ARMENII (MONOFIZITI) SUNT IN COMUNIUNE CU BISERICA ORTODOXA?

Datoria noastră este de a mărturisi adevărul cu dragoste

    Comentariu la alocuţiunea rostită de mitropolitul Damaschin al Elveţiei cu prilejul întronizării noului patriarh (catolicos)  al Armenilor, Karekin I (iulie 1995) 

   “În zilele noastre, forme variate de unificări vin să exprime aşteptarea profundă a tuturor oamenilor de înfăptuire a unei uniri care să corespundă pe deplin cerinţelor celor mai adânci ale firii umane. Şi este dureros faptul că această aşteptare nu se împlineşte din pricina faptului că, cu bună ştiinţă sau nu, anumite iniţiative conduc la „unitate” în afara singurului Adevăr care este Hristos.

    Hristos şi-a vărsat Dumnezeiescul Său Sânge pe Cruce ca să înfăptuiască singura unire adevărată şi veşnică dintre oameni şi popoare. El trimite pe Duhul Său cel Sfânt şi cheamă întreaga lume la această unitate: „Când a împărţit limbile cele de foc, a chemat pe toţi la unire…“. Şi este o hulă să fie călcat în picioare acest prinos dumnezeiesc, din pricina unor oportunităţi lumeşti trecătoare.

    Biserica cea adevărată a lui Hristos, Biserica Ortodoxă, rămâne de-a lungul veacurilor singura nădejde a unei adevărate uniri. În baza acestei calităţi, Biserica poartă dialoguri teologice în vederea întoarcerii eterodocşilor în sânul ei. Şi este păcat ca, în locul unei unităţi adevărate în cadrul Bisericii, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe să ţintească spre o unificare – fie ea şi bisericească – departe de acrivia Credinţei Ortodoxe şi a Tainei Bisericii.

    Acest scurt articol are drept scop semnalarea a două chestiuni:

    – Mai întâi, tendinţa ca eterodocşii, în cazul nostru armenii, să fie consideraţi ortodocşi înainte de hotărârea sinodală finală a Bisericii privind concluziile Dialogului Teologic în desfăşurare dintre ortodocşi şi anticalcedonieni.

    – În al doilea rând, datoria de a mărturisi adevărul cu dragoste. Popoarele eterodoxe au nevoie mai întâi de adevărul credinţei, pe care buzele ortodoxe sunt datoare să-l mărturisească în toată vremea şi în tot locul. Nu se poate concepe „diplomaţie bisericească” în chestiunile de credinţă.

    La 9 aprilie 1995 a fost întronizat noul catolicos (patriarh) al armenilor, Karekin I. Pentru armeni, care sunt legaţi de Biserica lor într-un mod cu totul special, astfel de evenimente constituie, fără îndoială, răscruci în istoria lor, deoarece sunt legate de însăşi identitatea poporului lor şi marchează evoluţia lui viitoare.

    Tocmai acest fapt face foarte actual cuvântul proorocului Isaia: „Vai celor ce spun amarului dulce şi dulcelui amar”. Aceasta înseamnă că „roadele” înşelării sunt de două ori mai tragice în astfel de clipe istorice. Mai întâi, pentru starea spirituală a poporului armean însuşi, iar apoi pentru cei care, fără să-şi dea seama, se fac propovăduitorii unei „alte evanghelii“¹.

Catolicosul întronizat a fost cinstit cu prezenţa întâistătătorilor bisericilor anticalcedoniene şi a reprezentanţilor altor confesiuni creştine. Patriarhia Ecumenică a fost reprezentată de mitropolitul Damaschin al Elveţiei care a adresat o alocuţiune catolicosului Karekin I din partea Patriarhului Ecumenic².

Clipele acestea necesită, fără îndoială, nobleţe, mărinimie şi delicateţe. Dar, totodată, ele necesită şi o cugetare integră, fiindcă sunt clipe care determină identitatea persoanelor şi a instituţiilor.

Cu tot respectul nostru pentru persoana mitropolitului Elveţiei, considerăm o datorie sinceră faţă de glasul conştiinţei noastre a spune că stilul alocuţiunii Înalt Prea Sfinţiei Sale nu se potriveşte nici cu caracterul teologic al catolicosului armean, nici cu identitatea Bisericii în fruntea căreia se află. Ci, mai mult, ea vine în contradicţie cu duhul şi cugetarea Sfintei noastre Biserici Ortodoxe.

Mitropolitul Elveţiei a folosit expresii care se potrivesc numai şi numai unui ierarh ortodox şi care caracterizează o Biserică Ortodoxă Locală. Folosirea acestora în cinstea întâistătătorului armean:

a) Constituie o abatere eclesiologică care vădeşte „ne-simţirea Tainei Bisericii“, ca să folosim expresia părintelui Gheorghe Florovsky.

Nu este cu putinţă ca o Biserică ce, potrivit hotărârii Sinoadelor Ecumenice şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, constituie o erezie (vezi Sinodiconul Ortodoxiei) să fie considerată şi să fie numită „Prea Sfântă Biserică”, „mădular ales şi slăvit al Trupului lui Hristos” şi „corabie înţelegătoare”. Nici un întâistătător al unei biserici eterodoxe nu poate fi considerat „ca fiind chip şi locţiitor al lui Hristos“, „iconom al tainelor lui Dumnezeu” şi „cârmaci încercat al corabiei înţelegătoare“. Şi, iarăşi, nu este cu putinţă ca unui episcop aflat în afara Bisericii şi a Ortodoxiei să-i încredinţăm misiunea de „a răspândi continuu dinamismul duhovnicesc al ortodoxiei credinţei“.

b) Sminteşte pleroma membrilor Sfintei noastre Biserici care a învăţat să creadă în cea „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică“, în Biserica Ortodoxă şi care, numai ea (totalitatea membrilor) alcătuieşte Trupul sfânt al lui Hristos. Numai ea poate deosebi pe adevăraţii arhierei şi păstori ai oilor cuvântătoare de eretici, luând drept criteriu Credinţa Ortodoxă şi viaţa evlavioasă. Ea recunoaşte ca învăţători şi propovăduitori neînşelaţi ai Ortodoxiei numai pe arhiereii ortodocşi. Şi aceasta, deoarece are în vedere cuvântul Marelui Vasile: „Cei care se leapădă de Biserică nu mai au harul Sfântului Duh asupra lor, căci, prin întreruperea succesiunii, a încetat continuitatea comuniunii. De fapt, cei dintâi care s-au despărţit primiseră de la Părinţi hirotonia şi, datorită punerii mâinilor acestor Părinţi, ei aveau darul duhovnicesc, dar cei care s-au rupt, devenind laici, nu au mai avut putere nici să boteze, nici să hirotonească şi nici să dea altora harul Sfântului Duh, de la Care s-au exclus ei înşişi“³.

c) Îi lipseşte pe armeni de posibilitatea întoarcerii la Biserica adevărată a lui Hristos şi, prin urmare, de a avea o adevărată comuniune şi unitate cu Dumnezeu şi cu poporul ortodox al lui Dumnezeu.

Este absolut necesar să schiţăm aici personalitatea teologică a catolicosului Karekin I, deşi nu prezintă interes pentru teologii nespecialişti, pentru a demonstra că, din publicaţiile întâistătătorului armean nu reiese ortodoxia sa.

În referatul său susţinut la Întrunirea de la Aarhus⁴ tratează despre mărturisirea pe care o fac armenii candidaţi la arhierie şi în care, printre altele, se spune: „Credem că (Hristos este)… o persoană, un ipostas şi o fire unită” (p. 109). Întrucât terminologia constituie un factor definitoriu pentru exprimarea credinţei, Karekin purcede la clarificarea termenului de fire unită folosind texte armene din secolul V: „Prin urmare, cele două, Cuvântul şi trupul, care erau despărţite înainte de întrupare, au devenit una după întrupare” (p.110). Dar ce este acest una? Însuşi Karekin explică: „…pentru cei care spun două firi într-o Persoană [se referă la ortodocşi], această expresie din urmă constituie o vorbă goală, dacă autorii ei nu acceptă o unitate în fire” (p. 110, nota 4).

Conform spuselor lui Karekin, respingerea Sinodului al IV-lea Ecumenic nu a fost poziţia teologiei armene numai în secolul al V-lea (p. 111), ci şi în veacurile ce au urmat.

Spre exemplificare sunt aduse următoarele dovezi:

    a) Scrisoarea armenilor către Sfântul Fotie, patriarhul Constantinopolului, pe care, comentând-o, Karekin scrie: „Însă Vardapet Sahag, împreună cu toţi teologii armeni, găseşte ridicolă unirea în persoană fără unirea în fire” (p. 114).

    b) Întâlnirea mitropolitului ortodox Teodor al Melitinei cu catolicosul armean Khaching din secolul al X-lea, ale cărei rezultate au fost negative, pentru că armenii repetau aceleaşi învinovăţiri din trecut, împotriva Sinodului de la Calcedon (p.115).

    c) Un fragment din cartea teologului armean Samuel (sec. X), în care se afirmă: „Nu suntem de acord cu noua învăţătură a Sinodului de la Calcedon şi cu Tomosul lui Leon, care atribuie două firi Cuvântului lui Dumnezeu întrupat…” (p. 116).

Monoenergismul este, totodată, o categorie permanentă în gândirea teologică a lui Karekin, aşa cum rezultă şi din:

    a) Argumentaţia sa, care are la bază Epistola aceluiaşi Samuel: „Deoarece Acesta (Hristos) este Fiul Unul-Născut al Tatălui, şi totodată unul-născut al Maicii Sale, este un Fiu; şi fiind un Fiu, este un Hristos; şi fiind un Hristos, este o Persoană; şi fiind o Persoană, este un Ipostas; şi fiind un Ipostas, este o voinţă; şi fiind o voinţă, este o lucrare; şi fiind o lucrare, este o fire, după cum, cu adevărat, Acesta este o Fire” (p. 116);

    b) Răspunsul său la întrebarea unui teolog ortodox despre felul cum înţeleg armenii o singură voinţă şi o singură lucrare: „Atunci când vorbim despre una (fire), întotdeauna înţelegem una unită, iar nu una înţeleasă aritmetic (p. 120);

    c) Părerea sa despre Tomosul lui Leon, anume că în acesta sunt descrise două entităţi autonome, cu lucrările lor specifice (p. 117).

Aceste puncte de vedere nu au fost retractate până astăzi, cu toată evoluţia dialogului teologic dintre ortodocşi şi anticalcedonieni. În baza acestora, catolicosul Karekin I nu pare a păşi pe urmele catolicoşilor armeni ai Ciliciei din secolul al XII-lea, Nerse al IV-lea şi Nerse al Tarsului, în vremea cărora s-a observat o importantă apropiere dogmatică şi bisericească – nu identitate deplină – a episcopilor armeni către Ortodoxie. Însă aceasta nu a fost dusă la bun sfârşit din cauza împotrivirii episcopilor şi egumenilor din Armenia Veche.

Drept consecinţă a celor de mai sus:

    – Nu se dovedeşte neavenită folosirea de către mitropolitul Elveţiei a expresiilor prin care atribuie titluri ortodoxe eterodocşilor, ignorând Credinţa şi Tradiţia de veacuri a Bisericii?

    – Nu este lesne de înţeles că poporul ortodox nu poate recunoaşte pe întâistătătorul armean drept ierarh adevărat al lui Hristos şi propovăduitor al Credinţei Ortodoxe, iar Biserica Armeană ca „mădular slăvit şi ales al Trupului lui Hristos“?

    – Oare nu se creează impresia că Dialogul Teologic nu-şi păstrează specificul care i se potriveşte, adică acela de a constitui expresia naturii misionare a Bisericii, ci se transformă într-o metodă de eludare a principiilor dogmatice şi eclesiologice fundamentale?     – Oare responsabilitatea noastră nu este uriaşă atunci când îl lipsim pe mult pătimitorul – şi de aceea simpatizat de noi – popor armean de lumina cea adevărată a Credinţei Ortodoxe şi de adevărata comuniune a Bisericii Ortodoxe, pentru că, din anumite motive, nu mărturisim adevărul că el se află în afara Bisericii şi nevoia de a se întoarce la ea? Mai ales că recunoaştem ca întemeiată lupta lor pentru dreptate istorică, în care de multe ori le-am stat alături?“.

______________________________________________________________

Note:

1 II Corinteni 11, 4.

2 Episkepsis, 517/30.04.1995.

3 Sfântul Vasile cel Mare, Epistola către Amfilohiu, Despre canoane. În ro­mâneşte, Scrieri – partea a treia, în PSB 12, p. 375.

4 Vezi Karekin Sarkissian, The doctrine of the Person of Christ in the Armenian Church, GOTR, vol. X, 2, 1964 1965, p. 108 121.

Legaturi:

• Principalele rătăciri ale necalcedonienilor. Scurt istoric
• Călugării Sfântului Munte Athos despre dialogul teologic dintre ortodocşi şi anticalcedonieini
• “Acceptam unirea cu monofizitii?” – o praznuire apologetica a Sfintei Mucenite Eufimia
• Ecumenism si ortodoxie ecumenica
• Sfintii Parinti de la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon
• Scrisoare deschisa catre P.F. Daniel si Sfantul Sinod al B.O.R. privitoare la ereticii monofiziti