zi şi noapte; acea inimă care a trăit în viaţa cea nouă, iar nu în aceasta a noastră: „Nu eu mai trăiesc, zice, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Prin urmare, inima lui Hristos era inima lui Pavel, era lespedea Duhului Sfânt şi cartea harului Său; era acea inimă care tremura pentru păcatele străine, după cum zice: „Mă tem de voi, ca să nu mă fi ostenit la voi în zadar” (Galateni 4, 11),şi: „Nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa să se abată şi gândurile voastre” (II Corinteni 11, 3), şi: „Nu cumva, venind, să nu vă găsesc pe voi aşa precum voiesc” (II Corinteni 12, 20). Acea inimă, zic, care pentru Hristos se şi temea, dar se şi îmbărbăta, după cum zice: „Sunt încredinţat că nici îngerii, nici puterile nu vor putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Hristos” (Romani 8, 38, 39). Acea inimă care s-a învrednicit a iubi pe Domnul Hristos aşa precum nimeni nu L-a mai iubit vreodată, care dispreţuia de la înălţimea dragostei ei moartea şi gheena, şi care se topea de lacrimile fraţilor în suferinţă: „Ce faceţi, zice, de plângeţi şi-mi sfâşiaţi inima” (Faptele Apostolilor 21, 13)? Acea inimă care, deşi era mai tare ca stânca, totuşi nu putea răbda de a se îndepărta de tesaloniceni pentru puţină vreme!

Aş voi să văd ţărâna mâinilor lui în lanţuri, prin punerea cărora se acordă harul Duhului, şi cu care el scria sfintele lui epistole. „Vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea” (Galateni 6, 11), şi iarăşi: „Salutarea cu mâna mea, Pavel” (I Corinteni 16, 21) – acele mâini pe care văzându-le vipera aceea, a căzut în foc!

Aş voi să văd şi ţărâna ochilor lui celor orbiţi spre binele neamului omenesc, celor ce iarăşi au văzut şi şi-au îndreptat privirile la mântuirea lumii întregi, celor ce s-au învrednicit de a vedea pe Hristos şi în trup, celor ce vedeau cele pământeşti, şi nu le vedeau, celor ce nu ştiau ce este somnul, celor ce privegheau în mijlocul nopţii, celor ce nu sufereau cele ale ochilor!

Aş voi să văd şi ţărâna acelor picioare care au alergat lumea întreagă şi nu s-au obosit; care erau legate în butuci pe când temniţa s-a clătinat; care au perindat şi ţările locuite, ca şi întinsurile pustiei.

Şi ce trebuie a mai spune îndeosebi? Aş voi să văd mormântul lui, unde sunt puse în păstrare armele dreptăţii, armele luminii, acele mădulare care acum viază, şi care pe când el via erau moarte; acele mădulare în care Hristos via; acele mădulare care s-au răstignit lumii, mădularele lui Hristos, care erau îmbrăcate cu Hristos; acele mădulare care au fost templul Duhului, clădirea mai sfântă decât toate; acele mădulare legate cu Duhul, pironite cu frica de Dumnezeu, şi care aveau pe ele pecetea rănilor lui Hristos!

Acest trup păzeşte şi apără acea cetate; acest trup care o ţine mai în siguranţă decât toate turnurile şi decât toate şanţurile de apărare.Şi după trupul lui, aş voi să văd şi trupul lui Petru, pe care chiar trăind îl cinstea, după cum însuşi spune: „M-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa” (Galateni 1, 18). De aceea şi ducându-se de aici, l-a învrednicit harul de a-l pune în acelaşi mormânt cu Petru.

Aş fi voit să văd pe leul duhovnicesc, căci întocmai ca şi leul slobozind foc în cetele de vulpi, aşa făcea şi el când se azvârlea în dezbinările filosofilor şi în mijlocul demonilor, şi ca o săgeată de trăsnet se arunca în armatele diavolilor. Nici nu îndrăzneau de a se pune în rând de bătaie faţă de dânsul, căci atât de mult se temeau de el şi tremurau, încât de i-ar fi văzut numai umbra, sau i-ar fi auzit numai glasul, de departe o şi luau la goană. Căci efesenilor le spunea într-un rând: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor” (Efeseni 6, 12), după care imediat aşază şi premiile: căci lupta noastră, zice, nu este întru cele pământeşti, ci întru cele cereşti. Iar altădată spunea: „Nu ştiţi, oare, că noi vom judeca pe îngeri?” (I Corinteni 6, 3).

Toate acestea cugetându-le, iubiţilor, să stăm cu bărbăţie. Fiindcă şi Pavel a fost om ca şi noi, împărtăşindu-se de aceeaşi fire ca şi noi, şi toate celelalte le-a avut deopotrivă cu noi. Dar fiindcă a arătat o atât de mare dragoste pentru Hristos, a covârşit şi cerurile, şi a stat împreună cu îngerii. Aşa că, dacă am voi şi noi să ne ridicăm cât de puţin şi să aprindem acel foc în noi, vom putea călca pe urma acelui sfânt. Dacă aceasta ar fi peste putinţele noastre, atunci n-ar fi mai strigat el, zicând: „Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos(I Corinteni 11, 1). Deci nu numai să-l admirăm şi să ne minunăm de dânsul, ci să-l şi imităm cu râvnă vie, ca astfel să ne învrednicim a-l vedea acolo, când ne vom muta de aici, şi să ne împărtăşim şi noi de cinstea lui cea mare. Acesteia fie cu toţii să ne învrednicim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

sfappavel.jpg

Sf. Ioan Gura de Aur: Puterea lui Pavel, Hristos cel Rastignit

“Fericitul Pavel, cel ce astăzi ne-a adunat pe noi şi a luminat lumea, în vremea chemării sale a orbit. Dar orbirea aceluia a făcut luminare lumii. Dumnezeu l-a orbit pe el, ca după aceea să vadă spre folos. Făcându-i aceasta, i-a dat dovada puterii Sale, i-a arătat cele ce vor să fie, l-a învăţat chipul propovăduirii şi învăţându-l cum trebuie să se lepede de toate şi, închizându-i ochii, să-I urmeze Lui. Despre acestea şi Pavel striga: „De i se pare cuiva între voi că este înţelept, să se facă nebun, ca să fie înţelept”. Fiindcă nu ar fi fost cu putinţă să vadă bine, dacă mai înainte n-ar fi orbit şi ar fi lepădat toate gândurile care îl tulburau şi toate să le lase pe seama credinţei. Şi auzind acestea, nimeni să nu socotească că chemarea aceasta este silită. Dacă ar fi fost aşa putea să se întoarcă iarăşi unde a fost, că mulţi după ce au văzut minuni mai mari s-au întors iarăşi la ale lor şi n-au crezut. Exemple sunt şi din Scriptura cea veche şi cea nouă, precum au fost: Iuda, Nabucodonosor, Elima vrăjitorul, Simon vrăjitorul, Anania şi Safira, tot neamul iudeilor. Dar cu Pavel nu s-a întâmplat aşa, ci luminându-se, a arătat drumul către lumina cea nestricăcioasă şi adevărată, zburând la cer.

Şi dacă vei cerceta pentru care pricină a orbit, tot el îţi va răspunde, zicând: „Căci aţi auzit de petrecerea mea de altădată în credinţa iudaicească, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiam. Şi spoream în credinţa iudaicească mai mult decât mulţi dintre cei ce erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor obiceiurilor mele părinteşti” (Galat. 1, 13 – 14). Deci fiindcă era aşa de tare pornit şi neimblânzit, avea trebuinţă de un frâu mai tare, ca nu purtându-se de repejunea osârdiei, să se facă neascultător celor ce se grăiau. Deci potolindu-şi acea turbare, întâi îi alină valurile mâniei celei iuţi prin orbire şi apoi vorbeşte cu el, arătându-i înţelepciunea Lui cea neapropiată şi cunoştinţa cea covârşitoare, făcându-l să înţeleagă că se luptă cu Acela, pe care nu-L poate suferi nu numai atunci când pedepseşte, ci şi atunci când face bine. Că nu întunericul l-a orbit, ci covârşirea luminii l-a întunecat.

Dar unii vor zice: Pentru care pricină nu s-a făcut aceasta de la început cu el? Nu căuta aceasta, nici iscodi, ci lasă la Pronia lui Dumnezeu cea necuprinsă de minte rânduiala cea cuviincioasă a vremii. Căci şi el la fel zice: ,,Dar când a binevoit Dumnezeu, Care v-a ales din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine” (Idem 1, 15 – 16). Deci şi tu nimic mai mult nu iscodi, dacă Pavel zice acestea. Deci de la el să ne învăţăm, că nimeni nicidecum, nici din cei mai dinainte de el, nici el, nici cei de după el nu au aflat pe Hristos, ci El Însuşi li s-a arătat pe Sine. Pentru aceea şi zice: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (In. 15, 16).

Şi pentru care pricină nu a crezut Pavel mai înainte, văzând morţi înviind întru numele lui Hristos? Căci a văzut pe olog umblând şi draci izgonindu-se şi slăbănogi întărindu-se, şi nu că nu le ştia pe acestea, le ştia. Căci iscodea pe Apostoli, dar cu nimic nu s-a folosit. Încă şi atunci când Ştefan era împroşcat cu pietre, fiind de faţă şi văzând faţa lui ca a unui înger, nimic n-a folosit de aici. Şi de ce nimic n-a folosit din acestea? Fiindcă încă nu era chemat. Iar tu auzind acestea să nu socoti că chemarea este silită. Că Dumnezeu nu sileşte, ci şi după chemare ne lasă să fim stăpâni ai liberelor noastre voinţe. Şi iudeilor S-a descoperit pe Sine când trebuia, dar n-au voit să-L primească, pentru că au iubit mai mult slava de la oameni. Iar de va zice cineva din cei necredincioşi: Că Pavel a urmat chemării, fiindcă a fost chemat din cer. De ce nu mă cheamă şi pe mine? Unuia ca acestuia vom răspunde: O, omule, crezi că a fost chemat? De crezi, de ajuns îţi este ţie spre semn, iar de nu crezi, de ce zici că nu m-a chemat şi pe mine ca pe Pavel? Iar de crezi că l-a chemat, destul îţi este ţie acesta spre semn. Cred dar, că şi pe tine te va chema din cer, de vei avea suflet binecunoscător şi mulţumitor. Iar de vei fi nerecunoscător şi îndărătnic, chiar glas de sus de se va pogorî la tine, nu te va ajuta la mântuire. Căci de câte ori au auzit iudeii glas din cer pogorându-se şi nu au crezut? Câte semne au văzut în Scriptura cea nouă şi în cea veche şi nu s-au făcut mai buni? Ci mai ales după ce au văzut nenumărate minuni, au făcut viţelul, pe când desfrânata din Ierihon, niciuna din acestea n-a văzut ci a dovedit iscoadelor credinţă minunată. Chiar în pământul făgăduinţei fiind, au rămas mai nesimţitori ca pietrele, când se făceau semne.

Ninivitenii numai pe Iona l-au văzut şi au crezut şi s-au pocăit, depărtând de la ei urgia cea trimisă de la Dumnezeu. Iar în vremea venirii lui Hristos, tâlharul văzându-L I s-a închinat, iar aceştia văzând că a înviat morţi, L-au legat şi L-au răstignit. Dar în vremea noastră ce s-a întâmplat? Oare n-a ieşit foc din temeliile Templului care a fost în Ierusalim şi a ars pe cei ce zideau, depărtându-i de la acea nelegiuită lucrare a lor? Dar cu toate acestea nu s-au schimbat, nici au lepădat împietrirea lor. Şi câte alte minuni nu s-au făcut atunci şi după aceea, dar nici un folos n-au dobândit din ele. […]

De unde a filozofat târgoveţul care sta la prăvălie şi ţinea în mâini scula de cusut şi pe ceilalţi i-a convins să filozofeze la fel? Şi neamuri, ţări şi cetăţi a plecat, nu arătând cuvinte măiestrite, ci dimpotrivă cu cea mai simplă învăţătură. Şi ascultă-l pe el dovedind: „Şi chiar dacă sunt neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoştinţă” (II Cor. 11, 6). Nu cu bani, căci: „Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim” (I Cor. 4, 11). Şi ce zic banii, căci de multe ori nici hrana cea de nevoie nu o avea, nici haină de îmbrăcat. Şi cum că nici cu meşteşugul nu era strălucit, o arată ucenicul lui, zicând: „Şi pentru că erau de aceiaşi meserie, a rămas la ei (la Acvila şi Priscila) şi lucrau, căci erau făcători de corturi” (Fp. Ap. 18, 3). Şi nu i-a învăţat de la strămoşi, nici de la neamul lui.

Însă venind el de faţă şi arătându-se toate cele ale potrivnicilor le-a tulburat şi le-a amestecat şi precum arde focul când cade în paie sau în fân, aşa a ars toate ale diavolilor şi în cele ce a vrut le-a prefăcut. Şi nu numai acestea sunt minunate, ci şi ucenicii lui erau săraci, simpli, neînvăţaţi, petrecând în foame şi necunoscuţi. Şi acestea le propovăduieşte, neruşinându-se când vorbeşte de sărăcia lui, nici atunci când cere ajutoare pentru ei. „Acum însă mă duc la Ierusalim să slujesc sfinţilor” (Rom. 15, 25). Şi iarăşi: „În ziua întâi a săptămânii (Duminică), fiecare dintre voi să-şi pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni” (I Cor. 16, 2). Şi pentru că cea mai mare parte din ucenicii lui erau simpli, scriind către corinteni, zice: Căci priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam”. Şi nu numai că nu sunt de bun neam, ci şi foarte simpli. ,,Că Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari… şi pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (Idem 1, 26, 27. 28). Dar vei zice că Pavel era simplu şi neînvăţat, dar iscusit la vorbă şi în convingere. Nici aceasta nu o avea, căci el singur o arată, zicând: „Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi, altceva, decât pe Iisus Hristos şi pe Acesta răstignit… Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stătea în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti” ‘(Idem 2, 12, 4).

Ci ceea ce propovăduia era de ajuns pentru a trage. Nu, căci ascultă ce zice şi pentru aceasta: „Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, pentru iudei sminteală, iar elinilor nebunie” (Idem 1, 28′ – 24). Dar pentru a propovădui, a primit întărire şi libertate. Dar nici a răsufla de primejdii nu putea, că „eu întru slăbiciune şi frică şi cu cutremur mare am fost la voi” (Idem 2, 3). Şi nu numai el, ci şi ucenicii lui pătimeau la fel, căci le zice: „Aduceţi-vă aminte, dar, mai întâi de zilele în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi răbdat luptă grea de suferinţe, parte făcându-vă privelişte cu ocările şi cu necazurile îndurate, parte suferind împreună cu cei ce treceau prin unele ca acestea… iar răpirea averilor voastre aţi primit-o cu bucurie” (Evrei. 10, 32 – 33, 34). Şi iarăşi către tesaloniceni scriind, zice: „Căci voi, fraţilor, v-aţi făcut următori Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi, de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, care şi pe Domnul Iisus L-au omorât ca şi pe proorocii lor; şi pe noi ne-au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor sunt potrivnici” (I Tes. 2, 14 – 15). Şi iarăşi către corinteni scriind, zice: „Că precum prisosesc pătimirilor lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Cor. 1, 5). Iar către galateni zice: „Aţi pătimit atâtea în zadar? Dacă a fost în zadar cu adevărat” (Galat. 3, 4).

Deci dacă propovăduitorul este simplu, sărac şi necunoscut, şi ceea ce propovăduieşte el nu numai că atrage şi îndeamnă, ci produce sminteală, iar cei ce o poartă sunt săraci şi slabi şi de nimic, şi deseori primejdii aduce şi dascălilor şi ucenicilor, şi Cel ce Se vesteşte este răstignit, cu ce au putut întoarce şi stăpâni atâta mulţime? Oare nu este arătat că cu o oarecare putere dumnezeiască şi negrăită? Cu adevărat oricărui îi este dovedit. Şi aceasta este dovedită şi de la cele potrivnice. Căci când vei vedea pe cele potrivnice acestora unite, adică bogăţia cu neamul cel bun, cu cinstea de a fi dintr-o patrie slăvită, cu măiestria cuvântului, cu libertatea şi cu multă slăvire a credinţei lor, dar în puţin timp stinse, alături de aceştia care sunt din cealaltă ceată, dar biruind, spune-mi care este pricina? Că aceia, uneori au stăpânit, deşi puţin timp şi o mică parte de loc, ieşind la război cu oşti şi cu arme, iar un sărac gol şi singur, neavând suliţă în mână nici haină strălucită, unde a intrat a biruit, lucru pe care alţii cu arme şi cu oşti n-au putut. Deci nu fi necunoscător şi nemulţumitor, ci închină-te puterii Celui răstignit.

De multe ori vezi pe vreun împărat că zideşte cetăţi, le înconjoară cu şanţuri, face metereze la ziduri, făureşte arme şi adună ostaşi şi având nenumăraţi bani, dar nu poate să cucerească o cetate. Iar pe altul cu trupul gol ieşind la luptă, întrebuinţând numai mâinile, nu la una-două sau douăzeci de cetăţi a pornit şi a alergat, ci la nenumărate care sunt risipite în toată lumea şi cu toţi oamenii ce sunt într-însele le-a cucerit. Oare vei zice şi acum că lucrul acesta este al puterii omeneşti? Arătat este că nu, şi trebuie să înţelegi aceasta. Dumnezeu a îngăduit ca şi tâlharii să se răstignească şi mai înainte de El oarecari amăgitori să se arate, ca şi din asemănare, celor ce sunt foarte nesimţitori să li se arate covârşirea adevărului, iar tu să înveţi că Acesta nu este unul dintre aceia, ci mare şi nemărginită este deosebirea între Acesta şi aceia. Că nimic n-a putut să întunece slava Lui, nici faptul că S-a împărtăşit de aceleaşi pătimiri ca aceia, nici că aceasta s-a întâmplat în acele vremuri în care au trăit şi aceia, Şi ele se tem diavolii numai de cruce, iar nu de puterea Celui ce S-a răstignit pe ea, le închide gura celor ce zic acestea cei doi tâlhari.

Iar dacă asprimea vremurilor acelora a săvârşit toate acestea, tăgăduiesc Teuda şi Iuda, care au încercat aceleaşi cu noi, dar şi ei s-au prăpădit. Deci ceea ce am zis repet, pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu acestea ca să arate cu covârşire cele ale Sale. De aceea a acceptat să se arate prooroci mincinoşi în vremea proorociilor, şi apostoli mincinoşi în vremea apostolilor, ca să vezi că nimic nu poate să întunece cele ale lui Hristos. Vino să-ţi spun şi din alte mărturii puterea cea minunată şi preaslăvită a propovăduirii şi să ţi-l arăt pe Hristos înălţându-Se şi crescând şi prin împotrivirea celor necredincioşi. Fiind Pavel în Roma, unii din potrivnici voind să-l zădărască pe Nero împotriva lui, încep şi ei să propovăduiască dogma credinţei în Roma, ca lăţindu-se cuvântul, mai mulţi ucenici ai lui Hristos să se facă şi astfel să întărâte mai mult mânia tiranului, şi să sălbăticească fiara.

Acestea le zice însuşi Pavel, scriind filipenilor:„Voiesc ca voi să ştiţi, fraţilor, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei… Şi cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu. Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă, alţii însă din bunăvoinţă… Ceilalţi, însă, – din zavistie – vestesc pe Hristos nu cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanţurile mele… Iar alţii din dragoste, ştiind că stau aici pentru apărarea Evangheliei… Dar ce este? Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din făţărie, fie în adevăr, Hristos se propovăduieşte şi întru aceasta mă bucur” (Filip. 1, 12, 14 – 18). Ai văzut cum mulţi din pizmă propovăduiau? Dar însă şi prin aceştia biruia şi stăpânea adevărul.

Şi pe lângă acestea şi altele erau care se împotriveau propovăduirii. Că legile cele vechi nu numai că nu ajutau la aceasta, ci mult se împotriveau. La fel şi răutatea şi neştiinţa celor ce prihăneau mult se luptau. Că, zic ei, au împărat pe Hristos, dar nu ştiau că împărăţia Lui nu este pe pământ, ci in ceruri, necuprinsă cu mintea şi fără de sfârşit. Dar cu toate că este sus, a făcut mare război cu cei de pe pământ, luptându-i şi pe toţi, prin surparea felului lor de viaţă idolatrie şi a legilor lor, şi mai mult, fiindcă pe fiecare casă o dezbina şi o strica. Că tatăl se lupta împotriva fiului, fiul se lepăda de tatăl, femeile îşi lăsau bărbaţii, iar bărbaţii femeile, fiicele părăseau pe maicile lor, rudeniile se despărţeau de rudenii, prietenii de prieteni. Şi în multe chipuri era războiul acesta, pătrunzând în case, agita judecăţile, amesteca sfaturile în adunările cele de obşte, obiceiurile lor părinteşti le strica, iar praznicele şi cinstea diavolilor o surpa, care la cei vechi, mai mult decât alte obiceiuri, erau cu multă sârguinţă păzite. Şi de aceea creştinii, învinuiţi de tirania care voia să schimbe legile lor, erau izgoniti din toate părţile. Şi nimeni nu poate să zică că numai elinii persecutau pe creştini, ci şi din partea iudeilor aveau nelinişte, că şi aceştia mult mai cumplit s-au ridicat asupra lor, şi îi învinuiau că surpă legile lor şi că hulesc locul cel sfânt al lor (Fp. Ap. 21, 28).

Dar măcar că din toate părţile se aprindea focul, din case, din cetăţi, din câmpii şi din pustietăţi, de la elini şi de la iudei, de la stăpânitori şi de la supuşi, de la rudenii, de pe uscat şi de pe mare, de la împăraţi şi de la cei de rând, toţi se întărâtau şi se sălbăticeau şi se porneau mai cumplit decât fiarele. Însă fericitul Pavel, în atâtea cuptoare sărind, în mijlocul lupilor stând şi din toate părţile fiind luptat, nu numai că nu a fost biruit, ci pe toţi aceştia la Adevăr i-a tras.

Dar să spun şi alte lupte mai cumplite decât acestea. Lupta împotriva apostolilor mincinoşi, care mai mult decât orice îl mâhnea şi a acelor slabi în credinţă, că mulţi din cei credincioşi se întorceau la cele vechi. Dar şi împotriva acestora era înarmat. Cu ce şi de unde putere? „Căci armele luptei noastre, zice, nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu spre surparea întăriturilor; surpând izvodirile minţii şi toată înălţarea ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu” (II Cor. 10, 4 – 5). De aceea toate se schimbau şi se prefăceau deodată.

Şi precum atunci când se aprinde un foc, mărăcinii, supunându-se flăcărilor, puţin câte puţin se mistuiesc şi aşa se curăţă câmpurile, tot la fel şi când vorbea limba lui Pavel, cuprindea toate mai iute decât focul, iar toate se plecau şi se supuneau. Şi cinstirile diavolilor, sărbătorile şi obiceiurile cele păgâneşti se mistuiau, iar stricăciunea legilor, întărâtarea popoarelor, îngrozirile tiranilor, vrăşmăşiile celor de un neam ai lui şi vicleşugurile apostolilor mincinoşi, toate se ardeau. Şi precum când iese lumina, şi întunericul fuge, iar fiarele se afundă în vizuinile lor, tâlharii fug, piraţii se ascund, spărgătorii de morminte se ascund, desfrânaţii şi hoţii îşi caută ascunzători, şi toţi dispar ca să nu fie vădiţi de lumină, şi toate se fac luminate şi strălucite şi uscatul şi marea, raza de sus pe toate luminându-le şi noianurile şi munţii şi toate ţările şi cetăţile, aşa şi atunci când s-a arătat lumina propovăduirii, pe care Pavel pretutindeni a semănat-o, se izgonea înşelăciunea şi se întorcea adevărul.

Jertfele şi fumul, chimvalele şi tobele, băuturile şi mâncărurile, desfrânările şi preadesfrânările şi celelalte, pe care nici a le gândi nu este bine, care se făceau în capiştile idolilor, au încetat şi s-au stins ca ceara ce se topeşte de foc, ca paiele ce se mistuie de văpaie. Iar flacăra cea vestită a adevărului se ridica veselă şi luminată până la cer, înălţându-se de înşişi aceia ce o opreau şi crescând prin acelea care o împiedicau. Şi nici primejdia nu putea opri înălţarea şi lăţirea ei, nici puterea şi stăpânirea vechiului obicei, nici tăria deprinderilor şi a legilor păgâneşti, nici împotrivirea obiceiurilor, nimic, ca să cunoşti câtă putere are ea. Căci elinii se îngrozesc atât nu numai de primejdii, de foamete, de moarte, ci şi de o mică pagubă de bani, pentru care îi vei vedea tulburându-se degrabă. Dar creştinii dimpotrivă, tăindu-se şi junghiindu-se şi pretutindeni izgonindu-se şi cu multe feluri de chinuri pedepsindu-se, nu numai că nu se înfricoşau şi se împuţinau, ci se bucurau şi mai mult se înmulţeau.

Şi ce zic de elinii cei de acum, de cei simpli şi defăimaţi, ei pe cei vestiţi din vechime să-i aducem de faţă, pe Platon, pe Diogene, pe Clazomene şi pe ceilalţi străluciţi cu filozofia, şi vei vedea puterea propovăduirii lor. Că după otrăvirea lui Socrate, unii au fugit la Megara, temându-se să nu păţească la fel, iar alţii s-au lipsit şi de patrie şi de libertate, şi pe nimeni altcineva n-a convertit, decât pe o femeie. Iar Platon s-a sfârşit, lăsând învăţătura sa numai pe hârtie, şi deşi nici o piedică nu era atunci, nici primejdii, nici neînvăţătura lor, căci erau puternici în cuvânt, având bani mulţi şi toţi erau din patrie vestită, dar acestea toate nimic n-au putut. Că astfel este înşelăciunea, cade de la sine, iar adevărul, deşi este prigonit de mulţi, se înalţă. Acestea însăşi firea lucrurilor le arată.

Şi nu mai este trebuinţă de cuvinte şi de dovezi, fiindcă lumea din toate părţile mărturiseşte adevărul propovăduirii, cetăţile şi satele, uscatul şi marea, pământul cel locuit şi cel nelocuit, cei ce locuiesc pe câmpii şi prin vârfurile munţilor. Că nici pustia n-a lăsat-o lipsită de facerea de bine a sa, ci şi pe ea, mai mult decât pe celelalte, a umplut-o de bunătăţile care ne-au fost aduse din cer. Şi toate acestea s-au făcut prin limba lui Pavel, de darul cel vărsat în ea. În toate a arătat osârdie vrednică de primire a darului şi a strălucit din destul în el, isprăvind toate, cum am spus, prin limba acestuia. Şi pentru că Dumnezeu a cinstit atât de mult neamul nostru, încât pe un om l-a învrednicit să săvârşească atâtea fapte mari, să-i râvnim şi noi, să-i urmăm, să ne silim a ne facem ca şi el, şi să nu zicem că aceasta este cu neputinţă. Căci ceea ce am zis de multe ori, aceea o zic şi acum şi nu voi înceta a o zice, că trupul lui era ca şi trupul nostru, se împărtăşea şi sufletul lui la fel era ca al nostru, dar voinţa lui cea liberă era luminată şi osârdia minunată.

Nimeni dar, să nu deznădăjduiască, nimeni să nu se împuţineze, că numai de-ţi vei deschide mintea şi o vei găti, nimic nu o poate împiedica să primească acelaşi dar. Că Dumnezeu nu este făţarnic. Căci şi pe acela l-a zidit şi pe tine te-a adus întru fiinţă. Şi precum este Stăpân al aceluia, aşa este şi al tău; şi precum pe acela l-a slăvit, aşa şi pe tine voieşte să te încununeze. Deci să ne făgăduim pe noi înşine lui Dumnezeu şi să ne curăţim, ca primind dar din destul, să dobândim şi noi aceleaşi bunătăţi ca şi acela, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I Se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.”

sf-ap-pavel-scriind.JPG


Categorii

Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Sfintii Apostoli Petru si Pavel

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

28 Commentarii la “Margaritare duhovnicesti: LAUDELE SF. IOAN GURA DE AUR ADUSE SFANTULUI APOSTOL PAVEL

  1. ‘sa ne fagaduim pe noi insine lui Dumnezeu’ – iata ce putin ni se cere, de fapt!!! nu jertfe, nu nevointe, nu tarie de vreun fel, nu rabdare, nu blandete, nu intelepciune, caci toate acestea nu le are nimeni de la sine, ci-s tot daruite. dar fagaduinta sincera, libera noastra alegere – aceasta este cee ce doreste Domnul de la noi!!!

    stiu ca unii ar zice ‘uite-l si pe acesta, ce lipsit de iubire e, ce neintelegator cu slabiciunile, ce crud, ce dur, ce osanditor de frati, ce laudaros etc… etc… etc’, insa adesea imi pare ca mantuirea nu tine decat de un singur lucru, caci nici noi nu avem o vrednicie in sine (nedaruita de Domnul, neobtinuta cel putin in conlucrare cu El, de nu ca dar de sine statator), caci nu exista nici predestinare, nu suntem ‘jucarii’ in mana Lui.

    iar acest singur lucru este A VREA sau a NU VREA. si dc zici ca vrei, inseamna ca ‘vrei cum vrea Domnul’ (dupa credinta ortodoxa!). a zice oricum altcumva ‘vreau’ (insa de unul singur, de capul meu, nu cum zic popii astia lacomi, nu cum zic retrograzii astia, lipsitii astia de iubire frateasca, cei care nu vor binele omenirii, ca nu vor ‘unirea credintelor’) este acelasi lucru cu a spune ‘nu vreau’.

    Hristos vrea totul sau nimic de la noi! si nicio slabiciune de-a noastra nu are alta scuza decat ca ‘nu am vrut destul’. evident ca sunt caderi din care e imposibil sa te ridici singur, dar El face ridicarea pana la urma. important este ‘sa fi vrut cu adevarat’. nimanui nu i se spune ‘ridica-te singur’, dar nici nu e ridicat cineva cu forta, daca nu a vrut!

    extraordinar cuvantul Sf Ioan Gura de Aur!!! mi-e mereu mi-a fost straina ideea de predestinare, simteam eu ca ‘numai vina si alegerea noastra este’, insa parca mi-ar fi fost greu sa explic vreunui necredincios ‘dar cum ramane cu libertatea lui Saul, nu a fost el sa devina Sf Pavel?’ credinta mea imi spunea clar ca nu a fost obligat intru nimic, dar cumva-cumva nu gaseam eu o explicatie care sa fie pe intelesul lumii rationaliste de azi. acum pot da oricand linkul asta…

    …insa ma tem de un lucru asupra caruia atrage atentia Sf Ioan Gura de Aur: asa cum imparatii prigonitori vedeau minuni mai mari decat ce s-a petrecut pe drumul Damascului, de la mucenicii pe care-i supuneau la chinuri, si tot NU AU VRUT SA CREADA – asa va fi pana la sfarsitul vremurilor. unii nu vor vrea sa creada ca Lumina Sfanta apare an de an de Inviere la Sf Mormant, iar unii nu vor vrea sa creada ca ‘agheazma’ facuta cu unitii s-a stricat. nu avem ce sa facem, sa nu cutezam noi a-i osandi pe acestia, nici sa ne fortam a plange pt ei (caci numai sfintii au harul asta), insa sa fim convinsi ca unii, efectiv, NU VOR SA SE MANTUIASCA.

    a crede orice altceva, ar insemna sa-L facem mincinos pe Dumnezeul nostru, de Care trebuie sa fim siguri ca face absolut tot ce tine de El pt mantuirea oricui a auzit de Fiul Sau iubit. la fel, si fata de cei care nu au avut ocazia sa-L cunoasca are grija si are un plan de mantuire!!! nu stim noi ce si cum, dar El pt tot omul de pe lume vrea mantuirea, chiar si fata de cei care nu au intrat vreodata in contact cu Ortodoxia! tocmai de aceea va fi o Judecata finala, pt tot neamul omenesc!

    insa oricarui pagan ii va fi mai bine atunci decat cuiva care putea sa afle ce-i cu Ortodoxia si NU A VRUT. si inca si mai rau va fi celor ca mine, care ne credem in interiorul Bisericii, dar am putea fi dati pe fata ca, de fapt, NU AM VRUT DESTUL in a ne ridica dintr-o cadere sau alta!!! din toata inima sa-L vrem pe Mantuitorul Iisus Hristos, sa-L vrem in fiecare zi, de fiecare data cand deschidem ochii dupa somn, sa-L vrem doar sincer – ca de tot restul, cum sa trecem prin ispite, cum sa ne supunem trupul, cum sa ne biruim pacatele, ne va ajuta El pas cu pas, insa niciodata, sub nicio forma, EL NU O SA VREA IN LOCUL NOSTRU!

  2. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Apostol Pavel - la Bucuresti, prin moastele sale
  3. Pingback: Război întru Cuvânt » MARII SI SLAVITII APOSTOLI PETRU SI PAVEL - stavila pastoreasca in fata “lupilor rai care nu vor cruta turma”
  4. Pingback: Război întru Cuvânt » DE ZIUA SFINTILOR APOSTOLI PETRU SI PAVEL – invitatie la a ne hrani iara si iara din izvorul cuvintelor vii din epistolele lor
  5. Pingback: Război întru Cuvânt » Parintele Constantin Sarbu: SFINTE CUGETARI DESPRE DRAGOSTEA MARTIRICA DE HRISTOS A SFANTULUI APOSTOL PETRU
  6. Pingback: "N-am avut odihna in duhul meu, pentru ca n-am gasit pe Tit, fratele meu..." SFANTUL IOAN GURA DE AUR DESPRE PRIETENIA MARILOR APOSTOLI PAVEL SI TIT (25 august)
  7. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR (13 nov.) despre MILA, despre ATITUDINEA FATA DE CEI CAZUTI IN RATACIRE si despre cei care ii dau ANATEMA pe altii: "Desi suntem cazuti atat de jos, nu ne mai dam seama ca suntem in cele mai mari pacate"
  8. Pingback: Sfantul Ioan Gura de Aur despre NECURATA MANDRIE SI SLAVA DESARTA
  9. Pingback: Predica Sfantului Teofan Zavoratul la SFINTII APOSTOLI PETRU SI PAVEL. De la numele Apostolilor la numele nostru cel nou -
  10. Pingback: La Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel » Alex Rădescu Blog
  11. Pingback: PILDA SFANTULUI APOSTOL PAVEL: Cine mai arde pentru mantuirea fratilor? Cine vrea in mod sincer sa cunoasca adevarul, sa faca voia lui Dumnezeu? -
  12. Pingback: SFINTII APOSTOLI PETRU SI PAVEL – invitatie la a ne hrani iara si iara din izvorul cuvintelor vii ale epistolelor apostolice -
  13. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR (13 nov.) – merinde necesare pe calea cea stramta, candele fierbinti pentru incalzirea si luminarea sufletelor: “Prin comoditate sa nu se astepte cineva sa vada cerul” -
  14. Pingback: Gustari duhovnicesti satioase, pline de miez si sarate cu har din OSPATUL CUVINTELOR SI VIETII SFANTULUI APOSTOL PAVEL: “Le astampara foamea cu paine cereasca” -
  15. Pingback: Sfantul Proclu – martor al unei “intrevederi” intre Sfantul Ioan Gura de Aur si Sfantul Apostol Pavel | cristinadavidniculiu
  16. Pingback: VIATA SI MUCENICIA SFINTILOR APOSTOLI PETRU SI PAVEL - Recomandari
  17. Pingback: Predici ale Fericitului Filotei Zervakos la SFINTII APOSTOLI PETRU SI PAVEL -
  18. Pingback: Cuvinte de folos la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel | Alex Rădescu
  19. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR, PĂSTORUL CEL BUN “CARE A FACUT DIN IUBIRE INSASI VIATA SI CRUCEA LUI”. Predica Parintelui Hrisostom de la Putna (audio) -
  20. Pingback: SFINTII APOSTOLI PETRU SI PAVEL si DUMINICA A TREIA DUPA RUSALII (“despre grijile vietii”). Predici audio ale Parintelui Ciprian Negreanu -
  21. Pingback: Cuvinte de folos la Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Pentru şi Pavel | Alex Rădescu
  22. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR despre obscuritatea profetiilor (fragment) -
  23. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR: “DEZNADEJDEA SI NEPASAREA SUNT DISTRUGATOARE. Nici o arma nu este mai eficienta in mana diavolului ca deznadejdea“. De ce ar trebui SA NE DOARA caderile fratilor nostri? -
  24. Pingback: SFANTUL APOSTOL PAVEL SI IUBIREA “NEBUNA” CARE SE GOLESTE DE SINE. Riscul jertfelnic de a promova binele si de a vorbi in apararea celui calomniat, intr-o epoca a barfei generale, in care se scoate in evidenta numai raul | Cuvântul Ortodox
  25. Pingback: CUVINTE INSUFLETITOARE la SARBATOAREA SFINTILOR PETRU SI PAVEL, marii ravnitori si iubitori de Dumnezeu si apostolii TRANSFORMATI DE HRISTOS, inaintemergatorii nostri pe “drumul intoarcerii catre inima lui Dumnezeu” | Cuvântul Ortodox
  26. Pingback: Lectiile Sfintilor Apostoli Petru si Pavel: CHEILE POCAINTEI SI SABIA CUVANTULUI. PIATRA SI VASUL ALES | Cuvântul Ortodox
  27. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR (13 nov.) despre MILA, despre ATITUDINEA FATA DE CEI CAZUTI IN RATACIRE si despre cei care ii dau ANATEMA pe altii: “Desi suntem cazuti atat de jos, nu ne mai dam seama ca suntem in cele mai mari pacate” | Cuvântul Or
  28. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR (13 nov.) – MODEL DE RUGACIUNE: “Mulțumim ție, Doamne, pentru toate binefacerile Tale, pentru cele care le știm și care nu le știm, pentru cele arătate și cele nearătate…” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate