“Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?!” – marturii despre starea inalta de sfintenie a Fericitului Valeriu Gafencu

16-02-2009 Sublinieri

icoanagafencu.jpg

Capitol extras din cartea “Sfantul inchisorilor”, coordonata de parintele Moise Iorgovan de la Oasa:

„Intr-una din zile, la un control, un temnicer zelos a confiscat puiul de pernă pe care se rezema Valeriu. Un alt miliţian, mai omenos, a ridicat perna dintre obiectele confiscate si i-a aruncat-o discret înapoi. Pentru o clipă între cele două suflete s-a durat o scenă de puternică vibrare sufletească.

După terminarea percheziţiei, Valeriu a socotit că e bine să dăruiască această perniţă lui Traian, care era anchilozat si avea escare. Traian nu a vrut s-o primească şi a dăruit-o lui Gheorghe. Acesta a dat-o la un altul, până ce perna s-a înapoiat la Valeriu, dăruită de cineva care nu ştia de unde pornise şi nici cum ajunsese acolo. In această situaţie el a primit-o ca pe un semn că i-a fost dăruită ele Dumnezeu”[1].

„In tot acest timp Valeriu se spovedea şi se cumineca regulat. Duhovnicul său era un preot obişnuit, care însă sesizase adânca lui trăire lăuntrică.

Sunt impresionat! Ne-a mărturisit el după moartea lui Valeriu. Spovedania lui era o cercetare amănunţită a adâncurilor sufleteşti, o fina deosebire a duhurilor şi o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă vieţuire creştină. Deşi nu păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuşi se smerea pe sine cu asprime. Imi zicea: “Doresc să nu am nici o clipă de îndoială, în aşa fel încât să nu vina satana şi să-mi ia sufletul chiar atunci”. Cu toate ca suferea mult, era plin de bucurie tainica. Rugaciunea lui era un suspin necurmat, o dorire nestinsa, o neîncetata unire cu Hristos. Niciodata nu ar fi acceptat nici cea mai mica ştirbire a adevărului. Judecata lui era dreaptă si sincera. Hristos era viu în el[2].

“Intr-o altă zi însă, Gheorghe, un ţăran osos care fusese cândva un munte de om, l-a înfruntat şi i-a spus:

– Iti convine sa ţi se dea numai dumitale  îngrijire şi să faci pe sfântul! Mie de ce nu-mi aduce nimeni carne? Pe mine de ce nu mă îngrijesc ca pe dumneata?

– Frate, i-a zis Valeriu, din nebăgare de seamă v-am fost piatră de poticnire. Vă rog să mă iertaţi. Voi face tot ce pot ca să vă uşurez suferinta.

Şi ne-a rugat să-l lăsăm pe el, să ne ducem mai des la Gheorghe şi să facem tot ce se poate pentru a-l ajuta.

Gheorghe era un ţăran care îşi apărase din mos-stramosi pamantul. Fusese la Canal unde pentru o gamela de ciorba in plus devenise spargator de normă. Aşa ajunsese să-şi  scuipe plamanii. Acum era pe moarte. Deşi nu mai era nimic de făcut, eram zi de zi lângă el. Dorea mult sa traiasca. Işi iubea copiii si gospodaria cu o forta telurica. In ultimele zile ale vieţii insă s-a schimbat. S-a împăcat cu ideea morţii şi sufletul lui a devenit blajin şi bun. I-a spus lui Valeriu:

– Iartă-mă, am fost stăpânit de satana! Doream să trăiesc şi am fost îngrozit că mor. Nu a fost drept, nu a fost bine ce am făcut. Mor cu credinţa în Dumnezeul strămoşilor noştri. Ticăloşii ăştia au pângărit lumea! Blestemaţi să fie! si s-a stins.

De atunci Valeriu era şi mai atent să nu se facă, chiar şi fără voie, pricină de sminteală pentru cineva”[3].

„Imi amintesc cum Valeriu, în timpul nopţii, când avea nevoie să urineze, răbda până ce plantonul era chemat de alţii, numai să nu-l deranjeze sculându-l din chaise-longul pe care se odihnea, chiar dacă acest lucru îi provoca un puternic disconfort si chiar dureri. Câtă  fineţe sufletească!

In vara anului 1951, pe lângă boala grea de care suferea, culmea, face şi o apendicită acută. La sanatoriu nu putea fi operat din lipsă de instrumentar şi de materialul steril necesar unei intervenţii abdominale. Doamna doctor Danielescu a obţinut aprobarea, cu greu, să fie transportat la spitalul din oraş. Acolo, chirurgul i-a făcut rahianestezie şi l-a operat. Sora care stătea la căpătâiul lui a văzut că transpiră mult, dar a pus aceasta pe seama bolii de  plămâni. La sfârşitul operaţiei, cu un glas stins, îi spune doctorului:

Domnule doctor, m-aţi operat pe viu.

Doctorul, surprins, îi spune să ridice un picior şi când a văzut că poate face aceasta şi-a dat seama că anestezia nu prinsese şi că l-a operat pe viu.

Bine, domnule, de ce nu mi-ai spus, îţi făceam anestezie locală şi nu te durea. Cum ai putut să rabzi atâta durere?

Intâmplarea a impresionat mult pe cei prezenţi, iar o soră i-a dat pe furiş o batistă, având lacrimi în ochi. La scurt timp după operaţie, a fost înghesuit într-un fel de căruţ pe doiuă roţi şi, hurducăind prin pietrele pavajului, a fost readus la sanatoriu. Drumul a fost groaznic, după cum mi-a mărturisit la sosire”[4].

„Tot în cursul verii aceluiaşi an, într-o după amiază, a făcut o criză de fibrilaţie atrială, cu toate consecinţele ei. Ne-am consultat cu toţii şi am decis să-i administrăm o doză de strofantină cu glucoză, singurul cardiotonic major de care dispuneam. Toţi am aşteptat efectul, dar n-am constatat nici o modificare a ritmului cardiac, cu toate că efectul acestui medicament este aproape instantaneu. Cum venea închiderea şi eu eram de serviciu în timpul nopţii, am hotărât de comun acord să-i mai administrez o doză după închidere, cu toate că nici unul din noi nu mai credea că va nai putea iesi din criză. Era cianotic, stătea cu ochii închişi, cu mâna pe cruciuliţă şi probabil se ruga. Eram convins că numai o minune îl mai poate salva.

După administrarea celei de-a doua doze, am stat cu mâna pe pulsul lui, dar iarăşi nici o modificare. După aproximativ o jumătate de oră am fost chemat la un alt bolnav din camera vecină, unde am rămas 15-20 de minute. La întoarcere, privindu-l de la distanţă – camerele comunicau prin closet – am avut convingerea că a murit. Nu mai era cianotic, ci palid cum era de obicei, iar eu m-am speriat că se instalează paliditatea cadaverică. Am alergat şi, când i-am luat pulsul, acesta bătea normal.

Nu-mi venea să cred, dar acesta era adevărul. Miracolul se produsese. A deschis ochii, m-a privit zâmbind, senin, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am dizolvat zahăr în apă şi i-am dat să bea. Era singura posibilitate să-i ajut cordul obosit. Când a băut, m-a privit cu acea unică privire a ochilor săi intens albaştri, care tremurau şi mi-a spus:

Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?[5]

Toată lumea îl iubea şi-l stima. Până şi cei din administraţie erau impresionaţi de aceasta puternică personalitate. Cei aşa-zis reeducaţi nici nu îndrăzneau să-l privească în ochi, mai ales că ei nici nu făceau de serviciu, cu toate că el i-ar fi privit si tratat ca pe toţi ceilalţi, cu aceeaşi dragoste creştină. Am avut cu el multe discuţii, adesea contradictorii. Eram pe poziţia luptătorului cu spada în mână,el pe poziţia de înaltă trăire creştină şi imensă dragoste faţă de aproapele, ca şi faţă de duşmani. In inima lui nu încăpea sentimentul urii. El m-a convins că cea mai puternică armă în lupta cu raul este dragostea faţă de aproapele, dar după ce am trăit propria-mi experienţă, deşi am rămas departe de linia trăirii pe care numai cei chemaţi o pot atinge. Şi Valeriu a fost unul dintre aceştia”[6].

„Rugăciunea lui Valeriu şi pilda vieţii sale lucrau pe nesimţite în sufletele celor ce-l înconjurau. De pildă, într-una din zile R. trăgea pe furiş dintr-un rest de ţigară pe care-l găsise prin curte. Valeriu l-a văzut şi i-a spus:

Cum vei putea rezista la marile încercări in care suntem angajaţi, dacă nu te poţi stăpâni de la un fum de ţigară?!

Lui R. – tânăr student pe cât de bine pregatit pe atât de bine intenţionat – i-a fost suficienta această observaţie pentru ca să înceapă să-şi puna cu seriozitate problema vieţii creştine şi a trairii launtrice.

– Până atunci nu-mi făcusem probleme de conştiinţă, mărturisea el mai târziu. Lui Valeriu ii datorez adevărata  mea  încreştinare. El mi-a descoperit nu numai adâncimea propriului meu suflet ci si orientarea în viaţă şi în lume.

Mai   târziu, cam peste un an, Valeriu se pregătea să se spovedească şi să se cuminece. Pentru smerenie şi pentru ca să nu-i scape ceva, l-a chemat în ajutor pe R.:

– R., te rog foarte mult să fii sincer cu mine!

– Am greşit cu ceva?

– N-ai greşit şi aş vrea ca nici acum să nu greşeşti. Te rog deci, cu toată libertatea sufletească şi fără a mă cruţa pentru vreo pricină oarecare, să-mi spui tot ce găseşti rău şi nepotrivit la mine, fie cu fapta, fie cu cuvântul.

R. a rămas uluit. Nu se aştepta la o astfel de cerere. Deci a răspuns:

– Adică eu să-ţi fiu judecător? Imi ceri un lucru peste putinţă! Ştii doar că mi-ai fost întotdeauna pildă de urmat. Cred că nu te îndoieşti de sinceritatea mea!

Valeriu îşi plecase privirea şi asculta dus pe gânduri. I-a zis:

– Dacă tu nu vezi greşelile mele, cu siguranţa că sunt ochi care le văd. Te rog deci să mergi la zece oameni de aici şi să-i întrebi în mod sincer ce vad rău la mine,  apoi să vii să-mi mărturiseşti fara ocolişuri.

– Imi ceri un lucru greu. Dar fiindcă vrei tu, o voi face.

După vreun ceas s-a înapoiat şi i-a spus:

– Nimeni n-a avut nimic rău de zis.

– Totuşi, a insistat Valeriu, nu se poate cineva să nu aibă ceva de criticat.

R.  a avut o clipă de ezitare. Valeriu l-a surprins şi nu s-a lăsat:

– Spune tot, de ce ascunzi ceva?

– Nu ascund, dar nu ştiu dacă merită sa-ti spun o judecată strâmbă a unui om cu neputinte sufleteşti.

– Spune, a insistat Valeriu.

E vorba de X. El nu prea se îndeamnă să-i ajute pe cei din camera 4 şi probabil că exemplul de generozitate al celorlalţi îi dă mustrări de conştiinţă şi fel de fel de gânduri. El a considerat că ai putea să-ţi faci singur unele mici servicii, fără a mai solicita pe alţii, care sunt şi ei bolnavi.

Valeriu s-a întristat puţin, dar nu s-a tulburat, ci a spus:

Mă voi strădui să mănânc singur, să-mi iau singur medicamentele, plosca… dar  mai mult de atât vă rog să mă credeţi că n-am să pot face. Intotdeauna am vie în faţa mea puterea voastră de jertfă. Ştiu că nu am cu ce vă răsplăti, dar Dumnezeu vă va da dar peste dar!

R. regreta acum că fusese sincer:

– Aşa ceva nu se poate. Am greşit că ţi-am spus cuvintele unui om nesăbuit. El gândeşte pe dos. Nimeni, şi nici Dumnezeu nu-i dă dreptate. Nu se poate să-l iei în serios. Renunţă deci la ideea de a te descurca singur, dacă vrei să nu ne mâhneşti pe toţi!

Valeriu îl privea cu dragoste şi cu durere. Şi lucrurile au rămas cum fuseseră, căci cu toată silinţa, el era incapabil de efortul necesar până şi acelor mici nevoi. Prietenii au continuat să-l ajute, iar el îi răsplătea cu darurile sufletului său[7].

„După ce am ajuns la penitenciarul TBC Targu Ocna,  am avut marea favoare  să stau în aceeaşi cameră cu Valeriu Gafencu. Era camera celor mai grav bolnavi, dintre care patru ţintuiţi la pat. Ceilalţi doi, ceva mai valizi, ne străduiam, cu puterile noastre fizice şi sufleteşti, să fim de ajutor celor patru. Atunci, în lungile seri şi nopţi de iarnă, Valeriu ne chema alături de el, pentru a schimba gânduri despre conştiinţa noastră creştină. Intr-o asemenea seară mi-a adresat cea mai profundă şi esenţială întrebare, ce a avut darul să-mi marcheze viaţa pentru totdeauna. Suna aşa:

Care crezi că este ţelul fundamental al vieţii?

M-am străduit să formulez un răspuns cât mai bogat în conţinut, dar cred că nu am reuşit să redau miezul adevărului. Răspunsul lui Valeriu a fost:

Eu consider că ţelul de căpetenie al vieţii noastre trebuie să fie o permanentă pregătire pentru ziua învierii creştine, când oamenii şi neamurile se vor înfăţişa înaintea Judecăţii supreme, cu faptele lor bune şi cu păcatele lor, urmând să-şi ocupe locul cuvenit în locaşurile cereşti.

Poate mai auzisem asemenea lucruri sau altele similare, dar trecuseră peste mine cum curge apa peste bolovani. Aşa cum au fost exprimate de Valeriu însă, cu acea vibraţie înfiorată în glas şi cu acea profunzime cerească în privire, au avut efectul unei zguduiri spirituale, care mi-a transformat realitatea lăuntrică pentru restul vieţii”[8].

„Starea  lui   Valeriu   se   agrava.   Din   cauza lungului şir de luni petrecute în pat, fără mişcare, din cauza slăbiciunii şi insuficienţei circulaţiei sângelui, i-au apărut pe corp escare mari, ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzându-i o mare suprafaţă a spatelui, coapselor şi gambelor. Alţi bolnavi, în situaţie asemănătoare, se văitau, blestemau şi se revoltau, căci usturimile şi durerile rănilor erau îngrozitoare. Pe Valeriu nu l-am auzit niciodată plângându-se, deşi pe chipul său se putea citi suferinţa accentuată, iar în ochi îi apăreau lacrimi de durere când era pansat, cu migală şi dragoste frăţească, de deţinuţii doctoranzi în medicină Ion Ghiţulescu, Nae Floricel şi Aristide Lefa, timp de ore în şir.

Din fâşii de cămăşi rupte, confecţionam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar, din lipsa substanţelor medicamentoase necesare, fâşiile se lipeau de răni şi produceau dureri cumplite când erau desfăcute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaiet, dar după un timp, broboane de sudoare îi acopereau fruntea boltită. Medicii observau; era semnul că răbdarea atinsese limita. Atunci se opreau şi-l lăsau puţin să-şi revină”[9].

___________________________________________________________________

[1] Ibidem, p. 136

[2] Ibidem, p. 142

[3] Ibidem, pp. 140-141.

[4] Nicolae Trifoiu, op. cit, p. 107.

[5] Ibidem, p. 108.

[6] Ibidem, p. 108.

[7] Ioan Ianolide, op. cit., pp. 138-140.

[8] Nicolae Trifoiu, op. cit., pp. 116-117.

[9] Ibidem, p. 118.

sfintul_inchisorilor.jpg


Categorii

Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Minuni si convertiri, Sfantul Valeriu Gafencu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

39 Commentarii la ““Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?!” – marturii despre starea inalta de sfintenie a Fericitului Valeriu Gafencu

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Fericitul marturisitor TRAIAN TRIFAN – de la avocatul prefect de Brasov la “AVVA” INCHISORILOR: “Trebuie sa marturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinta, cu sange si chiar cu viata de ni se va cere” -
  2. Pingback: VALERIU GAFENCU, SFANTUL INCHISORILOR – 62 de ani de la nasterea in vesnicie a noului MARE MUCENIC FILOCALIC de la Targu Ocna -
  3. Pingback: GHEORGHE JIMBOIU: “un inger in trup”, un alt incontestabil sfant al inchisorii Targu-Ocna – JUMATATE DE VEAC DE LA MUTAREA IN VESNICIE (†27 mai 1963) | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: Marian Munteanu despre PETRE TUTEA, “EXPRESIA DESAVARSITA A PATRIOTISMULUI COMPETENT”. Românii, victime ale unui razboi psihologic (Video)/ MARTURII INEDITE din dosarele Securitatii despre VIATA CRESTINA a marturisitorilor IOAN IANOLIDE si VA
  5. Pingback: 18 februarie – ziua sfantului inchisorilor. MARTURII DESPRE “BANDITUL MISTIC”, VALERIU GAFENCU DE LA SURORILE SALE, VALENTINA SI NORA/ Marturii inedite despre convertirea unui militian tortionar, Ioan Chertitie, sub inraurirea sfinteniei
  6. Pingback: VALERIU GAFENCU – UN SFANT IN MIJLOCUL IADULUI DE PE PAMANT, “un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos” | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: “Dacă n-ar fi fost cu noi Valeriu, care își asumase rolul de călăuză prin infern, cred că ne-am fi topit de disperare…”- SFANTUL INCHISORILOR in amintirile marelui profesor PAUL MIRON, fratele viitoarei sale logodnice din inchisoa
  8. Pingback: VALERIU GAFENCU, omul care A ALES LIBERTATEA LUI HRISTOS sau “EVADAREA” SPRE INAUNTRU: “Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la înnoirea lui sufletească… VĂ ROG FOARTE MULT, GRIJIŢI-V
  9. Pingback: † 18 februarie 1952 – Pomenirea Martirului VALERIU GAFENCU, SFÂNTUL ÎNCHISORILOR. Isihasm după gratii (II): LUPTA CU PATIMILE și JERTFIREA ÎN TEMNIȚELE COMUNISTE. “Tu vezi, mă, ce fac ăștia? Tu ai fi în stare să mori în locul meu
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate