VALERIU GAFENCU – UN SFANT IN MIJLOCUL IADULUI DE PE PAMANT, “un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos”

18-02-2016 Sublinieri

Marturisitorul_Valeriu GAFENCU-2003

Fericiti cei prigoniti:

Prietenul meu, Sfântul Valeriu

Am avut șansa unor confruntări dramatice pentru credinţă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia – dar printr-o cernere cruntă… Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos…

[…]. Îl chema Valeriu Gafencu. Se născuse în Basarabia în Ajun de Crăciun, la 24 decembrie 1920 [24 ianuarie 1921].

Tatăl lui, Vasile, era intelectual şi luptase pentru unirea Basarabiei cu România. Ulterior însă s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în ţară.

Familia lor era un cuib de bucurie şi desfătare. După o copilărie de iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul în Bălţi.

Însă în 1940 Basarabia a fost ocupată de Armata roşie, ca urmare a înţelegerii Ribbentrop-Molotov, dar şi a faptului că Anglia şi Franţa nu garantaseră graniţele ţării noastre, deşi se angajaseră să o facă. Vasile era îngândurat, asemenea şi Valeriu.

– Ce facem, tată? l-a întrebat.tatal-si-matusa

– Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic pentru Basarabia. E mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face.

– Tată!…

– Taci şi du-te! Să nu spui nimic mamei şi surorilor!

Astfel se face că Valeriu a trecut Prutul şi a sosit în 1940 la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci şi al României, nu numai pentru conştiinţa naţională, ci şi pentru aceea creştină, care era ameninţată de ateismul bolşevic în expansiune. Aşezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci şi între ideologii. Războiul început în Occident se anunţa şi în Răsărit. Românii aveau nevoie de sprijin şi în Răsărit şi în Apus. Comunismul ameninţa lumea. În aceste condiţii, Valeriu aderă la organizaţia “Frăţiile de Cruce”, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general. Dar organizaţia a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei. Valeriu investise tot ce era sfânt şi bun în el pentru a forma o conştiinţă creştină şi naţională elevilor din Iaşi şi prin urmare nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german. În cele mai intime fibre ale sufletului el năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea în continuarea procesului de educaţie.

Elevii îl iubeau. Reuşise să realizeze o comuniune sufletească, deşi nici el nu era decât un tânăr student. Vibra în el necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale. În acelaşi timp îl înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral.

Educaţia tradiţională din şcoli şi Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viaţă acestei lumi muribunde spiritual. Înfrigurat deci, el apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare. Valeriu avea o orientare şi o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.

În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, deşi nu era vinovat decât exclusiv de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea. Prin urmare, el s-a simţit liber de orice vinovăţie. Aşa se face că în ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.

În temniţă el a continuat să se ocupe de educaţia tinerilor, dar îşi punea totodată grave şi severe probleme de conştiinţă. La început a studiat şi a citit foarte mult, dar curând s-a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică în latura sa duhovnicească. Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe. Printre cărţile pe care le-a citit au fost Patericul, Mântuirea Păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos. A citit pe Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin. A studiat de asemeni pe Pascal, Bulgakov, Berdiaev, Papini, precum şi toate cursurile ce se predau la Facultatea de Teologie. Lectura lui se concentra mai ales asupra Bibliei. În acelaşi timp se ruga intens în singurătatea celulei. Inteligenţa lui strălucită şi sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăirist; fusese animat de creştinismul tradiţionalist, iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.

***

valeriu-gafencu-in-timpul-liceului-baltiViaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul cu rugăciunea.

Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Ii plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti.

Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se străduia să plinească în sine virtuţile, proces care avea să se desăvârşească pe parcursul anilor. Se sfătuia mereu cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se curăţească.

Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit învăţăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui Dumnezeu, el a străbătut calea celei mai autentice spiritualităţi ortodoxe.

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alţii, în Zarca cu regim sever, fără cărţi, fără contact cu familia şi cu o raţie de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“. Inceputul bun era pus, orientarea era limpede, aşa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat.

Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Indrumatorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată Pelerinul rus.

Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire.

Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată.

(Ioan IanolideÎntoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

*

valeriu-gafencu-sfantul-inchisorilor-2

Valeriu Gafencu – tânărul cel mai pur al închisorii Pitești

Valeriu Gafencu – tânărul cel mai pur al acestei închisori – era de părere că nu trebuie să se răspundă la nici un fel de acţiuni de acest fel.1 Dar noi, cei proaspăt arestaţi, i-am întors-o zicându-i:

Întrucât încă n-am pierdut acea calitate de luptători, care te face să acţionezi mereu, ne implicăm în toate. La urmă, când acele calităţi vor scădea în intensitate, ne vom retrage şi noi în post şi rugăciuni.

Acesta a fost răspunsul nesocotit pe care i l-am dat noi, cei mai proaspeţi arestaţi.

***

La un moment dat, gardianul găseşte – nu ştiu pe unde – un ghem de sfoară destul de mare. Era un obiect deosebit de periculos şi interzis pentru deţinuţi. A pus ghemul de sfoară pe măsuţa din capătul coridorului şi apoi a scos, celulă după celulă, pe tineri la plimbare. Unul dintre tineri i-a furat ghemul.

Treaba era gravă. Ca să facă percheziţie el de unul singur, pe întreg celularul, era peste putinţă. Aceste operaţiuni se organizau de conducerea închisorii, nu de orice pârlit de gardian. Nici să raporteze superiorilor nu-i dădea mâna, deoarece, pentru o astfel de neglijenţă putea să fie dat afară din serviciu…

Valeriu-Gafencu-foto-CNSASAşa că s-a adresat celor care erau şefi cu autoritate asupra deţinuţilor. M-a rugat şi pe mine, dar am ridicat neputincios din umeri.

Cu mine in celulă era şi Valeriu Gafencu – persoană deosebit de respectată de toţi deţinuţii, ba chiar şi de către personalul administrativ. L-a rugat şi pe el să caute ghemul şi să i-l înapoieze.

Domnul gardian – îi zise cu glasul blând Gafencu -, dacă a fost luat de un deţinut eu am să-l găsesc, dar pun nişte condiţii: să trec prin toate celulele secţiei ca dumneavoastră să nu vă daţi seama unde l-am găsit. După ce vi-l restitui să nu mă mai întrebaţi nimic.

De acord, răspunse gardianul Georgescu Alexandru, înveselit şi plin de speranţe.

După ce Gafencu a parcurs toate celulele secţiei, i-a predat ghemul de sfoară gardianului.

Mare bucurie pe gardian dar şi pe noi, deţinuţii, pentru că aveam ultimele informaţii.

***

O dată cu tăierea pachetelor, s-a făcut o nouă redistribuire a deţinuţilor în celule, după un plan şi un ţel precis, pe care noi deţinuţii n-am avut cum să-l ghicim. Eu am nimerit în cameră cu Valeriu Gafencu, condamnat la 25 ani muncă silnică pentru activitate legionară. N-a făcut nimic împotriva regimului lui Antonescu.

***

După şapte zile de “casimcă” am fost aduşi iarăşi în celula din care am plecat. De atunci înainte am fost hotărâţi să fim cu ochii în patru, prudenţi, nu atât pentru noi cei trei, cât pentru sărmanul Gafencu care era extrem de bolnav şi a suportat cu greu cele şapte zile de pedeapsă.

***

Am ajuns pe data de 16 decembrie 1949. Regimul era deosebit de aspru. Instituirea unui secret desăvârşit în închisoare presa asupra noastră ca o greutate zimţată ce se înfigea adânc în trup, producând o durere ce creştea cu fiecare clipă şi la cea mai mică mişcare.

O atmosferă grea de iad simţeam că ne cuprinde ca o nelinişte prevestitoare de mari dezastre.

Din diferite camere, de ici de colo, tot dispărea unul câte unul despre care era peste putinţă să mai auzim ceva. Semnalele morse funcţionau tot mai anevoie.

Dintre cei patru care eram in celula, Gafencu era grav bolnav. Tuberculos în ultimul grad, a ajuns să nu mai poată coborî din pat.

Am raportat în fiecare zi primului gardian, precum şi directorului de câte ori venea in inspecţie, situaţia lui Gafencu, care era mai mult un muribund.

Pe data de 16 decembrie 1949 auzim paşi mulţi şi greoi agitându-se în faţa uşii. Se auzeau şoapte şi întrebaţi. Uşa s-a deschis şi au intrat trei colonei, toţi trei deosebit de graşi. Păreau trei porci în preajma Crăciunului. Parcă erau umflaţi cu pompa. Se mişcau greoi şi apăsat, gâfâind şi legănându-şi osânza burţii în dreapta şi în stânga în ritmul mersului.

Ne-au întrebat pe fiecare de condamnare. Când le-am spus că sunt condamnat la 25 ani muncă silnică au făcut nişte mutre fariseice de falsă mirare şi compătimire. Cunoşteam figurile şi grimasele încă din timpul anchetei. Îndreptandu-şi privirile asupra lui Gafencu, îl întrebă pe acesta:

De cât timp eşti în închisoare?

– De opt ani.

Toţi trei s-au prefăcut că au amuţit de surpriză, iar unul din cei trei, cel mai borţos, a zis celorlalţi:

– Acesta trebuie să fie pus imediat în libertate!

Felul în care a spus-o ne-a convins oarecum că cei trei vorbeau serios.

Eu am încercat să le raportez acestor grăsuni despre regimul inuman la care suntem supuşi…

Vorbeşte în numele dumitale nu şi al celorlalţi – mi-o tăie una din aceste uriaşe mogâldeţe.

***

La vreo două zile după enigmatica inspecţie a celor trei colonei, gardianul ne aduse în celulă unelte de scris şi câte o carte poştală de fiecare. Părea o mare realizare. Aveam voie să scriem câteva rânduri prin care ceream familiei noastre îmbrăcăminte.

După zece zile Gafencu a fost singurul chemat la administraţie şi a primit pachetul cu îmbrăcăminte de acasă. Ceilalţi trei am tot aşteptat şi mai aşteptăm şi astăzi…

Sărmanului Gafencu i-au dat din acel pachet două perechi de indispensabili, două cămăşi şi încă ceva, printre care şi un prosop pe care mama lui a brodat cu aţă colorată mesajul cel mai sfânt ce-l poate trimite un părinte fiului iubit “TE PUPĂ MAMA, VALI”.

Când Gafencu a dat cu ochii de mesaj, a strâns prosopul ghem, l-a sărutat îmbrăţişându-l la pieptul său uscat de suferinţe şi a izbucnit in plâns. Şi noi cei trei am plâns cu lacrimi fierbinţi, căci ne-am adus aminte de iubirea cea dintâi a mamei noastre.

***

Priveam spre Gafencu care era în al optulea an de închisoare şi în loc să-şi piardă răbdarea câştigase una de sfânt. […]

Tot în ziua aceea ne-am despărţit şi de Valeriu Gafencu care a plecat spre Târgu Ocna, unde, nu peste mult timp, a murit.

(Octavian Voinea – Masacrarea studențimii române, de Gheorghe Andreica)


1. Înainte de începerea reeducării prin tortură, măsurile administrației s-au înăsprit drastic, așa încât o parte din deținuți au răspuns cu grevă și protest verbal. În memoriile sale Ioan Ianolide relatează că ”dat fiind regimul de teroare, mâncarea îngrozitoare, cazarea sufocantă, lipsa de aer şi de contacte cu lumea, tinerii, cu entuziasmul lor caracteristic, au declarat greva foamei şi au făcut oarecare vâlvă. Valeriu s-a opus, intrând în conflict cu ei. Le-a spus: – Aici suntem deţinuţi şi numai pe căi legale şi paşnice putem să obţinem nişte drepturi, căci represaliile posibile pot să fie foarte grave pentru noi. Atât legea cât şi puterea sunt în mâinile autorităţilor. Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să putem rezista. I s-a răspuns:

– Nu pot ei să ne dea suferință atât cât putem răbda noi!

– Să nu ispitim, le-a zis Valeriu, să nu ne trufim. Tot omul are o limită a suportabilului. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să nu mai putem suporta.

– Eşti defetist! Eşti blazat! Eşti un resemnat! Eşti un învins!

La toate acestea Valeriu a răspuns senin şi convingător dar nu a fost ascultat.

– Port cu mine o imensă suferinţă, le-a explicat el, din care cu ajutorul lui Dumnezeu am ieşit curat. Experienţa trecutului mă face să fiu prevăzător. Acum încă nu este greu. Am mare credinţă şi nădejde dar mă mişc cu înţelepciune pentru a ajunge la ţintă.

În scurt timp am fost chemat, împreună cu alţi deţinuţi mai vechi, dedirectorul penitenciarului, care ne-a spus:

– Potoliţi-i! Fiţi calmi, căci nici nu ştiţi ce vi se pregăteşte. Chiar de aţi fi de fier şi tot veţi fi înmuiaţi!

Nu pricepeam exact ce voia să spună directorul dar mai târziu am văzut că avea dreptate. Realitatea din Piteşti a depăşit nu numai aşteptările noastre, ci şi toată fantezia literaturii universale.” (Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

***

icoana-noilor-martiri

Valeriu la Pitești – o figură ascetică de mucenic bizantin

Februarie 1949. Suntem aduși la Pitești, de la Jilava, lotul ”construcții”, din cadrul Politehnicii. Cei cu ”muncă silnică” suntem încarcerați la etajul I, unde ”domnea” temutul gardian Georgescu. Acolo ne-a întâmpinat un grup de condamnați mai vechi, din timpul lui Antonescu, printre care Romică Eutușanu, Ion Ianolide, Mârza, Valeriu Gafencu și alții. Dintre ei se distingeau doi, din așa numitul grup al ”misticilor”, Ion Ianolide și Valeriu Gafencu, acesta din urmă detașându-se la rândul lui, din toate punctele de vedere.

Înalt, puţin adus de spate căci povara anilor petrecuţi în închisoare îşi pusese amprenta, purta pe cap o căciuliţă croşetată, care semăna cu o armură medievală, teşită, ce-i acoperea fruntea. Figură ascetică, de mucenic bizantin, dar având o faţă luminoasă, surâzătoare, care uşor trecea din zâmbet într-un râs tonic, neostentativ, dar puternic, reconfortant.

Părea coborât dintr-o pictură medievală, pentru a răspândi în jur tihna. Cu o vastă instruire teologică și filozofică, raporta totul, cel mai mic eveniment sau comportament la învățătura creștină: Biblie, Viețile Sfinților, Patericul, Filocalia, etc.

Deși nu eram străini de ceea ce înseamnă viață creștină, totuși după acest prim contact cu cei amintiți, dar în special cu Valeriu Gafencu, ne-am simțit ușor descumpăniți, noi venind din mediul de afară, în care se luptase pe cu totul alte coordonate. Ne-am întrebat imediat, fără a ne răspunde: ”Oare noi acum suntem sortiți să devenim monahi?”.

Primul ”șoc” l-am avut odată cu obligația impusă de administrație de a ne adresa gardienilor cu ”să trăiți”. Ei, și el, Valeriu Gafencu, își rezolvase demult această problemă. Umilința creștină nu trebuie confundată cu ”înjosirea”. (…) Cel mai mare păcat care ne paște este trufia, și de multe ori suntem tentați să o înfruntăm cu demnitatea. A fost pentru mine ”prima lecție”, care a venit totuși și ca un ”duș rece”. Foarte repede mi-am dat seama că în contactul cu el, cel care, fără să-și dea seama, învățase ceva era gardianul Georgescu. Acesta avea un respect deosebit față de el, iar mai târziu, în toamna lui 1949, când s-a dezlănțuit de către administrație teroarea premergătoare ”reeducării”, Georgescu nu l-a bătut niciodată, nu l-a alergat, adresându-se două, celorlalți trei din celulă să facem noi corvoada ducerii ”ținetei” de murdărie în pas alergător.

La percheziţiile periodice din primăvara lui ’49, pe care ni le făcea acelaşi Georgescu, acesta găsea cruciuliţe din plexiglas sculptate cu o sârmă sau cu un ac, un vârf de creion ori un petec de hârtie, obiecte interzise cu desăvârşire, ce constituiau delicte grave. Îl chema pe Valeriu Gafencu, căruia i se plângea spunându-i:

– Tu, Gafencule, tu ştii de toate astea, ştii cine le face şi nu vrei să spui!

– Domnule Georgescu, cruciuliţele preamăresc pe Dumnezeu şi chiar şi dumneavoastră v-aţi născut creştin.

– Nu e voie, Gafencule, spune tu ce să fac, trebuie să raportez domnului director.

– Vă faceţi că nu vedeţi ce este legat de numele Domnului.

Şi în timp ce noi, ceilalţi, nu puteam să dialogăm cu acest «crunt personagiu», acesta îl căuta pe Valeriu Gafencu, în sufletul lui aşteptând o soluţie salvatoare de la el pentru conştiinţa lui încărcată de nelegiuiri, dar care mai oscila încă la începutul acestei epoci de teroare nemaiîntâlnită nici până atunci, nici de atunci încoace. (…)

Am văzut cum la acest om, pe măsură ce puterile fizice îl părăseau, cele spirituale deveneau tot mai puternice. Devenise un schelet, care abia se mai ridica de pe pat, dar care nu înceta să ne tălmăcească din tâlcurile evanghelice. Se eteriza pur si simplu, sleindu-se fizic în acelaşi timp.

Eram patru şi aveam două paturi, dormind deci câte doi în pat. Ne-am hotărât imediat să facem de veghe cu rândul lângă el, lăsându-l să stea singur, iar din când în când, ajutându-l să se întoarcă de pe o parte pe alta. Dar, culmea, în aceste momente cutremurătoare el nu contenea să zâmbească discret, cu ochii închişi, pentru că nu mai avea puterea să-i deschidă. Această stare a durat circa trei săptămâni, într-una din seri, la începutul lui decembrie, ne-a rugat să-l frecăm uşor pe picioare, care îi erau reci.

Afară era ger, celulele erau neîncălzite, iar el începuse să se răcească suspect, de la picioare în sus. Conştient de ceea ce se petrecea cu el, după miezul nopţii ne-a şoptit:

 Sunt fericit, mă duc la Dumnezeu. Rugaţi-vă împreună cu mine pentru sufletul meu şi al vostru.

Eram consternaţi, cutremuraţi, deznădăjduiţi, înfricoşaţi, dar şi descumpăniţi, pentru că ne aflam departe de a primi şi accepta senini, cu conştiinţa împăcată, sfârşitul. Nu eram pregătiţi pentru acest drum. Ne simţeam zdruncinaţi, neputincioşi, părăsiţi. Doar el arbora acelaşi zâmbet odihnitor, el, pe care, mai târziu, Steinhardt l-a numit, într-un mod fericit, ”sfântul închisorilor”. Dar minunea cu acest om continua. Către dimineaţă, a început să se reîncălzească şi să prindă din nou o fărâmă de putere în care să pâlpâie viaţa.

Dimineaţa am raportat starea gravă în care se află Valeriu, cerând ajutor medical. Târziu, nu-mi amintesc dacă în aceeaşi zi sau a doua zi, a venit sanitarul, care i-a dat nişte calciu, suficient de altfel pentru halul în care se afla. Agonia aceasta a durat câteva zile, în care, extraordinar, l-am auzit spunând cu seninătate:

– Domnul nu m-a vrut, nu sunt încă vrednic de Împărăţia Lui.

A întredeschis ochii. A văzut feţele noastre descompuse, cu priviri pierdute şi neîmpăcate.

– Nu vă temeţi – ne-a spus – nu poate fi fericire mai mare decât să te duci la El, Căruia I-ai rostit de-atâtea ori numele, Căruia I-ai cerut ajutorul şi Căruia eşti gata să-I încredinţezi sufletul.

Şi a continuat:

– Rugaţi-vă cu mine!

După trei sau patru zile, către seară, a fost scos din celulă pe pătură, noi bănuind că va fi dus la infirmerie.

După ani am aflat că a fost transportat la spitalul penitenciar Târgu Ocna, unde i-a fost dat să mai propăvăduiască încă o bună bucată de vreme cuvântul lui Dumnezeu și să minuneze pe cei din jur cu forța lui spirituală neegalată.

(Mărturia lui Traian Popescu Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca Star, Cluj Napoca, 1998, pp. 114-117 apud Experimentul Piteşti, Editura Criterion, Bucureşti, 2005, p. 93)

***

Valeriu Gafencu, de Ioan Popa - Athos, chilia sf. Ipatie

Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat prilejul să trăiesc alături de Valeriu Gafencu, în cele mai tragice clipe din viața mea.

Eram la Pitești, în luna mai 1949, când m-am trezit în miez de noapte, în zgomotele de zăvoare ce marcau o intensă activitate. Deodată, se deschide ușa și în celulă au apărut doi colonei, ce semănau ca două picături de apă. Erau însoțiți de temnicerul obișnuit cu asemenea scene care a început imediat să efectueze neomeneasca percheziție.

Au intrat în celulă Popescu Traian, Voinea Octavian și Mircea Selten. Valeriu Gafencu și cu mine eram aduși mai de mult timp acolo. Cu ură de câini înrăiți în priviri, cei doi colonei ni s-au adresat:

– Care vasăzică, așa, mă, vreți să evadați?

A intervenit prompt și categoric Voinea:

– Este o falsificare a adevărului, domnule colonel.

Discuția a alunecat apoi pe panta neîncrederii reciproce.

– Ce vreți voi, mă? a întrebat unul dintre colonei.

Atunci am auzit glasul lui Gafencu:

– Eu vreau asistență religioasă, care ne este garantată de lege!

– Ce vorbești, mă? Oi fi vrând să-ți aduc popă în celulă?!

– Da, aceasta doresc! Este dreptul meu! i-a răspuns convingător Valeriu.

– Ăsta-i nebun! s-a adresat unul dintre colonei celuilalt.

Da, eu sunt nebun întru Hristos! i-a răspuns Valeriu.

La Valeriu Gafencu exista o liniște desăvârșită și o concordanță totală între ce spunea și ceea ce făcea.

Când milițianul ne-a anunțat că nu avem dreptul decât la o pereche de chiloți și la o cămașă, fără haină și pantalon, noi ne aflam pe poziții diferite. Valeriu își pregătea pachetul cu haine și rufe, ca să-l predea la magazie, în timp ce noi căutam locuri ca să ascundem hainele, ca să ne salvăm sănătatea, căci în celulă era frig.

În timpul operațiilor de pregătire a pachetelor, la care coloneii și milițianul n-au asistat, Voinea striga:

– Trebuie să ne apărăm de criminali!

Iar Valeriu a răspuns:

– Mântuitorul ne-a învățat să dăm Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, deci eu mă supun cuvintelor lui Hristos.

Coloneii, călăi, susțineau că au luat aceste măsuri pentru a preîntâmpina o eventuală evadare, pe care noi, deținuții, am fi pregătit-o.

Mircea Selten, mare amator de glume pe care-l amuza un cântec ce-l fredona, destul de des, a început:

Eu sunt apașul Mână-Lungă,
Vestit în șapte mahalale…

Eu am avut impresia că acest cântec îl putea  tulbura pe Valeriu de la rugăciunea inimii pe care o practica și care era un exercițiu monahal, isihast (…). Fiind coleg de facultate cu Mircea și cunoscându-i spiritul de înțelegere, l-am întrebat pe Valeriu dacă vrea să-l rog pe Mircea să mai rărească intonarea acestui cântec.

Valeriu mi-a răspuns cu calmul și linișteau lui obișnuită:

– Cine ne dă nouă dreptul să-i luăm lui Mircea mica lui plăcere pe care o are?!

Într-una din zile, Valeriu s-a apropiat de cel mai crunt milițian, la care insultele și bătaia erau ceva obișnuit:

– Domnule Georgescu, odată a venit la Mântuitorul mai marele preoților și a adus cu el o femeie, care căzuse în păcatul preacurviei și s-a adresat lui Iisus:

”Învățătorule, ce facem cu această femeie, căci după legea noastră ea trebuie ucisă cu pietre!”

Iar Mântuitorul a răspuns:

”Cine dintre voi se simte fără de păcat, să ridice piatra și s-o lovească primul”

și, aplecându-se jos, a început să scrie cu degetul pe nisip numele și păcatele pârâșilor. Aceștia, văzându-se demascați, s-au retras unul câte unul, ca, până la urmă, să rămână doar Iisus cu femeia vinovată, pe care a întrebat-o:

”Femeie, unde sunt pârâșii tăi, nu te-au osândit? Nu, Doamne! a răspuns femeia, de-acum pocăită.”

”Du-te și de-acum să nu mai păcătuiești!” i-a răspuns Mântuitorul.

Peste câteva ore, milițianul Georgescu a deschis ușa și i-a răspuns lui Valeriu.

– N-au avut temei, de aceea n-au omorât-o!

De-atunci, însă, Georgescu a avut o licărire de omenie și respect față de noi, cei ce sufeream cumplit în izolare.

Într-o noapte, Valeriu a fost cuprins de o tuse răsunătoare și a căzut într-o stare de leșin. Când l-am privit, sângele curgea șuvoi din plămânii lui. Era prima hemoptizie. Atunci, Voinea a bătut la ușă și a strigat din răsputeri:

– Să vină doctorul!

Când milițianul a deschis ușa celulei, toți am început să cântăm: ”Cu noi este Dumnezeu!”. Când și-a mai revenit, Valeriu ne-a spus:

– Liniștiți-vă fraților, că eu vreau să mor în smerenie, neștiut de nimeni!

Peste câteva zile, când s-a declanșat o nouă hemoptizie, Valeriu Gafencu a fost luat de la noi și dus la infirmerie. Am aflat ulterior că a fost trimis la Penitenciarul TBC din Târgu Ocna, unde a desfășurat o activitate creștină pe semenii săi, după cuvintele Mântuitorului:

Dacă bobul de grâu care cade pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare, multă roadă aduce!

(Mărturia lui Florian Dumitrescu în Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, pp. 321-323)

valeriu-gafencu-icoana-1

Va recomandam si:

***

***

***

  • Ascultati Traiesc flămând (Dor) pe versurile lui Valeriu Gafencu cantat de maicile de la man. Diaconesti

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***


Categorii

Ioan Ianolide, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Reeducarea ieri, azi si maine, Sfantul Valeriu Gafencu, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “VALERIU GAFENCU – UN SFANT IN MIJLOCUL IADULUI DE PE PAMANT, “un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos”

  1. Pingback: “Dacă n-ar fi fost cu noi Valeriu, care își asumase rolul de călăuză prin infern, cred că ne-am fi topit de disperare…”- SFANTUL INCHISORILOR in amintirile marelui profesor PAUL MIRON, fratele viitoarei sale logodnice din inchisoa
  2. “Va cheama Domnul Slavei la Lumina”!
    Iar noi, sarmanii, orbecaim prin intunericul acestei lumi, amagindu-ne si pe noi si pe altii.
    Doamne, ai mila de noi!

    P.S. Astazi, dupa ce am participat la Sf.Liturghie si la un parastas pentru Valeriu Gafencu, am mers sa vizitez inchisoarea de la Pitesti. In fosta camera “4 spital” care acum este transformata intr-un frumos paraclis, l-am rugat pe Dumnezeu sa va aibe in paza Sa.

  3. Pingback: VALERIU GAFENCU, omul care A ALES LIBERTATEA LUI HRISTOS sau “EVADAREA” SPRE INAUNTRU: “Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la înnoirea lui sufletească… VĂ ROG FOARTE MULT, GRIJIŢI-V
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate