SFINTII IOAN CASIAN SI GHERMAN cu o dilema duhovniceasca in fata avvei Iosif – O LECTIE DE DISCERNAMANT

28-02-2009 Sublinieri

“In toate pricinile, precum am spus, trebuie sa se aiba in vedere nu rezultatul unui fapt, ci vointa infaptuitorului, si nu trebuie intrebat deodata cine ce a facut, ci cu ce gand a facut ceva”.

sf-ioancasian-mic.jpggherman-din-dobrogea.jpg

***

Cu prilejul praznuirii sfintilor Casian Romanul şi Gherman, va impartasim, ca si anul trecut, un capitol din cartea extraordinar de folositoare, “Sfantul Ioan Casian, “Convorbiri duhovnicesti“, a carei prezentare am facut-o aici:

(este recomandabila, fiind vorba despre un text foarte lung si destul de dens, citirea sa in forma printata)

convorbiri_duhovnicesti.jpg

Cap XVII:

A doua convorbire cu parintele Iosif. DESPRE HOTARELE CUVANTULUI DAT

I

“Dupa ce a luat sfarsit cuvantarea anterioara ai a venit noaptea cu tacerea ei, am fost dusi de parintele Iosif intr-o chilie din apropiere, pentru odihna. Dar cuvintele lui au starnit in inimile noastre o adevarata furtuna, din pricina careia n-am dormit toata noaptea. Am iesit din chilie si ne-am asezat intr-un loc mai retras, cam la o suta de metri mai departe. Fiindca si intunericul noptii ne dadea, in chip firesc, prilejul de a sta de vorba, cand ne-am asezat acolo parintele Ghermanus, oftand din greu, a inceput astfel:

II

“Ce facem? Ne vedem in mare incurcatura din pricina starii nefericite in care ne gasim. Canoanele si viata celor cuviosi ne invata sa infaptuim ce este sanatos pentru inaintarea in viata duhovnicesca, dar angajamentul fata de mai-marii nostri nu ne ingaduie sa alegem ceea ce trebuie. Am putea sa ne formam din pilda atator barbati insemnati o viata mai desavarsita daca nu ne-ar impiedica angajamentul de a ne intoarce la manastirea de unde am venit si de unde nu ni se mai da dupa aceea deloc putinta de a mai pleca din nou: iar daca socotim ca e mai bine sa ne indeplinim dorinta ramanand aici, ce facem cu juramantul de credinta pe care l-am dat prea cuviosilor nostri parinti, carora le-am fagaduit ce ne vom intoarce cat mai repede, ca sa ni se ingaduie o scurta calatorie pentru a vizita pe sfintii parinti din manastirile acestei provincii?”

Si fiindca, framantandu-ne astfel, nu putem gasi ce hotarare sa luam cu privire la starea mantuirii noastre, ne aratam doar prin gemete situatia grea pe care ne-o impunea necesitatea. Invinuiam tineretea mintii nostre si uram teama innascuta in noi, de a carei greutate impovarati, chiar impotriva folosului si a nazuintelor noastre, n-am fi putut rezista rugamintilor celor ce ne cereau sa ramanem decat fagaduindu-le ca ne vom intoarce, plangandu-ne desigur ca suferim de pacatul rusinii, despre care se spune: “Exista rusine care aduce pacat“[1].

III

Atunci eu am zis: Scurtarea necazurilor poate ca ne-o aduce aceasta impreuna-sfatuire a noastra, sau mai degraba autoritatea batranului, caruia trebuie sa-i marturisim nelinistea noastra si, oricare va fi parerea lui, s-o socotim ca un raspuns ceresc, care sa puna capat framantarilor noastre. Acest raspuns trebuie sa-l socotim dat de Domnul prin gura acestui cuvios si, pentru vrednicia batranului si pentru credinta noastra, sa nu ne indoim de el. Prin harul Domnului si cei credinciosi au primit adesea un sfat bun de la cei nevrednici, precum si cei necredinciosi, de la cei cuviosi, fiindca El rasplateste cu darnicie meritul celor ce raspund si credinta celor ce intreaba.” Aceste cuvinte au fost primite de parintele Ghermanus cu atata repeziciune, de parca nu le-as fi spus de la mine, ci din porunca Domnului. Am asteptat sosirea batranului, pentru ca era aproape ceasul slujbei de noapte, iar cand a venit, dupa ce l-am salutat cu plecaciunea cuvenita si obisnuita, am citit rugaciunile si psalmii ce se cereau la slujba. Apoi ne-am asezat, ca de obicei, pe aceleasi rogojini pe care ne odihneam.

IV

Atunci venerabilul Iosif, vazandu-ne cu sufletul abatut si gandind ca aceasta nu ni s-a intamplat fara pricina, ne-a intrebat cu aceste cuvinte ale patriarhului Iosif: “De ce sunt astazi triste chipurile voastre?“[2]. La aceste cuvinte am raspuns: “N-am avut, ca acei sfetnici ai faraonului, un vis pentru care nu este un talmaci [3], ci o noapte de nesomn, si nu este cine sa ne usureze greutatea gandurilor noastre daca nu ni le ridica Domnul prin dreapta judecata.” Atunci el, care si prin nume si prin virtute ne ducea cu gandul la patriarhul Iosif, ne-a raspuns: “Oare nu exista prin Domnul vindecare pentru cugetele oamenilor? Marturisiti-le aici, fiindca pentru credinta voastra, bunatatea dumnezeiasca mare este si va poate aduce vindecarea prin sfaturile mele”.

V

Ghermanus a raspuns:

Credeam ca, vizitandu-va pe Sfintia Voastra, ne vom intoarce la manastirea noastra plini nu numai de bucurie duhovniceasca, dar si de roadele virtutilor, si ca pe cele dobandite prin invatatura Sfintiei Voastre le vom urma cu ravna dupa ce ne vom intoarce. Dragostea batranilor nostri ne-a indemnat la fagaduinta intoarcerii pe cand credeam ca inaltimea vietii si a invataturii voastre o putem imita intrucatva in acea manastire. Dar desi socotim ca din aceasta pricina trebuie sa ne marturisim toata bucuria, dimpotriva, ne simtim stapaniti de o coplesitoare durere gandindu-ne ca acolo nu putem dobandi ceea ce am aflat ca ne este spre mantuire.

De aceea, si intr-un caz si in celalalt, ne gasim in mare incurcatura: daca vrem sa indeplinim fagaduinta pe care, luandu-l pe Dumnezeu ca martor, am facut-o in fata tuturor fratilor in pestera in care Domnul S-a nascut din Sfanta Fecioara, ne aducem cea mai mare paguba vietii nostre duhovnicesti, iar daca, dimpotriva, uitam fagaduinta si ramanem in aceste tinuturi, voind sa punem juramantul mai prejos de folosul desavarsirii nostre, ne temem de primejdiile pe care ni le-ar aduce minciuna si juramantul stramb.

Cu toate ca este primejdioasa si vatamatoare pentru cei ce nazuiesc spre propasirea in virtute si in cele duhovnicesti o amanare oricat de mica, totusi ne-am achita de fagaduinta data credintei si printr-o revenire mai tarzie, daca n-am sti ca nu numai autoritatea, ci si dragostea celor mai mari, de care suntem uniti prin legaturi ce nu se pot desface, in nici un chip nu ne-ar mai da de aici incolo putinta de a ne intoarce in aceste locuri.

VI

La aceasta, fericitul Iosif, dupa un mic popas de tacere, a intrebat: “Sunteti siguri ca va aduce mai mult folos in cele duhovnicesti ramanerea in aceste tinuturi?”

VII

Ghermanus:

Desi suntem datori a arata cea mai mare recunostinta fata de cei ce ne-au invatat de cand eram mici sa incercam lucruri mari si, facandu-ne sa gustam ce e bine, ne-au sadit in adancul inimii setea de desavarsire, totusi, daca judecata nostra merita oarecare incredere, socotim ca nu sunt de aceeasi greutate invataturile de acolo cu cele pe care le primim aici. Nu mai vorbim de maretia neasemuita a vietii voastre, pe care credem ca o aveti nu numai prin asprimea mintii si a preocuparilor voastre, dar chiar prin binefacerea acestor locuri. De aceea nu ne indoim ca, pentru a imita maretia desavarsirii voastre, nu poate fi de ajuns aceasta invatatura, care ni se da oarecum in goana, daca n-avem ca ajutor insasi zabovirea indelungata aici si daca nu ne-a inlaturat lancezeala inimii o invatatura capatata mult timp prin studiul de zi cu zi.

VIII

Iosif:

Este intr-adevar sanatos, desavarsit si cu totul cuvenit chemarii noastre sa indeplinim ceea ce am fagaduit. De aceea se cade ca monahul sa nu ia hotarari pripite, pentru a nu fi silit fie sa duca la indeplinire ceea ce a promis fara sa se gandeasca mai mult, fie, in vederea unui bine mai mare, nerespectandu-si promisiunea sa devina un incalcator al legamantului dat.

Dar fiindca ne-am propus sa tratam acum nu despre sanatatea, ci despre vindecarea unei slabiciuni, trebuie sa cercetam in primul rand nu ceea ce ar fi trebuit sa faceti, ci cum ati putea scapa printr-o hotarare sanatoasa de stancile acestea primejdioase si de naufragiu. Cand, asadar, nu ne strange nici un lat si nu ne sileste nici o conditie, din cantarirea urmarilor in luarea unei hotarari trebuie sa alegem ceea ce aduce mai mare folos. Iar cand ni se impotriveste ceva rau, si e nevoie sa punem in cumpana pagubele, trebuie sa dorim ceea ce aduce o paguba mai usoara.

De aceea, pe cat se vede din afirmatia voastra, fiindca v-a adus in acest punct o fagaduinta nechibzuita indeajuns, incat si intr-un caz si in celalalt aveti de suferit o pierdere grea, alegerea voastra trebuie sa incline in partea care va aduce mai putine neplaceri, sau care se implineste mai usor fata de multumirile ce le aduce. Daca, asadar, credeti ca ramanand aici castigul vostru duhovnicesc este mai mare decat cel pe care viata vi-l ofera in acea manastire si ca nu va puteti indeplinui fagaduinta fara mare neajuns pentru voi, este mai bine sa suferiti paguba minciunii, sau a fagaduielii neimplinite, care, o data trecuta, nu se mai repeta si nici nu va da nestere la alte pacate, decat sa cadeti in situatia ca viata calduta pe care spuneti ca o duceti acolo sa va aduca paguba zilnica si fara buna curmare.

O hotarare pripita se va schimba cu iertare, ba, mai mult, cu lauda, daca va trece la o parte mai buna, si nu trebuie socotita calcare a cuvantului dat, ci indreptare curajoasa, ori de cate ori fagaduiala este cu lipsuri. Acestea toate se pot dovedi foarte limpede si prin marturiile Scripturii, care arata cat de nimicitor a fost pentru multi faptul ca si-au respectat angajamentele, si cat de folositor si de sanatos a fost, dimpotriva, pentru multi ca s-au indepartat de ele.

IX

O marturile foarte limpede pentru ambele situatii ne-o ofera exemplul Sfantului Apostol Petru si cel al lui Irod. Cel dantai, fiindca a renuntat la hotararea intarita cu juramant pe care o luase zicand: “Nu-mi vei spala niciodata picioarele” [4], s-a invrednicit de viata vesnica a lui Hristos, dar fara indoiala ca s-ar lipsit de harul acestei fericiri daca ar fi tinut cu incapatanare sa-si indeplinesca cuvantul dat. Iar cel din urma, credincios unui juramant pripit, a devenit un ucigas foarte crud, condamnand la moarte pe Inaintemergatorul Domnului si, din teama desarta sa nu-si calce juramantul, s-a cufundat singur in osanda si in chinurile mortii vesnice. In toate lucrurile, asadar, trebuie avut in vedere scopul, si dupa el trebuie condus mersul actiunilor noastre. Daca printr-o judecata mai chibzuita am vazut ca un plan al nostru ne duce la ceva rau, este mai drept sa-l parasim, chiar printr-un mijloc nepotrivit, pentru a trece de la o situatie mai buna, decat sa ne legam cu incapatanare de stari care ne-ar duce la pacate mai grele.

X

Ghermanus:

Dorinta care ne stapaneste spre foloasele duhovnicesti este sa fim mereu in tovarasia voastra. Caci daca ne vom intoarce la manastirea noastra, nu numai ca nu ne vom indeplini inaltele noastre nazuinte, dar este sigur ca vom suferi numai pierderi fata cu felul de viata de acolo. Dar ne izbeste puternic acea porunca evanghelica: “Cuvantul vostru sa fie ceea ce este da da, iar ceea ce este nu nu; iar ceea ce este mai mult decat aceasta, de la cel rau este” [5]. Credem ca incalcarea unei porunci asa de mari nu este ingaduita de nici o justitie si ca acela care a inceput rau nu poate termina bine.

XI

Iosif:

In toate pricinile, precum am spus, trebuie sa se aiba in vedere nu rezultatul unui fapt, ci vointa infaptuitorului, si nu trebuie intrebat deodata cine ce a facut, ci cu ce gand a facut ceva. De aceea aflam ca unii au fost osanditi pentru fapte din care dupa aceea au iesit lucruri bune, si ca, dimpotriva, altii de la inceputuri condamnabile au ajuns sa infaptuiasca dreptatea cea inalta. Nu i-a fost folositor sfarsitul activitatii celui ce, incepand un lucru cu gand foarte rau, a voit sa savarseasca nu o fapta care s-a sfarsit bine, ci ceva cu totul potrivnic, si nu i-a adus vatamare un inceput condamnabil celui ce nu in dispretul lui Dumnezeu si nici in scopul de a pacatui, ci in vederea unui lucru necesar si sfant a suportat necesitatea unui inceput vrednic de dojana.

XII

Ca sa limpezim aceasta tot prin exemple din Sfanta Scriptura, ce a putut fi mai sanatos si mai folositor pentru toata omenirea decat leacul mantuitor al patimilor Domnului? Si totusi, nu numai ca n-a folosit, dar chiar a fost atat de pagubitor pentru tradatorul care a slujit ca unealta, incat se spune despre el simplu: “Ar fi fost mai bine daca nu s-ar fi nascut omul acela [6]”. Caci roada faptei sale nu trebuie cantarita dupa ceea ce s-a intamplat, ci dupa ceea ce a voit sa faca, sau a crezut ca va face.

Intr-adevar, ce este mai criminal decat o inselaciune, sau o minciuna savarsita chiar impotriva unui strain, ca sa nu spun a unui frate, sau a unui parinte? Totusi, nu numai ca nu si-a atras pentru aceasta vreo osanda, sau vreo dojana patriarhul Iacov, dar chiar a fost imbogatit cu mostenirea vesnica a binecuvantarii. Si pe buna dreptate, fiindca unul a dorit binecuvantarea harazita primilor nascuti nu din lacomie pentru un castig prezent, ci din credinta unei sfintenii vesnice, iar celalalt nu pentru a dobandi mantuirea oamenilor, ci din dragostea cea vrednica de osanda pentru arginti a dat mortii pe Mantuitorul nostru.

De aceea, pentru fiecare dintre cei doi roada faptei se judeca dupa gandul si vointa sa, prin care cel dantai n-a voit sa savarseasca inselatorie, iar cel de-al doilea nu s-a gandit la mantuirea noastra. Pentru rasplata dreapta a meritelor fiecaruia se are in vedere ce a gandit el in mintea sa, nu ceea ce a rasarit de aici, bine sau rau, independent de vointa infaptuitorului. Si de aceea preadreptul Judecator a socotit vrednic de lauda pe ticluitorul unei asemenea minciuni, fiindca fara ea nu putea ajunge la binecuvantarea primilor nascuti, si nici nu trebuie sa i se socoteasca o crima ceea ce a savarsit din dorinta de binecuvantare.

Astfel, patriarhul nu numai ca ar fi fost numit nedrept fata de fratele sau, dar chiar un inselator al tatalui si un nelegiuit daca, avand o alta cale prin care sa ajunga la harul acestei binecuvantari, ar fi socotit ca e mai bine sa foloseasca pe cea daunatoare si chiar primejdioasa pentru fratele sau. Vedeti, asadar, ca inaintea lui Dumnezeu se are in vedere nu rezultatul lucrarii, ci scopul din care a purces. Odata stabilite aceste principii, ca sa ne intoarcem la intrebarea pusa la inceput, care a dus la aceste premise puse, as vrea mai intai sa-mi raspundeti: din ce pricina v-ati legat acestei fagaduieli?

XIII

Ghermanus:

Prima pricina a fost, precum am spus, ca nu voim sa-i intristam pe cei mai mari ai nostri nesupunandu-ne dorintei lor, iar a doua ca, daca am invatat ceva deosebit si desavarsit si maret din cele vazute sau auzite de la voi, credem ca, intorsi la manastire, nu putem practica cele invatate daca nu mai avem indrumarile voastre.

XIV

Iosif:

Dupa cum am spus mai inainte, intentia il rasplateste sau il condamna pe om, potrivit cuvintelor: “Gandurile lor, dintr-o parte si din cealalta, ii acuza sau ii apara, in ziua in care Dumnezeu va judeca toate cele ascunse ale oamenilor“[7], si: “Iar Eu vin ca sa adun faptele si cugetarile lor cu toate neamurile si cu toate limbile[8]. De aceea, din dorinta de desavarsire, precum vad, v-ati legat acest lant al juramantului cand credeati ca desavarsirea poate fi dobandita pe acest drum, iar acum, cand v-a venit o judecata mai buna, va dati seama ca nu va puteti ridica la inaltimea ei.

Asadar, pe cat se pare, nu se produce nimic rau daca, prin schimbarea gandurilor voastre, nu va abateti de la obiectivul principal pe care vi l-ati propus intai. Schimbarea unei unelte nu inseamna parasirea unei lucrari, dupa cum alegerea unui drum drept si mai usor nu inseamna lene din partea calatorului. Tot asa, deci, si aici, indreptarea unei hotarari gresite nu trebuie judecata ca o incalcare a unui legamant duhovnicesc. Tot ce se savarseste din dragoste de Dumnezeu si din evlavie, care “are fagaduiala vietii de acum si a celei viitoare“[9], chiar cand pare a porni de la inceputuri aspre si grele, este vrednic nu de critica, ci de lauda.

Si de aceea, incalcarea unei fagaduieli nesocotite n-are nimic rau in ea daca in orice imprejurare se are in vedere numai scopul, adica telurile evlaviei. Doar pentru aceasta facem toate, pentru ca sa putem darui lui Dumnezeu o inima curata, si daca socotiti ca puteti ajunge mai usor la acest rezultat aici, in aceste locuri, nu va va face nici un rau schimbarea hotararii de mai inainte, numai sa dobanditi mai devreme, dupa voia Domnului, acea desavarsire a curatiei, care a fost motivul cel dantai al fagaduintei voastre.

XV

Ghermanus:

Daca avem in vedere greutatea cuvintelor pe care le-ati spus cu judecata si intelepciune, am putea usor sa ne inlaturam nelinistea pentru fagaduinta noastra. Dar, din pacate, ne inspaimanta foarte rau faptul ca, pe cat se pare, exemplul nostru ar putea constitui pentru toti cei slabi un motiv de a minti, daca ei ar sti ca se poate calca in vreun fel cuvantul dat. Se stie doar ca astfel de fapt este interzis prin cuvintele amenintatoare ale proorocului: “Ii vei pierde pe toti cei ce graiesc minciuna“[10], si “Gura care minte ucide sufletul“[11].

XVI

Iosif:

Prilejurile si pricinile de pierzare pentru cei ce au sa piara, ba chiar pentru cei ce doresc sa piara, nu pot lipsi. Caci nu sunt de neluat in seama si nici de inlaturat din corpul Scripturilor marturiile prin care capata suflet stricaciunea ereticilor, sau se intareste necredinta iudeilor, sau se mareste semetia intelepciunii lumesti, ci mai degraba trebuie crezute cu evlavie, pastrate fara schimbare si predicate dupa regula adevarului.

De aceea nu trebuie sa renuntam la cunoasterea necredintei straine, aratata de invataturile proorocilor si ale sfintilor pe care Scriptura le aminteste, ca nu cumva, crezand ca trebuie sa ne plecam la slabiciunile lor, sa ne patam nu numai de crima minciunii, ci chiar de a nelegiuirii. Precum am spus, trebuie sa le marturisim cum sunt istorisite si sa le talcuim fara schimbare, asa cum au fost savarsite.

De altfel, celor rai nu li se va inchide calea minciunii daca ne vom stradui sau sa tagaduim cu totul, sau sa slabim prin talmaciri alegorice adevarul acestor lucruri pe care le vom arata, sau pe care le-am aratat. Ce vatamare le va aduce autoritatea acestor marturii celor ce le este de ajuns si numai reaua vointa pentru a pacatui?

XVII

Asa trebuie sa gandim despre minciuna si asa sa ne folosim de ea, ca si cum prin firea ei ar fi un spanz. Acesta, daca este luat sub amenintarea unei boli de moarte, insanatoseste, dar daca se foloseste fara sa fie cerut de o mare primejdie, aduce pe data moartea. Precum citim, chiar sfintii si barbatii cei mai incercati de Dumnezeu au recurs cu folos la minciuna si nu numai ca n-au cazut in pacat prin aceasta, dar chiar li s-a dat cea mai mare dreptate. Si daca inselaciunea le-a putut aduce slava, ce le-ar fi adus, dimpotriva, adevarul, daca nu osanda? Astfel Rahab care, precum aminteste Scriptura, nu numai ca nu avea nici o virtute, dar era chiar o desfranata, printr-o minciuna, prin care a socotit ca e mai bine sa ascunda decat sa tradeze pe acele iscoade[12], a fost rasplatita cu vesnica binecuvantare de a fi trecuta in randul oamenilor lui Dumnezeu.

Aceasta, daca ar fi socotit de cuviinta sa spuna mai degraba adevarul, sau sa se gandeasca la mantuirea concetatenilor, fara indoiala ca n-ar fi scapat de moarte, cu toata casa ei, nici n-ar fi fost trecuta printre inaintasii de neam ai Domnului [13], si nici n-ar fi meritat sa fie sosotita in randul patriarhilor fiindca prin urmasii ei a dat nastere Mantuitorului lumii. In schimb Dalila [14] care, gandindu-se la interesele concetatenilor sai, a dat pe fata adevarul pe care l-a aflat, s-a invrednicit de moartea cea vesnica, lasand ea insasi lumii amintire crima sa.

Cand, asadar, ne ameninta o primejdie grava prin marturisirea adevarului, atunci va trebui sa ne cautam scapare in minciuna, simtind insa in constiinta noastra remuscare si umilinta. Dar cand nu ne obliga nici o necesitate, trebuie sa evitam cu toata grija minciuna, ca pe ceva aducator de moarte. Cum am spus despre spanz, acesta aduce sanatate daca se ia numai atunci cand ne ameninta o boala foarte grava, dar daca se foloseste in stare de sanatate desavarsita, pe data puterea primejdioasa a acestei plante se raspandeste in toate partile vitale ale corpului.

S-a vazut aceasta limpede din ceea ce s-a intamplat cu Rahav din Ierihon si cu patriarhul Iacov. Dintre acestia, nici aceea n-ar fi putut sa scape de moarte decat prin acest leac, nici acesta n-ar fi ajuns altfel la binecuvantarea de prim nascut. Caci Dumnezeu nu este numai cercetatorul si judecatorul vorbelor si faptelor, ci si cunoscatorul gandurilor si intentiilor noastre.

Daca vede ca noi am savarsit sau am promis ceva pentru mantuirea vesnica, desi acestea par oamenilor ceva aspru si nedrept, El, totusi, tinand seama de evlavia adanca din inima noastra, nu judeca glasul cuvintelor, ci tinta vointei noastre, fiindca trebuie avute in vedere scopul faptei si intentia faptasului, prin care unul poate, precum am spus mai sus, sa-si indreptateasca minciuna, iar altul, prin marturisirea adevarului, sa cada in pacatul mortii vesnice. Gandindu-se la scopul actiunii sale, patriarhul Iacov nu s-a temut sa ia infatisarea necioplita a fratelui sau, acoperindu-si corpul cu piei, si a socotit demna de lauda dorinta mamei sale, care-l indemna la aceasta minciuna.

Caci vedea ca din aceasta dobandeste mai mult castig in binecuvantare si dreptate decat din pazirea simplitatii. El nu se indoia ca pata acestei minciuni va fi curand spalata prin binecuvantare parinteasca, disparand repede, ca un mic nor, la suflarea Sfantului Duh, si ca astfel isi va dobandi mai mare rasplata a vredniciei prin aceasta prefacatorie decat prin acea dragoste innascuta fata de adevar.

XVIII

Ghermanus:

Nu este de mirare ca asemenea fapte au fost socotite bune in Vechiul Testament si ca unii barbati sfinti au fost laudati, sau, oricum, iertati pentru minciunile lor, cand vedem ca lor li s-au ingaduit lucruri cu mult mai mari, din cauza inapoierii din acele timpuri. De ce sa ne miram ca fericitul David, pe cand fugea de Saul, la intrebarea preotului Ahimelec: “De ce esti singur si n-ai pe nimeni cu tine? [15]”, a raspuns: “Regele mi-a incredintat o taina si mi-a zis: Sa nu stie nimeni pentru ce te-am trimis si ce insarcinare ti-am dat. De aceea mi-am lasat oamenii in acel loc” [16]. Si iarasi: “Ai aici la indemana o sulita sau o sabie? Fiindca n-am luat cu mine nici sabia si nici alta arma deoarece porunca regelui a fost grabnica“[17]. Iar cand a fost condus la Achis, regele din Gat, prefacandu-se nebun furios “si-a schimbat chipul in fata lor si se lasa sa cada in mainile lor si impingea in usi si-i curgeau balele pe barba“[18]. Pe cand lor le era ingaduit sa aiba multime de sotii si de tiitoare si nu li se considera aceasta pacat, ba adesea varsau cu mainile lor sangele dusmanilor, aceasta nu era socotit ceva rau, ci, dimpotriva, vrednic de lauda; acestea le vedem acum oprite in toate chipurile de catre poruncile Evangheliei si de aceea n-ar fi ingaduit nimic din ele fara a fi socotit mare crima si nelegiuire. Astfel nici minciuna, in orice culoare a evlaviei ar fi acoperita, credem ca nu e socotita de nimeni vrednica de aprobare si nici chiar de iertare, potrivit cuvintelor Domnului: “Daca vorba voastra este da, sa fie da, iar daca este nu, sa fie nu. Caci tot ce este mai mult decat acestea este de la cel rau“[19]. Iar Apostolul de asemenea spune: “Nu mintiti unul catre altul“[20].

XIX

Iosif:

Acea veche libertate de a avea mai multe sotii si tiitoare, marginita o data cu trecerea timpului si cu inmultirea oamenilor, pe buna dreptate nemaifiind necesara, a trebuit sa fie inlocuita cu desavarsirea evanghelica. Pana la venirea lui Hristos avea putere binecuvantarea acelei porunci care glasuia: “Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul“[21]. Si de aceea a fost foarte drept ca din acea radacina a inmultirii omenesti, care a fost intr-un timp socotita folositoare in sinagoga, sa rasara florile fecioriei ingeresti si sa se nasca in Biserica roadele de buna mireasma ale infranarii. Minciunile si pe atunci au fost osandite, precum arata Vechiul Testament, care zice: “Ii vei pierde pe toti care graiesc minciuna“[22], si iarasi: “Painea minciunii este placuta omului, dar dupa aceea gura lui se va umple de pietre“[23]. Insusi legiuitorul spune: “Sa te feresti de minciuna[24].

Dar abia atunci, precum am zis, a fost incuviintata, cand i s-a adaugat o oarecare trebuinta, sau o lucrare mantuitoare, din care cauza n-a trebuit sa fie condamnata. Asa este cazul regelui David, despre care ai amintit si care, pe cand fugea de urmarirea nedreapta a lui Saul, s-a folosit de cuvinte mincinoase catre preotul Ahimelec, nu cu gandul la vreun castig si nici din dorinta de a face rau cuiva, ci numai pentru ca sa scape de urmarirea nelegiuita a lui Saul. El niciodata n-a voit sa-si pateze mainile cu sangele regelui dusman, care i-a fost de atatea ori predat de Dumnezeu. De aceea spune: “Sa ma fereasca Dumnezeu sa fac aceasta dusmanului meu, unsul Domnului, si sa-mi ridic mana mea asupra lui, caci este unsul Domnului“[25].

Nu putem tagadui ca aceste fapte pe care, precum citim in Vechiul Testament, le-au savarsit unii barbati cuviosi fie din vointa lui Dumnezeu, fie preinchipuind unele taine duhovnicesti, fie pentru a-i scapa de moarte pe unii, le-am savarsit si noi in masura in care ne-a silit necesitatea. De asemenea fapte nu s-au ferit nici Apostolii, cand anumite imprejurari le-au impus. Dar despre acestea voi vorbi mai tarziu. Mai intai ma voi ocupa de cele din Vechiul Testament, pentru ca in felul acesta sa se inteleaga mai usor ca barbatii drepti si cuviosi, atat in Vechiul cat si in Noul Testament, au fost intru totul de aceeasi parere despre aceste lucrari ale iconomiei dumnezeiesti.

Ce vom spune despre acea evlavioasa prefacatorie a lui Husai in fata lui Abesalom pentru a-l scapa pe regele David? Aceasta fapta, primita si pornita din simtamantul de a insela si de a impresura si lovind in interesul celui sfatuit, este totusi aprobata de marturia Scripturii dumnezeiesti, care spune: “Asa a judecat Domnul sa strice sfatul cel mai bun al lui Ahitofel, ca sa aduca Domnul pieirea asupra lui Abesalom“[26]. Caci nu putea fi socotita rea fapta care se savarsea dintr-un gand si dintr-o judecata evlavioasa, de partea dreptatii, pusa la cale printr-o dreapta ascundere pentru salvarea omului a carui evlavie si biruinta placeau lui Dumnezeu.

Ce vom zice si de fapta acelei femei care, primind pe cei trimisi de Husai la regele David, i-a ascuns in put si, intinzand peste gura putului o patura, s-a prefacut ca usuca orz? “Au trecut, a zis ea, dupa ce au baut putina apa“[27], si cu acest siretlic i-a scapat din mainile urmaritorilor. De aceea, raspundeti-mi, va rog, ce ati fi facut daca, traind dupa poruncile Evangheliei, vi s-ar fi prezentat o conditie asemanatoare? Oare n-ati fi socotit ca e mai bine sa-i ascundeti tot printr-o minciuna, zicand la fel: “Au trecut dupa ce au baut putina apa“, si sa indepliniti acea porunca: “Scapa-i pe cei ce sunt dusi la moarte si nu cruta nimic sa-i salvezi pe cei ce urmeaza sa fie ucisi” [28] decat, marturisind adevarul, sa dati pe cei ascunsi in mainile celor ce-i vor ucide?

Unde este acea porunca a Apostolului: “Nimeni sa nu caute ale sale, ci pe ale aproapelui” [29], si: “Dragostea nu cauta ale sale, ci pe ale aproapelui“[30]? Iar despre sine insusi a spus: “Nu caut ce este folositor mie, ci ce este multora, ca ei sa fie mantuiti“[31]. Daca noi cautam cele ce sunt ale noastre si voim sa pastram cu incapatanare ceea ce ne este noua de folos, chiar si in situatii de acest fel va trebui sa spunem adevarul si sa devenim vinovati de moartea altuia. Iar daca vom indeplini porunca apostolica, punand interesele altora mai presus de ale noastre, fara indoiala ca atunci trebuie sa ne supunem uneori si trebuintei de a minti.

Si de aceea nu vom putea nici sa stapanim in intregime cele launtrice ale dragostei, nici sa cautam cele ce sunt ale altora dupa invatatura apostolica, daca nu vom socoti ca e mai bine ca, slabind putin cele ce se cuvin cerintelor si desavarsirii noastre, sa ne coboram cu dragoste plecata spre folosul altora si astfel sa ne facem slabi cu cei slabi, pentru a-i castiga pe cei slabi.

XX

Invatati prin aceste exemple, si fericitul Apostol Iacov, si toti fruntasii acelei Biserici de la inceput au indemnat pe Apostolul Pavel sa se coboare pana la inchipuiri prefacute, pentru subrezenia celor slabi, si l-au impins sa se curateasca dupa prescriptiile legii, adica sa-si rada capul si sa faca fagaduinta, socotind fara insemnatate acel neajuns care se nastea din prefacatorie, si avand in vedere mai degraba castigurile care izvorau din propovaduirea lui zilnica.

Caci pe cat de mare era castigul pentru Apostolul Pavel din aceasta situatie incurcata a lui, pe atat de mare ar fi fost paguba pentru toate neamurile prin grabnica lui moarte. Aceasta s-ar fi intamplat atunci, fara indoiala, intregii Biserici, daca nu l-ar fi pastrat pentru predica evanghelica aceasta folositoare si sanatoasa prefacatorie. Atunci se incuviinteaza in mod necesar si scuzabil pacatul minciunii, cand ameninta, cum am spus, un rau mai mare prin marturisirea adevarului; acest pacat nu poate fi pe masura acelor daune care se nasc de aici.

Aceasta purtare o marturiseste si cu alte cuvinte ca a avut-o pretutindeni si intotdeauna fericitul Apostol. El zice: Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca sa-i dobandesc pe iudei. Cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, desi eu nu sunt sub lege, ca sa dobandesc pe cei de sub lege; cu cei care n-au legea m-am facut ca unul fara de lege, desi nu sunt fara legea lui Dumnezeu, ci avand legea lui Hristos, ca sa dobandesc pe cei care nu au legea. Cu cei slabi m-am facut slab, ca pe cei slabi sa-i dobandesc. Tuturor toate m-am facut, ca in orice chip sa-i mantuiesc pe toti[32]. Ce altceva arata decat ca s-a coborat intotdeauna la slabiciunea si masura celor pe care-i invata, faptul ca a slabit ceva din asprimea desavarsirii si nu s-a mentinut in ceea ce parea ca impune situatia grea, ci a pus mai presus ceea ce cerea interesul celor slabi?

Dar sa aratam semnele virtutilor apostolice cercetandu-le cu atentie pe fiecare. Va intreba, poate, cineva: Cum se dovedeste ca fericitul Apostol si-a potrivit in toate persoana sa cu toti? Unde s-a facut pentru iudei ca un iudeu? Desigur, acolo unde, desi pazind in adancul inimii acea cugetare pe care o exprimase catre galateni prin cuvintele acestea: “Iata, eu, Pavel, va spun voua ca, daca va taiati imprejur, Hristos nu va va folosi la nimic“[33], in taierea imprejur a lui Timotei a imprumutat oarecum chipul superstitiei iudaice.

Si iarasi, unde s-a facut pentru cei care erau sub lege ca si cum si el era sub lege? Negresit acolo unde Iacov si mai marii Bisericii, temandu-se sa nu navaleasca asupra lui acea multime de iudei credinciosi si mai ales de crestini iudaizanti, – care astfel primisera credinta lui Hristos, incat erau inca tinuti sub ritul ceremoniilor legii – , au alergat sa-l scape de primejdie cu sfatul si cu staruinta zicand: “Vezi, frate, cate mii de iudei au crezut si toti sunt plini de ravna pentru lege. Si ei au auzit despre tine ca inveti pe toti iudeii, care traiesc printre pagani, sa se lepede de Moise, spunandu-le sa nu-si taie imprejur copiii”[34]. Si ceva mai jos: “Fa, deci ceea ce-ti spunem. Noi avem patru barbati, care au aupra lor o fagaduinta; pe acestia luandu-i, curateste-te impreuna cu ei si cheltuieste pentru ei ca sa-si rada capul; si vor cunoaste toti ca nimic nu este adevarat din cele ce au auzit despre tine, dar ca tu insuti umbli dupa lege si o pazesti“[35].

Si astfel, pentru mantuirea celor ce erau sub lege calcand putin acel inteles aspru al cugetarii prin care spusese: “Eu prin lege am murit fata de lege, ca sa traiesc pentru Dumnezeu“[36], este impins sa-si rada capul, sa se curateasca dupa lege si sa dea fagaduinte dupa datina in templul mozaic. Vei intreba si unde s-a facut el ca si cum ar fi fost fara lege pentru mantuirea celor ce nu stiau in nici un chip legea? Citeste cum si-a inceput predica in Atena, unde era puternica necredinta neamurilor: “In trecere, am vazut idolii vostri si un altar cu inscriptia: Dumnezeu necunoscut“[37]. Luand ca punct de plecare superstitia lor, ca si cum el ar fi fost fara lege, in legatura cu acel titlu pagan a introdus credinta in Hristos, zicand: “Asadar, eu va vestesc voua ceea ce voi adorati fara sa cunoasteti“[38]. Si dupa cateva cuvinte, ca si cum ar fi fost cu totul necunoscator al legii dumnezeiesti, el a socotit ca e mai bine sa citeze versurile unui poet pagan decat cuvintele lui Moise, sau ale lui Hristos, zicand: “Precum au zis si unii dintre poetii vostri, ca al Lui neam si suntem“[39]. Si dupa ce i-a infruntat prin dovezi pe care ei nu le puteau respinge, astfel a adaugat, pornind de la cele false, pentru a intari adevarul: “Fiind deci neamul lui Dumnezeu, nu trebuie sa socotim ca Dumnezu este asemenea aurului, sau argintului, sau pietrei cioplite de mestesugul si de gandirea omului“[40]. S-a facut slab pentru cei slabi atunci cand prin bunatate, nu prin porunca [41], a ingaduit celor ce nu se puteau stapani, sa se intoarca la viata de mai inainte, sau cand, hranind pe corinteni cu lapte, nu cu alta mancare, spune ca a fost la ei in slabiciune, in teama si in mult cutremur [42]. S-a facut tuturor frate, pentru ca sa-i mantuiasca pe toti, cand zice: ” Cel ce mananca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu mananca, si cel ce nu mananca sa nu-l judece pe cel ce nu mananca” [43], si: “Cel ce-si marita fiica bine face, iar cel ce n-o marita si mai bine face” [44], si in alt loc: “Cine este slab si eu sa nu fiu slab? Cine se sminteste si eu sa nu ard?” [45]. In acest chip a implinit ceea ce-i invatatse pe corinteni, zicand: “Nu fiti piatra de poticnire nici iudeilor nici elinilor, nici Bisericii lui Hristos, precum si eu plac tuturor in toate, necautand folosul meu, ci pe al celor multi, ca sa se mantuiasca” [46]. Ar fi fost de folos, fara indoiala, ca Timotei sa nu se taie imprejur, sa nu-si rada capul, sa nu primeasca curatia iudaica, sa nu mearga cu picioarele goale, sa nu faca fagaduinte dupa lege. Dar a facut toate acestea fiindca a cautat nu ceea ce este folositor pentru el, ci pentru multi. Desi a facut aceasta pentru contemplarea lui Dumnezeu, n-a lipsit totusi prefacatoria. Caci cel ce devenise mort pentru lege [47] prin legea lui Hristos, pentru ca sa traiasca pentru Dumnezeu, si cel ce incalcase fara plangere acea dragoste a legii in care traise si o socotea ca un gunoi ca sa-L dobandeasca pe Hristos [48], n-a putut sa daruiasca cu un simtamant adevarat al inimii cele ce erau ale legii. Nu este ingaduit sa credem ca acela care zisese: “Daca zidesc iarasi ce am daramat ma adeveresc pe mine insumi calcator de porunca” [49] a cazut in ceea ce el insusi condamnase. N-are mai multa greutate fapta savarsita decat intentia cu care se savarseste; dimpotriva, se stie ca unora adevarul le-a adus paguba, iar minciuna le-a fost de folos.

Deci Idumeul, cand regele Saul se plangea in fata slujitorilor sai de fuga lui David si zicea: “Oare tuturor va va da fiul lui Iesei tarini si vii si va va pune pe toti sutasi si capatenii peste mii? Caci v-ati unit cu totii contra mea si nu este cine sa-mi spuna” [50], ce altceva a dat la iveala decat adevarul zicand: “Am vazut cum a venit fiul lui Iesei in Nobe la preotul Ahimelec, fiul lui Ahituv. Si acela a intrebat pentru el pe Domnul si i-a dat merinde, ba i-a dat si sabia lui Goliat filisteanul” [51]? Pentru acest adevar a meritat sa fie alungat de pe pamantul celor vii si despre el spune proorocul: “Pentru aceasta Dumnezeu te va dobora pana la sfarsit, te va smulge si te va muta din locasul tau pe tine si radacina ta din pamantul celor vii” [52]. Asadar, pentru ca a spus adevarul a fost scos pentru totdeauna din acel pamant in care fusese asezata cu tot neamul ei desfranata Rahav, pentru minciuna [53]. La fel si Samson [54], precum ne amintim, spre pieirea lui a destainuit femeii nelegiuite acel adevar multa vreme ascuns printr-o minciuna. Adevarul dat la iveala cu atata nechibzuinta i-a adus prabusirea, fiindca a uitat sa pastreze acea porunca profetica: “Pazeste-te cu lacat la gura fata de cea care doarme la sanul tau” [55].

XXI

Dar sa dam si unele exemple din trebuintele noastre de neocolit si aproape zilnice, de care intr-atat nu ne putem feri, oricata grija am avea, incat suntem siliti sa cadem in ele, cu voia sau fara voia noastra. Va intreb ce este de facut cand, hotarati sa amanam masa de seara pentru a doua zi, un frate venind pe seara ne intreaba daca am cinat: oare trebuie sa-i ascundem ajunarea, acoperindu-ne virtutea cumpatarii, sau s-o dam pe fata prin marturisirea adevarului?

Daca ne ascundem infranarea, ca sa indeplinim porunca Domnului, care zice: “Sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns” [56], si de asemenea: “Sa nu stie stanga ce face dreapta ta” [57], in mod sigur mintim. Daca ne aratam virtutea stapanirii de sine, ne loveste, pe buna dreptate, cugetarea evanghelica: “Amin zic voua, ca ei si-au primit plata lor” [58]. Ce face cineva daca de la inceput, facand legamant, refuza paharul de apa oferit de un frate, spunand ca nu va primi ceea ce acela, bucuros de vizita, se roaga staruitor sa primeasca? Oare e bine sa-l refuze pe fratele care, ingenuncheat si asternut la pamant, nu crede altceva decat ca isi indeplineste datoria de a primi cu dragoste pe cineva, si pentru aceasta dragoste se osteneste, sau, dimpotriva, sa staruie cu inversunare in hotararea sa si in cuvantul pe care si l-a dat fata de sine la inceput?

XXII

Ghermanus:

In primul exemplu, precum credem, fara indoiala ca este mai bine sa ne ascundem infranarea decat s-o aratam inaintea cui ne intreaba ceva si, in acest caz, marturisim si noi ca minciuna este inevitabila. Dar cat priveste al doilea exemplu, nu ne sileste nimic sa mintim, mai intai fiindca putem refuza slujirea de gazda a fratelui fara sa ne simtim legati prin vreo fagaduinta, si apoi pentru ca, o data ce am refuzat, putem sa ne pastram neschimbata hotararea.

XXIII

Iosif:

Astfel de legaminte exista, fara indoiala, in acele manastiri in care s-au format, cum spuneti, primele deprinderi ale renuntarii voastre. Acolo conducatorii obisnuiesc sa puna vointa lor mai presus de pregatirea fratilor si ei indeplinesc cu incapatanare ceea ce au hotarat. Dar aici, mai marii nostri, ale caror semne de credinta le-au aratat marturiile virtutilor apostolice, si care au savarsit toate mai degraba prin judecata si puterea Duhului decat prin incapatanarea mintii reci, au fost de parere ca dobandesc roade cu mult mai bogate cei ce au intelegere pentru slabiciunile altora, decat aceia care se indarjesc in hotararile lor, si au admis ca este o mai mare virtute sa-ti acoperi infranarea mai degraba printr-o minciuna necesara si umilita, cum am spus, decat s-o faci cunoscuta printr-o rostire trufasa a adevarului.

XXIV

Avva Piamun a primit fara sovaiala de la un frate un strugure si vin, desi de douazeci si cinci de ani nu se mai atinsese de acestea. El a socotit ca este mai bine sa guste din ele, contra obiceiului sau, decat sa dezvaluie tutuor virtutea infranarii sale necunoscute. Iar daca vrem sa luam in considerare si ceea ce-mi amintesc ca au facut, fara sa stea pe ganduri, batranii nostri, care de obicei dadeau sub numele altor persoane virtutile minunate si faptele lor, despre care era de trebuinta sa vorbeasca in cuvantari pentru educarea celor tineri, cum altfel putem judeca procedeul lor decat ca pe o minciuna evidenta? Si, o, de am avea si noi ceva vrednic, care sa poata fi pus la indemana tinerilor pentru a le intari credinta! Desigur, nu ne-am teme deloc sa folosim si noi o astfel de prefacatorie. Este mai bine sa mintim sub astfel de infatisari, decat, pentru respectul orb al adevarului, fie sa invaluim intr-o nepotrivita tacere ceea ce a putut edifica pe auditori, fie, daca le spunem in numele persoanei noastre, cum cere adevarul, sa cadem in pacatul unei trufii vatamatoare. In acest sens ne-a indrumat, in chip limpede, prin lectiile sale Invatatorul neamurilor, care a socotit ca e mai bine sa arate ca venind de la alta persoana maretia decsoperirii sale zicand: “Cunosc un om in Hristos care, fie in trup, fie in afara de trup, nu stiu, Dumnezeu stie, a fost rapit pana la al treilea cer. Si stiu ca acest om a fost ridicat in rai si a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului sa le graiasca” [59].

XXV

Ne este peste putinta sa le aratam toate, chiar pe scurt. Cine ar fi in stare sa numere pe toti patriarhii si pe nenumarati cuviosi, dintre care unii pentru a-si salva viata, altii din dorinta binecuvantarii, unii pentru milostenie, altii pentru pastrarea vreunei taine, unii din ravna pentru Dumnezeu, altii pentru cercetarea adevarului, si-au luat ca ocrotitor, ca sa spun asa, minciuna? Daca aceste cazuri nu pot fi insirate toate, nu inseamna sa le trecem cu vederea pe toate. Pe fericitul Iosif dragostea l-a impins sa puna in mod mincinos o nelegiuire pe seama fratilor sai, jurand pe viata lui Faraon: “Sunteti iscoade; ati venit sa aflati partile slabe ale tarii” [60]. Si mai jos: “Trimiteti pe unul din fratii vostri si aduceti pe fratele vostru aici. Iar voi ramaneti aici sub paza pana ce vor deveni limpezi cuvintele voastre, daca spuneti adevarul sau nu. Iar daca nu, pe viata lui Faraon, sunteti iscoade” [61]. Daca nu i-ar fi inspaimantat cu aceasta minciuna milostiva, n-ar fi putut nici sa-si vada tatal si fratii, nici sa-i hraneasca in primejdiile atat de mari ale foametei, nici sa curete, in sfarsit, constiinta fratilor de pacatul de a-l fi vandut pe el.

Asadar, n-a fost atat de rau ca prin minciuna a varat teama in frati, cat a fost de sfant si de laudabil ca, printr-o primejdie inchipuita, a impins pe dusmanii si vanzatorii sai la cainta cea mantuitoare. Sub urgia unei acuzatii foarte grave, ei erau chinuiti nu de ceea ce li se punea in seama in chip mincinos, ci de constiinta crimei anterioare, zicand la randul lor: “Pe drept patimim acestea, pentru ca am pacatuit impotriva fratelui nostru, pentru ca am dispretuit suferinta lui sufleteasca atunci cand ne ruga, si nu l-am ascultat. De aceea ne-a venit suferinta aceasta[62]. Noi credem ca aceasta marturisire a ispasit nu numai pacatul savarsit de ei cu atata cruzime nelegiuita impotriva fratelui lor, dar si crima lor atat de mare, printr-o mantuitoare umilinta in fata lui Dumnezeu.

Ce sa zicem de Solomon, care de la prima sa judecata, n-a aratat decat printr-o minciuna darul intelepciunii primit de la Dumnezeu? Ca sa scoata cu mare greutate adevarul care era invelit in minciuna unei femei, chiar el a cerut ajutorul minciunii plasmuite cu mare iscusinta, zicand: “Aduceti-mi o sabie si taiati copilul viu in doua parti, iar apoi dati o parte uneia, iar o parte celeilalte” [63]. Cruzimea aceasta prefacuta, care pe mama cea adevarata a zguduit-o in toate maruntaiele, a fost laudata in schimb de cea care nu era mama copilului. Abia atunci regele, dupa ce in chip mestesugit a aflat adevarul, a dat acea hotarare pe care toti au socotit-o insuflata de Dumnezeu: “Incredintati, a zis el, copilul viu acesteia si sa nu fie ucis; aceasta este mama lui” [64].

Si din alte marturii ale Scripturii invatam cu prisosinta ca nu putem si nici nu trebuie sa ducem la indeplinire toate pe care le hotaram, fie ca suntem linistiti, fie ca suntem tulburati sufleteste. Precum citim, si barbati cuviosi, si ingeri, si chiar Dumnezeu cel Atotputernic, si-au schimbat adesea hotararile luate. Fericitul David a hotarat cu juramant zicand: “Asa sa faca Dumnezeu lui David, si mai multe sa faca, daca voi lasa pana maine un singur om din toti ce se tin de Nabal” [65]. Dar, indata intervenind Abigail, sotia acestuia, si rugandu-se pentru el, David a slabit amenintarile si a revenit asupra celor spuse, socotind ca e mai bine sa creada cineva ca-si calca hotararile decat sa pastreze credinta fata de juramantul sau, printr-o fapta de cruzime. Viu este Domnul, a zis el, daca n-ai fi venit repede in calea mea, n-ar fi ramas pana in zori Nabal” [66]. Precum suntem de parere ca nu trebuie imitata acea usurinta a unui juramant pripit, care a fost facut sub starea unei tulburari sufletesti, tot asa credem ca trebuie sa fie pilda slabirea si indreptarea unei hotarari.

Vasul de buna alegere, scriind corintenilor, le fagaduieste prin cuvant ca se va intoarce la ei, zicand: “Voi veni la voi cand voi trece prin Macedonia, caci prin Macedonia trec. La voi ma voi opri, poate, sau voi ierna, ca sa ma petreceti in calatoria ce voi face. Caci nu vreau sa va vad numai in treacat, ci nadajduiesc sa raman la voi catava vreme” [67]. Despre aceasta aminteste si in a doua epistola astfel: “Cu aceasta incredintare voiam sa vin intai la voi, ca sa aveti har a doua oara, si sa trec pe la voi in Macedonia si din Macedonia sa vin iarasi la voi si sa fiu petrecut de voi in Iudeea” [68]. Apoi, facandu-si un alt plan, mai bun, marturiseste foarte limpede ca nu va indeplini ceea ce fagaduise. “Voind aceasta, zice el, m-am purtat oare cu usurinta? Sau cele ce le hotarasc, le hotarasc trupeste, ca la mine da, da sa fie, si nu, nu?” [69]. In sfarsit, le declara cu juramant de ce a socotit ca e mai bine sa treaca peste cuvantul dat decat sa aduca o grea tristete discipolilor prin venirea sa: “Eu chem pe Dumnezeu marturie asupra sufletului meu, ca din crutare pentru voi n-am venit inca la Corint. Si am judecat in mine aceasta, ca sa nu vin iarasi la voi cu intristare” [70]. Cand ingerii au refuzat sa intre in casa lui Lot din Sodoma, zicand catre el: “Nu vom intra ci vom poposi in piata” [71], la rugamintile lui staruitoare sunt induplecati si-si 1schimba cuvantul dat, precum adauga Scriptura: “Si a staruit Lot si au poposit peste noapte la el” [72]. Daca ei stiau ca vor poposi la el, se cheama ca au refuzat printr-o scuza fatarnica invitatia; iar daca se scuzau cu adevarat, este foarte limpede ca si-au schimbat hotararea. Credem ca Duhul Sfant ne-a dat in cartile sfinte aceste exemple pentru a ne invata sa nu ramanem cu incapatanare in hotararile noastre, ci sa le supunem propriei noastre judecati, pastrand-o pe aceasta libera de lantul oricarei legi, pentru ca sa fie gata de a raspunde la orice chemare si sa nu refuze, sau sa amane de a trece fara intarziere la ceea ce dreapta ei chibzuiala va gasi trebuitor.

Si ca sa ne ridicam la exemple mai inalte, pe regele Iezechia, care zacea bolnav in pat, proorocul Isaia l-a intampinat in numele lui Dumnezeu, zicand: “Asa graieste Domnul: Fa testament pentru casa ta, caci nu te vei insanatosi, ci vei muri! Atunci s-a intors Iezechia cu fata la perete si s-a rugat Domnului, zicand: O, Doamne, adu-ti aminte ca am umblat inaintea fetei Tale cu credinta si cu inima dreapta si am facut cele placute in ochii Tai. Si a plans Iezechia tare” [73]. Dupa aceasta iarasi zice catre acelasi prooroc: “Intoarce-te si spune-i lui Iezechia, regele lui Iuda, asa: Acestea zice Domnul Dumnezeul lui David, stramosul tau: Am auzit rugaciunea ta si am vazut lacrimile tale; iata, voi adauga peste zilele tale inca cincisprezece ani si din mana regelui Asiriei te voi izbavi pe tine si cetatea aceasta o voi apara pentru Mine si pentru David, robul Meu“.

Ce este mai limpede decat aceasta marturie, din care intelegem ca Domnul, cu mila si dragostea Sa, a socotit ca e mai bine sa treaca peste ceea ce spusese si, schimband termenul mortii, sa-i prelungeasca viata cu cincisprezece ani celui ce se roaga, decat sa Se arate neinduplecat in hotararile Sale! La fel, socotinta divina zice catre niniviteni: “Inca trei zile, si Ninive va fi nimicita” [74]. Dar in curand cainta si postul acestora au inmuiat hotararea atat de amenintatoare si de categorica, intorcand-o spre mila si iertare. Daca afirma cineva ca Domnul, prevazand intoarcerea lor, i-a amenintat cu distrugerea cetatii pentru a-i aduce la pocainta, urmeaza ca acei care sunt la conducerea fratilor, fara sa se faca vinovati de minciuna, pe cei ce au nevoie de indreptare ii ameninta uneori cu pedepse mai mari decat ar trebui sa le dea. Iar daca, dimpotriva, afirma ca Dumnezeu a revenit asupra acelei hotarari aspre avand in vedere cainta lor, potrivit celor spuse de Iezechiel: “Cand voi zice pacatosului: Vei muri, dar el se va intoarce de la pacatele sale si va face judecata si dreptate, atunci el va fi viu si nu va muri” [75], de asemenea invatam din acestea ca nu trebuie sa ne indarjim in hotararile noastre, ci sa indulcim prin milostivire si blandete amenintarea rostita din necesitate.

Pentru ca sa nu se creada ca Domnul i-a ocrotit numai pe niniviteni, El arata prin Ieremia ca va savarsi aceasta intotdeauna pentru toti, cand va fi nevoie, si, promitand ca-Si va schimba fara intarziere hotararile potrivit cu meritele noatre, El zice: Daca voi zice candva despre un popor sau despre un rege, ca-l voi dezradacina, il voi sfarama si-l voi pierde; si daca poporul acela, despre care am zis Eu acestea, se va intoarce de la faptele lui cele rele, atunci voi indeparta raul ce gandeam sa-i fac. Si daca voi zice despre un popor sau despre un rege, ca-l voi intocmi si-l voi intari, si daca acela va face rele inaintea ochilor Mei si nu va asculta de glasul Meu, atunci voi schimba binele cu care voiam sa-l fericesc” [76]. Si Ieremia spune de asemenea: “Sa nu lasi nici un cuvant. Poate te vor asculta si se vor intoarce de la calea cea rea, si atunci imi va parea rau de nenorocirea pe care aveam de gand sa le-o fac din cauza faptelor rele” [77].

Aceste marturii declara ca nu trebuie sa ne tinem cu incapatanare de fagaduintele noastre, ci sa le randuim cu judecata si chibzuinta, alegandu-le mereu pe cele bune si trecand fara sovaiala la aceea pe care o socotim mai folositoare. Judecata lui Dumnezeu, cea mai presus de orice pret, ne mai invata ca, desi El stie dinainte sfarsitul fiecaruia, chiar inainte de a se naste, astfel oranduieste toate dupa ordinea si judecata comuna, si oarecum dupa sentimentele omenesti, incat nu dupa puterea si nici dupa gandul Sau de nespus, a toate cunoscator de la inceput, ci dupa faptele prezente ale oamenilor judecand toate, pe fiecare il respinge sau il atrage, il umple zilnic de harul Sau ori il indeparteaza de la El.

La fel stau lucrurile si cu alegerea lui Saul [78]. Desi prestiinta lui Dumnezeu nu putea sa nu cunoasca sfarsitul urat al acestuia, din toate miile Israelului pe el l-a ales si l-a uns ca rege, rasplatindu-i meritele vietii de pana atunci si netinand seama de pacatul lui viitor. Astfel incat, dupa ce acesta s-a facut vinovat, Dumnezeu, ca si cum S-ar cai de alegerea facuta, se plange cu glas si tanguiri oarecum omenesti, zicand: “Ma caiesc ca l-am hotarat pe Saul rege; fiindca M-a parasit si poruncile Mele nu le-a indeplinit [79]. Si de asemenea: “Totusi Samuel il plangea pe Saul pentru ca Domnul Se caia ca l-a ales pe Saul rege peste Israel” [80]. Domnul spune si prin proorocul Iezechiel ca fapta pe care a savarsit-o o va face, prin judecata zilnica, cu toti oamenii zicand: Cand voi zice dreptului ca va fi viu, iar el se va increde in dreptatea sa si va face nedreptate, atunci nu se va mai pomeni toata dreptatea lui, ci el va muri pentru tot raul pe care l-a facut. Si cand voi zice pacatosului: “Vei muri”, dar el se va intoarce de la pacatele sale si va face judecata si dreptate, daca acest pacatos va inapoia zalogul, va despagubi, pentru cele rapite, va umbla dupa legile vietii, nefacand nimic rau, atunci el va fi viu si nu va muri. Nici unul dintre pacatele sale, pe care le-a facut, nu i se va pomeni [81].

Apoi, cand Domnul Si-a intors fata milostivirii Sale de la acel popor care, desi fusese ales din toate neamurile, a devenit dupa aceea calcator al poruncilor, legiuitorul intervine pentru el strigand: “O, Doamne, poporul acesta a savarsit mare pacat facandu-si dumnezeu de aur. Rogu-ma acum, de vrei sa le ierti pacatul acesta, iarta-i; iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea Ta, in care m-ai scris. Zis-a acestuia Domnul: Pe acela care a gresit inaintea Mea il voi sterge din cartea Mea” [82]. Si David, pe cand cu duh profetic se plangea impotriva lui Iuda si a prigonitorilor lui Hristos, a zis: “Sa se stearga ei din cartea celor drepti” [83]. Si fiindca nu meritau sa ajunga la pocainta cea mantuitoare fiind vinovati de o nelegiuire atat de mare, a adaugat: “Ei sa nu fie inscrisi impreuna cu cei drepti” [84]. Este limpede ca si cu Iuda s-a indeplinit puterea blestemului profetic. Caci pentru a-si ispasi crima de tradare “si-a pus capat zilelor spanzurandu-se [85]“, ca nu cumva, dupa ce i s-a sters numele din cartea celor drepti, intorcandu-se la pocainta sa merite a fi inscris iarasi cu cei drepti in cer. Trebuie sa fim siguri ca si numele lui Iuda, in acel timp in care a fost ales de Hristos pentru treapta apostolatului, se gasea inscris in cartea celor vii, si el a auzit impreuna cu ceilalti cuvintele: “Nu va bucurati ca vi se supun duhurile, bucurati-va ca numele voastre sunt scrise in ceruri[86]. Dar fiindca, doborat de boala arghirofiliei, din cer, unde fusese inscris, a fost aruncat la cele pamantesti, pe buna dreptate despre el si despre cei asemenea lui se spune prin prooroc: “Doamne, toti cei ce Te parasesc vor fi striviti si cei ce se departeaza de Tine vor fi scrisi pe pamant, fiindca au parasit pe Domnul, izvorul apelor celor vii” [87]. Si in alt loc: “Ei nu vor fi in sfatul poporului Meu, si nu vor fi inscrisi in cartea casei lui Israel, si nu vor intra pe pamantul lui Israel” [88].

XXVI

Nu trebuie trecut sub tacere nici folosul acelei invataturi, care ne cere ca si atunci cand, din ura sau din alta patima, ne-am legat printr-un juramant sa indeplinim vreun lucru, ceea ce nu trebuie sa se intample nici unui monah, totusi trebuie sa cantarim cu toata judecata mintii cele doua situatii, adica sa cumpanim ceea ce am hotarat cu ceea ce urmeaza sa facem, si sa trecem fara intarziere la ceea ce cu toata chibzuinta am judecat ca este mai bine de facut. Caci este mai bine sa trecem peste cuvantul dat decat sa producem vatamare unei lucrari care este dreapta si plina de evlavie. De altfel, din cate ne amintim, niciodata parintii cei incercati si cu buna judecata n-au fost indarjiti si fara revenire asupra hotararilor de acest fel, ci, dimpotriva, ca ceara la caldura inmuindu-se, cand a intervenit o judecata, sau un sfat mai sanatos, au trecut fara sovaiala la ceea ce era mai chibzuit. Am aratat ca intotdeauna cei care tin cu incapatanare la hotararile lor sunt fara judecata si fara dreapta chibzuinta.

XXVII

Ghermanus:

Daca urmam invatatura pe care ai aratat-o destul de limpede si de pilduitor, inseamna ca un monah nu trebuie sa faca nici un legamant, ca sa n-ajunga dupa aceea un las sau un incapatanat. Dar unde vom pune acele cuvinte ale Psalmistului: “Am jurat, am hotarat sa pazesc judecatile dreptatii Tale” [89]? Ce este altceva a jura si a hotara daca nu a pazi fara schimbare hotararile?

XXVIII

Iosif:

Nu vorbim aici despre cerintele de capatai, fara indeplinirea carora nu este cu putinta mantuirea noastra, ci despre acelea pe care le putem infaptui mai mult sau mai putin fara primejdie, cum sunt: respectarea fara intrerupere a postului, stapanirea continua de la vin si ulei, faptul de a nu parasi niciodata chilia, cititul si meditatia fara ragaz. Acestea pot fi practicate dupa placere, sau intrerupte dupa trebuinta, fara vreo paguba pentru slujirea si idealurile noastre de viata.

Dar hotararile privitoare la observarea acelor principale porunci trebuie respectate cu strictete, si pentru ele nici moartea nu trebuie ocolita, daca este nevoie. Despre ele trebuie sa spunem intotdeauna: “Am jurat si am hotarat [90]. Asa trebuie sa se intample cu pazirea dragostei de oameni, pentru care toate sunt de dispretuit, ca sa nu se pateze binele si desavarsirea acesteia. La fel trebuie sa indeplinim fara schimbare juramantul pentru pazirea infranarii, a credintei, a cumpatarii si dreptatii; care toate trebuie pastrate cu necurmata stradanie si pentru a caror neindeplinire, cat de mica, meritam osanda.

Dar cu acele indeletniciri trupesti, despre care se spune ca sunt de putina folosinta [91], trebuie sa ne purtam precum am spus, adica, daca apare vreun prilej sigur, care ne indeamna sa le intrerupem, sa nu ne faca sa staruim in ele nici un legamant, ci, lasandu-le la o parte, sa trecem cu toata voia la cele mai de folos. Nu este nici o primejdie daca pentru un timp renuntam la acele obiceiuri legate de cele ale trupului. Dar este primejdie de moarte sa ne abatem cat de putin de la cele aratate mai inainte.

XXIX

La fel trebuie sa aveti grija ca, daca v-a scapat din gura vreo vorba pe care o vreti ascunsa, sa nu-l sfatuiti pe cel care v-a auzit sa n-o spuna mai departe. Mai degraba va ramane tainuita daca se trece peste ea in chip simplu si cu nepasare, fiindca nici unul din frati nu se va gandi sa raspandeasca acea vorba, daca nu s-a atras atentia asupra ei sa fie tinuta ca o taina. Iar daca ceri si juramant de increderea in aceasta privinta, sa fii sigur ca totul va fi aflat foarte repede. Caci puterea diavolului se va ridica si mai furioasa ca sa te intristeze si sa te tradeze, impingand la calcarea juramantului.

XXX

De aceea monahul nu trebuie sa ia hotarari definitive asupra celor ce privesc trebuintele trupului, ca sa nu fie silit sa le calce repede, atatand si mai mult pe vrajmas sa-l atace in cele pe care le savarseste ca si cum i-ar fi poruncite de lege. Cel asezat sub harul libertatii, dandu-si lege siesi, se leaga singur in lanturile unei robii primejdioase; astfel incat, ceea ce ar fi putut face in chip ingaduit si chiar laudabil cu lucrarea harurilor, daca trebuinta l-a impins cumva, acel lucru il va savarsi ca pe un pacat. Caci “unde nu este lege, nu este nici calcare de lege” [92].

Intariti cu aceste invataturi si indrumari ale preafericitului Iosif, care ne-au venit parca de la Dumnezeu, ne-am hotarat sa ramanem in Egipt. Dar desi de aci incolo nu ne-am mai gandit prea mult la legamantul nostru de manastire, totusi l-am indeplinit dupa o trecere de sapte ani. Astfel am alergat la manastirea noastra ducand cu noi increderea ca vom dobandi ingaduinta de a ne intoarce in pustiu, si mai intai ne-am achitat de datoria de a aduce cinstire mai marilor nostri. Apoi am recapatat dragostea de altadata in sufletele celor pe care, din grija fata de noi, desele noastre scrisori, oricat de frumoase, tot nu-i linistisera. Si, in sfarsit, smulgandu-ne cu totul ghimpele fagaduintei noastre, condusi cu bucurie chiar de ei, am plecat din nou catre singuratatile indepartate ale pustiului scitic.

Nevrednicia mea, cuviosi frati, v-a prezentat, asa cum a putut, stiinta si invatatura parintilor vestiti. Chiar daca graiul meu neingrijit mai mult a incetosat decat a luminat ideile, va rog sa nu lipsiti de lauda cuvenita pe acesti mari barbati, si sa va aratati nemultumirea numai fata de scrisul meu. Judecand in toata linistea sufleteasca, am socotit ca e mai bine sa dau la iveala, chiar prin cuvinte simple, maretia cugetarii lor decat s-o trec sub tacere. Pentru cititor, daca are in vedere inaltimea intelesurilor, stangacia rostirii mele nu este o piedica in sporul lui de cunoastere, iar pentru mine este mai mare grija de a aduce folos decat de a primi lauda. Ii rog, asadar, pe toti cei carora le vor cadea in maini aceste osteneli ale mele, sa stie ca tot ce le va placea apartine cuviosilor parinti, iar ceea ce nu-i va multumi imi apartine mie, si numai mie”.

(sursa icoanelor: Agnos)

_________________________________________________________________________
[1] Pilde 26, 11 (LXX).

[2] Fac. 40, 7.

[3] Cf. Loc. Cit., v.8.

[4] Ioan 13, 8

[5] Matei 5, 37

[6] Matei 26, 24.

[7] Rom. 2, 15-16.

[8] Isaia 66, 18.

[9] I Tim. 4, 8.

[10] Ps. 5, 6.

[11] Int. Sol. 1, 11.

[12] Cf. Iosua, cap. 2 si 6.

[13] Cf. Matei 1, 5.

[14] Cf. Jud. Cap. 16.

[15] I Regi 21, 1.

[16] Loc. cit., v. 2.

[17] Loc. cit., v. 8.

[18] Loc. cit., v. 13.

[19] Matei 5, 37.

[20] Col. 3, 9.

[21] Fac. 1, 28.

[22] Ps. 5, 6.

[23] Pilde 20, 17.

[24] Ies. 23, 7.

[25] I Regi 24, 7.

[26] II Regi 17, 14.

[27] Loc. Cit, v. 20.

[28] Pilde 24, 11.

[29] I Cor. 10, 24.

[30] I Cor. 13. 5.

[31] Filip. 2, 4.

[32] I Cor. 9, 20-22

[33] Gal. 5, 2.

[34] Fapte 21, 20-21
[35] Loc. Cit., v. 23-24.

[36] Gal. 2, 19.

[37] Fapte 17, 23

[38] Loc. Cit.

[39] Loc. Cit., v. 28.

[40] Loc. Cit., v. 29.

[41] Cf. I Cor. 7, 6.

[42] Cf. I Cor. 3, 2; 2, 3.

[43] Rom. 14, 3.

[44] I Cor. 7, 38.

[45] II Cor. 11, 29.

[46] I Cor. 10, 32-33.

[47] Cf. Gal. 2, 19.

[48] Cf. Filip. 3, 6-8.

[49] Gal. 2, 18.

[50] I Regi 22, 7-8.

[51] Loc. Cit., v. 9-10.

[52] Ps. 51, 4.

[53] Cf. Iosua 6.

[54] Cf. Jud., cap. 16.

[55] Miheia 7, 5.

[56] Matei 6, 18.

[57] Loc. cit., v. 3.

[58] Loc. cit., v. 2.

[59] II Cor. 12, 2-4.

[60] Fac. 42, 9.

[61] Loc. cit., v. 16.

[62] Loc. cit., v. 21.

[63] III Regi 3, 24-25.

[64] Loc. cit., v. 27.

[65] I Regi 25, 22.

[66] Loc. cit., v. 34.

[67] I Cor. 16, 5-7.

[68] II Cor. 1, 15-16.

[69] Loc. cit., v. 17.

[70] Loc. cit., v. 23 si 2, 1.

[71] Fac. 19, 2.

[72] Loc. cit., v. 3.

[73] IV Regi 20, 1-3; Isaia 38, 1-6.

[74] Iona 3, 4.

[75] Iez. 33, 14-15.

[76] Ier. 18, 6-9.

[77] Ier. 26, 2-3.

[78] Cf. I Regi, cap 10.

[79] I Regi 15, 10.

[80] Loc. Cit., v. 34.

[81] Iez. 33, 13-16.

[82] Ies. 32, 31-33

[83] Ps. 68, 32.

[84] Loc. cit.

[85] Matei 27, 5.

[86] Luca 10, 20.

[87] Ier. 17, 13.

[88] Iez. 13, 9.

[89] Ps. 118, 106.

[90] Loc. cit.

[91] Cf. I Tim. 4, 8.

[92] Rom. 4, 15.

(din: Sfantul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicesti“, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2004)

convorbiri_duhovnicesti.jpg

Alte extrase foarte utile din acest volum, puteti citi la:

john_cassian.jpg


Categorii

Razboiul nevazut, Sfantul Ioan Casian, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “SFINTII IOAN CASIAN SI GHERMAN cu o dilema duhovniceasca in fata avvei Iosif – O LECTIE DE DISCERNAMANT

  1. Ce frumos! De cand cauta inima mea o talcuire frumnoasa la istoria lui Iacov!
    Splendid! N-am cuvinte!
    Asa vreau sa-mi explice si mie Sfantul Sinod de ce este bine sa-mi iau pasaport biometric! Dar sa asculte si toate nedumeririle mele si sa raspunda la toate si nu sa-mi traseze directive! Si daca vor avea puterea aceasta de convingere voi merge sa il iau numaidecat!

  2. Pingback: Sfinţii Casian şi Gherman din Dobrogea » Alex Rădescu
  3. Pingback: Război întru Cuvânt » SA RECITIM IMPREUNA (III): SFANTUL IOAN CASIAN – o pilda despre dreapta socotinta, deznadejde si compatimirea cu cei raniti de ispite si de patimi
  4. Pingback: ISPITA ANGELISMULUI SAU INSELAREA DIN RAVNA CEA CU MANDRIE - Cazul parintelui Ioil din manastirea Slatina si discernamantul Avvei Cleopa
  5. Pingback: CADERILE "DE-A DREAPTA". Noi invataturi si pilde de pateric romanesc culese de IPS Antonie Plamadeala. CONDITIILE FAPTELOR CU ADEVARAT MANTUITOARE
  6. Pingback: PARINTELE STARET MELCHISEDEC (Man. Putna) in revista “Familia ortodoxa”: “Mai avem nevoie de discernamant in ziua de astazi?” -
  7. Pingback: Prof. Ion Patrulescu (Timisoara, 2008, ultima parte): “ECUMENISMUL ESTE PROIECTIA IN BISERICA A NOII ORDINI MONDIALE SI PREGATIREA INSTALARII LUI ANTIHRIST. Daca nu esti corect politic, nu ti se da voie sa existi!“ -
  8. Pingback: Sfinţii Dobrogei: Casian şi Gherman | Alex Rădescu
  9. Pingback: SCARA SFANTULUI IOAN: Invataturi importante pentru dreapta socoteala si pentru deslusirea unor nuante duhovnicesti si taine ale razboiului nevazut: “Se intampla uneori ca ceea ce pentru unul este leac, pentru altul este otrava“. SA NU SARIM ET
  10. Pingback: STARETUL NICON DE LA OPTINA – sfaturi si indreptari duhovnicesti pentru SPOVEDANIE, NADEJDE si DISCERNAMANT cuprinse in scrisorile sale (I): “Nu deznadajdui cand vezi in tine feluritele ne­putinte. Rabda-te si pe tine!“ -
  11. Pingback: DISCERNAMANTUL – lumina, “sarea” si cârma indispensabile vietii duhovnicesti. CUVIOSUL PAISIE: “Vezi lucrurile ingust; esti atenta doar la ceea ce trebuie facut si nu-ti pasa de om”. SI DRAGOSTEA ARE NEVOIE DE INTELEPCIUNE |
  12. Pingback: SFANTUL PIMEN CEL MARE al PATERICULUI EGIPTEAN – pilda de discernamant, de iubire si de dorinta arzatoare dupa Dumnezeu “in pustiul arid de iubire, adevar si dreptate al acestei lumi” | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: CATA INCREDERE AVEM IN DUMNEZEU? Predici audio in Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci, de folos EXCEPTIONAL tuturor celor preocupati de viata duhovniceasca: UN INTELES NEASTEPTAT AL LUARII CRUCII “IN FIECARE ZI” | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: SA AJUTAM LA PURTAREA CRUCII CELOR AFLATI IN SUFERINTA, IN SINGURATATE! SA NE RUGAM PENTRU CEI CARE NE VRAJMASESC – Partea a doua a conferintei de la Ploiesti (2016), “IUBIREA CRUCII”, a PS Macarie: “Cati copii orfani, singuri, ind
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate