Sfantul Ioan Casian despre PRIMEJDIA DE A FI “CALDICEL”

7-03-2008 Sublinieri

“Sunt mai primejdioase si mai greu de lecuit pacate care par a se ivi sub forma virtutilor si sub chipul lucrurilor duhovnicesti, decat acelea care se nasc pe fata, pentru placerea trupeasca. Acestea din urma, ca niste boli care se vad de departe, se recunosc usor si se pot vindeca, pe vand cele mentionate mai inainte, acoperindu-se sub vesmantul virtutilor, raman netratate si-i fac pe cei molipsiti de ele sa sufere fara speranta mai mult timp si in chip primejdios” (Sf. Ioan Casian)

saint_cassian_small.jpg

(continuarea capitolului “Despre dorintele trupului si ale sufletului” din cartea “Convorbiri duhovnicesti” a Sf. Ioan Casianprima parte aici)

XIII

Din ciocnirile si impotrivirile acestei lupte ia nastere incetineala folositoare si mantuitoare pentru noi, fiindca rezistenta si puterea corpului ne intarzie de la infaptuirea celor pe care mintea noastra le-a gandit fara rost, iar uneori, urmand o stare mai lunga, fie de cainta, fie de indreptare, aceasta zabovire ne indreapta prin revenirea asupra gandurilor si faptelor noastre nu indeajuns de bine chibzuite.

In sfarsit, vedem ca aceia care nu sunt opriti de nici o piedica a trupului sa-si indeplineasca dorintele lor, adica demonii si celelalte duhuri ale raului cazute din randul ingerilor, sunt cu totul raufacatoare pentru oameni prin aceea ca nu sovaie sa faca raul odata ce l-au inceput; sufletul lor, dezlegat de substanta materiei, este pe cat de iute la planuri, pe atat de primejdios la infaptuiri si, fiindca le este foarte usor sa faca fara zabava ce au vrut, neintervenind nici un moment de razgandire mantuitoare, raul pus la cale se infaptuieste nemijlocit.

XIV

Substanta lor spirituala, nefiind legata de nici o materie a trupului, n-are nici o scuza pentru reaua vointa si nu merita nici o iertare pentru faptele lor condamnabile, fiindca nu sunt impinsi ca noi de imboldul carnii sa pacatuiasca, ci sunt aprinsi numai de patima relei vointe. De aceea pacatul le este fara iertare, iar boala fara leac. Caci precum s-au prabusit fara sa fie atrasi de materia pamantului, la fel nu pot dobandi ingaduinta sau motiv de cainta. Din aceste lucruri retinem ca pentru noi nu este vatamatoare aceasta lupta dintre trup si spirit, care se da in noi, ci ne aduce chiar mult folos.

XV

Mai intai, pentru ca ne da pe fata trandavia si nepasarea. Ca un pedagog foarte atent, neingaduindu-ne sa ne abatem de la linia datoriei si a disciplinei, daca intelepciunea noastra a depasit masura seriozitatii cuvenite, pe data ne pune in miscare si, trezindu-ne cu biciul aţâţărilor, ne recheama la starea necesara. In al doilea rand, fata de castitatea si nevinovatia noastra intreaga, cand prin harul Domnului, ne-am vazut atat de nepatati de tina rea din nastere, incat credeam ca mai departe nu trebuie sa fim nelinistiti nici macar de o simpla miscare a trupului, ca si cand nu i-am mai purta stricaciunea, ceea ce ne inalta in adancul constiintei noastre, ne face sa fim mandri. Si atunci intervine lupta dinauntrul nostru, care ne umileste, aducandu-ne aminte cu imboldirile sale ca suntem oameni si, potolind in noi valurile care ne framanta, ne aduce linistea cuvenita.

Iar cand ne lasam dusi de pacate mai rele si mai primejdioase si nu le simtim usor primejdia, prin aceasta constiinta nostra se umileste si are remuscari, amintindu-si de patimile pe care nu le-a luat in seama si intelegand ca au intinat-o pornirile naturale pe care nu le cunostea, fiindca era patata de greseli duhovnicesti. Cautand neincetat sa-si indrepte nesocotinta de mai inainte, trage concluzia ca nici nu trebuie sa se increada in foloasele curatiei din trecut, caci a pierdut-o indepartandu-se de Domnul, si nici nu poate fi dobandit darul acestei curatii altfel decat prin harul lui Dumnezeu. Astfel de incercari ne invata sa dorim neincetat a obtine si virtutea smereniei, daca suntem doritori sa avem inima intotdeauna fara vreo vina.

Ca mandria pentru acesta curatie va fi mai primejdioasa decat toate nelegiurile si blestematiile si ca din cauza ei nu vom dobandi nici un folos, oricat ne-ar fi de intreaga nevinovatia, stau marturie acele puteri demonice pe care le-am amintit mai inainte. Desi se crede ca ele n-au nici o ispita a carnii, totusi din cauza trufiei au cazut din acea stare sublima si cereasca si s-au prabusit pe veci. In stare calduta am fi departe de orice lecuire, fiindca n-am avea pentru nepasarea noastra nici un aratator care sa stea in corpul nostru sau in propria constiinta. Nu numai ca n-am dori sa ajungem pe culmile desavarsirii, dar nici macar n-am respecta cu strictete simplitatea si stapanirea de sine, daca nu ne-am smeri si nu ne-ar cobora aceasta ispita a carnii, facandu-ne plini de grija si atentie in ceea ce priveste curatirea pacatelor sufletesti.

XVII

Cei ce sunt fameni in trup, de aceea au ei adesea aceasta stare calduta a sufletului, fiindca ei socotesc ca, daca sunt dezlegati de trebuinta sufletului, n-au nevoie nici de truda stapanirii corporale si nici de biciuiea pornirilor inimii. Socotindu-se astfel in siguranta, nu se grabesc niciodata sa caute sau sa posede desavarsirea inimii si, cu atat mai putin, curatirea de pacate sufletesti. Aceasta stare, care se departeaza de insusirea trupului, devine fireasca, fiind fara indoiala destul de rea si, din pricina celui ce trece de la rece la caldut, glasul Domnului o osandeste.

XVIII

Ghermanus: Folosul luptei care se da intre trup si duh l-am inteles limpede, fiindca ne-a fost prezentat in asa fel, incat s-ar putea spune ca-l pipaim cu mainile noastre. Si de aceea dorim sa aflam, tot la fel: ce diferenta este intre omul trupesc si cel firesc si in ce chip cel firesc poate fi mai rau decat cel trupesc?

XIX

Daniel: Dupa definitia Scripturii, exista trei stari ale sufletului: prima trupeasca, a doua fireasca, a treia duhovniceasca, si ele sunt aratate si de Apostol. Despre cele trupesti spune: “Lapte v-am dat sa beti, nu bucate, fiindca nu puteti inca. Si inca nici acum nu puteti, fiindca sunteti trupesti” [I Cor. 3, 2]. Si iarasi: “Acolo unde este intre voi pizma si neintelegere, oare nu sunteti trupesti?” [I Cor. 3, 3]. Despre starea fireasca se aminteste astfel: “Omul cel firesc nu primeste cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu: caci nebunie sunt pentru el” [I Cor. 2, 14]. Iar despre cea duhovniceasta: “Cel duhovnicesc cerceteaza toate, dar el nu este judecat de nimeni” [I Cor. 2, 15]. Si iarasi: “Voi, care sunteti duhovnicesti, indreptati-i pe unii ca acestoia cu duhul blandetii” [Gal. 6, 1].

Astfel tebuie sa ne grabim ca, atunci cand prin renuntare am incetat a fi trupesti, adica atunci cand am inceput sa ne despartim de traiul celor lumesti, sa incetam cu tina cea vazuta a trupului. Sa ne silim din toate puterile sa capatam deindata starea cea duhovniceasca, pentru ca nu cumva, mangaindu-ne ca dupa omul din afara parem a fi renuntat la aceasta lume si a fi parasit atingerea cu desfranarile trupului, ca si cum prin aceasta am fi ajuns la cea mai inalta treapta a desavarsirii, sa devenim mai delasatori in ceea ce priveste curatirea de patimi si, aflati intre cele doua stari, sa nu putem merge pe calea cea duhovniceasca. Sa nu socotim ca ne este indeajuns pentru desavarsire daca parem pe dinafara despartiti de traiul si de placerile lumii acesteia, sau daca suntem in afara de stricaciune si de amestecul cel trupesc, penru ca astfel de socoteala ne asaza in acea stare calduta, care este cea mai rea, avand a fi varsati din gura Domnului, Care zice in cugetarea cunoscuta de noi: “O, de ai fi rece sau cald! Acum insa esti caldut si voi incepe sa te vars din gura Mea” [Apoc. 3, 15-16].

Nu pe nedrept spune Domnul ca aceia pe care i-a primit in intimitatea dragostei Sale, daca au devenit in chip vatamator caldicei, va trebui sa-i verse inapoi cu greata. Desi ar fi putut sa fie un fel de hrana mantuitoare, a vrut mai degraba sa fie indepartati dinlauntrul Lui, devenind mai rai decat mancarurile care n-au intrat niciodata in gura Domnului, mai ales ca si noi, oamenii, respingem cu scarba ceea ce ne face greata. Ceea ce este rece, primit in gura nostra devine cald si se ia cu placere si folos. Iar ce s-a aruncat din pricina starii caldute nu numai ca nu mai este dus la gura, dar nici macar nu poate fi privit fara mare dezgust.

Asadar, pe buna dreptate se spune ca este mai rea starea calduta, fiindca mai usor ajunge la mantuire si pe culmile desavarsirii cel trupesc, adica din lumea aceasta si din vremea aceasta, decat cel ce marturisindu-se monah, dar fara sa mearga pe calea desavarsirii potrivit invataturilor, s-a departat de acea flacara a focului duhovnicesc. Cel ce se simte umilit de viciile trupesti si patat de atingerea carnii se va grabi spre izvorul adevaratei curatiri si spre culmea desavarsirii. El va zbura mai usor spre desavarsire, ingrozit de acea stare foarte rece a necredintei si aprins de flacara duhului.

Iar cel ce, precum am spus, incepe cu o stare calduta, abuzand de numele de monah, si nu ia prin umilinta si zel calea acestei devotiuni, de indata ce s-a molipsit de aceasta groaznica boala si s-a lasat in voia ei, nu va mai putea gusta mai tarziu desavarsirea nici prin sine insusi, si nici prin sfaturile altuia. Caci spune in inima sa, dupa cuvantul Domnului: “Fiindca bogat sunt si am de toate si nu-mi lipseste nimic” [Apoc. 3, 17].

Dar lui i se vor potrivi urmatoarele cuvinte: “Tu esti misel si ticalos si sarac si orb si gol” [Apoc. 3, 17]. Prin aceasta el a devenit mai rau decat cel din acest veac, fiindca nu-si da seama ca e misel si orb si gol, si ca, trebuind a fi indreptat, are nevoie de sfaturile si de invatatura cuiva. El refuza indemnurile cuvantului mantuitor, neintelegand ca prin insusi numele de monah scade si se injoseste in ochii tuturora, care-l cred sfant si vrednic de respect ca slujitor al Domnului; de aceea pentru el judecata si pedeapsa viitoare vor fi aspre.

Dar de ce sa staruim mai mult decat trebuie asupra unor lucruri pe care le cunoastem din viata de toate zilele? Am vazut adesea oameni ajungand la caldura duhovnicesca din reci si trupesti cum erau, adica din pagani si oaneni ai acestui veac, dar din calduti si firesti nu am vazut. Profetul ne spune ca pe acestia atat de mult ii dispretuieste Domnul, incat porunceste barbatilor duhovnicesti si invatati sa nu le mai dea sfaturi si invataturi, sa nu mai arunce samanta cuvantului mantuitor pe un pamant sterp si neroditor si plin de maracini otravitori, ci, dispretuindu-l pe acesta, sa cultive mai degraba acel pamant nou, adica sa raspandeasca toata invatatura printre pagani si necredinciosi, cu toata staruinta cuvantului mantuitor, precum citim: “Aceasta zice Domnul oamenilor lui Iuda si locuitorilor Ierusalimului: arati-va ogoare noi si nu mai semanati prin spini” [Ier. 4, 3].

XX

In sfarsit, lucru rusinos de spus, vedem ca in asa fel au renuntat cei mai multi la cele lumesti, incat dovedesc ca nu si-au schimbat nimic din pacatele si naravurile de mai inainte, in afara doar de situatia sociala si de imbracaminte. Caci doresc sa dobandeasca bunuri materiale pe care inainte nu le-au avut si nu renunta la cele pe care erau stapani ba, ceea ce este mai trist, doresc sa si le inmulteasca, sub motiv ca se condidera datori sa-si mentina fie slujitorii, fie fratii, sau si le pastreaza pentru a forma obsti carora sa le fie stareti.

Acestia, daca ar cauta intra-adevar calea desavarsirii, s-ar stradui cu toata puterea sa se indeparteze nu numai de averi, ci si de patimile de altadata si de toate preocuparile lumesti, sa se puna singuri si fara nimic altceva sub porunca celor mai batrani si sa nu mai poarte grija nici de altii, nici de ei insisi. Dar se intampla tocmai impotriva, ca se grabesc nu sa se supuna celor mai in varsta, ci sa fie ei in fruntea celorlalti frati. Plini de trufie, doresc sa invete pe altii, nu sa se invete pe ei insisi, si nu fac nimic din ceea ce cer altora. Cu ei trebuie sa se indeplinesca porunca Mantuitorului: “orbi, ajunsi conducatorii orbilor, cad cu totii in prapastie” [Matei 15, 14].

Acest gen de trufie, desi e unul singur, are totusi doua feţe: una care imita cu statornicie seriozitatea si gravitatea, iar alta care, cu o neinfranata libertate, se risipeste in rasete prostesti si caraghioase. Cea dintai se bucura sa fie tacuta, celei de a doua nu-i place vorba putina si nu se sfieste sa spuna lucruri chiar nelalocul lor, sub motivul ca nu vrea sa fie socotita mai prejos sau mai fara invatatura decat ceilalti. Una doreste slujba de cleric pentru inaltare, cealalta o dispretuieste, socotind-o nevrednica si nepotrivita cu demnitatile de viata si de familie de mai inainte. Cercetarea fiecareia poate cantari si aprecia care dintre acestea trebuie socotita mai primejdioasa.

Este unul si acelasi felul nesupunerii cand, pentru a nu intrerupe o lucrare, sau din trandavie, calci porunca superiorului, dupa cum este la fel de condamnabil ca, fie prin somn, fie prin veghe, sa nu te supui regulilor manastirii. Este acelasi lucru daca treci peste porunca staretului pentru ca sa citesti, sau pentru ca sa dormi, si trufia este aceeasi daca-ti neglijezi fortele pentru ajunare sau pentru mancare. Sunt mai primejdioase si mai greu de lecuit pacate care par a se ivi sub forma virtutilor si sub chipul lucrurilor duhovnicesti, decat acelea care se nasc pe fata, pentru placerea trupeasca. Acestea din urma, ca niste boli care se vad de departe, se recunosc usor si se pot vindeca, pe vand cele mentionate mai inainte, acoperindu-se sub vesmantul virtutilor, raman netratate si-i fac pe cei molipsiti de ele sa sufere fara speranta mai mult timp si in chip primejdios[1].

XXI

Este cu adevarat vrednic de ras faptul ca unii, dupa inflacararea primei renuntari, prin care, parasindu-si functia si avutul, sau gradul militar al lumii acesteia, au venit din propriul imbold in manastire, iar dupa aceea ii vedem ca le doresc si mai mult, daca nu le sunt permise, neputandu-se obisnui fara ele, ca sunt robiti de cele pe care le mai au, oricat de mici si de fara de pret, si se ingrijesc mai mult de ele decat se ingrijeau de toate celelalte bunuri pe carele-au parasit. De buna seama ca nu le este de mare folos ca au putut dispretui averi mari, daca dragostea pentru ele si-au mutat-o catre aceste lucruri marunte si neinsemnate pe care le au cu ei.

Ei dovedesc ca pacatul lacomiei si al zgarceniei, pe care nu-l mai pot avea pentru bunuri de pret, daca-l mentin pentru niste lucruri marunte, nu l-au parasit, ci-l pastreaza cum l-au avut inainte. Caci isi mentin slabiciunile de altadata daca arata atata dragoste si grija pentru o rogojina, un cosulet, un saculet, o carte sau alte lucruri ieftine ca acestea. Ba, mai mult, le pazesc si le apara cu indarjire, fara sa le fie rusine si, ceea ce pare mai grav, sa se certe cu fratii pentru ele.

Suferind de boala lacomiei de odinioara, nu sunt multumiti ca au cele pe care folosul sau trebuinta trupului il obliga pe monah sa le aiba potrivit numarului si masurii comune. Ei dovedesc si prin aceasta avaritia inimii lor, dorind sa aiba, mai multe decat ceilalti, lucrurile de care trebuie sa se foloseasca. Depasind masura in grija si atentia cu care le pazesc, ei le apara de atingerea altora pe cele pe care trebuie sa le aiba in comun cu fratii.

Este ca si cum numai deosebirea metalelor, si nu insasi patima lacomiei ar fi vatamatoare, si ca si cum n-ar fi permis sa te superi pentru lucruri mari, dar pentru cele mici n-ar fi nici o vina sa faci aceasta. Totusi, de aceea am aruncat materiile mai pretioase, ca sa invatam sa le dispretuim mai usor pe cele mai simple. Nu este nici o deosebire daca cineva arata lacomie pentru cele marete si scumpe sau pentru niste lucruri ieftine, si trebuie judecat cu mai mare asprime tocmai pentru aceea ca se simte atat de legat de cele mici cel ce le-a dispretuit pe cele mari. O astfel de renuntare nu dobandeste desavarsirea inimii, fiindca a primit situatia materiala a celui sarac, dar n-a parasit lacomia celui bogat“.

_______________________________________________

[1] Sfantul Casian nu admite legaturile calugarilor cu cei care, fie rude sau nu, fie un chinovit in aceeasi chilie, le slujeau, procurandu-le cele necesare din satul invecinat. Cu aceasta, monahii reveneau la starea dinainte de intrarea in monahism, cand cautau inmultirea bunurilor nu pentru ajutorarea din mila acelor bolnavi, ci pentru o viata usoara si inbelsugata, la care, chipurile, renuntasera. La aceasta se mai adauga grija de bunuri personale, de care se lepadasera, o data cu intrarea in manastire – bunuri pe care Sf. Casian le dispretuia, asa cum se vede in capitolul urmator.

(din: Sfantul Ioan Casian, “Convorbiri duhovnicesti“, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2004)

convorbiri_duhovnicesti2.jpg


Categorii

Calugaria / viata monahala, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Razboiul nevazut, Sfantul Ioan Casian

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

11 Commentarii la “Sfantul Ioan Casian despre PRIMEJDIA DE A FI “CALDICEL”

  1. Pingback: Război întru Cuvânt » De ce ne sunt de folos ispitele, incercarile si razboaiele launtrice?
  2. Pingback: Război întru Cuvânt » Despre dreapta socotinta - eseu de Paul Curca
  3. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfintii Ioan Casian si Gherman cu o dilema duhovniceasca in fata avvei Iosif - o lectie de discernamant
  4. Pingback: Război întru Cuvânt » SA RECITIM IMPREUNA (III): SFANTUL IOAN CASIAN – o pilda despre dreapta socotinta, deznadejde si compatimirea cu cei raniti de ispite si de patimi
  5. Pingback: Sfantul Tihon din Zadonsk: VEZI-TI, OMULE, SARACIA! -
  6. Pingback: PARINTELE CLEOPA despre dreapta masura, sfatuire, smerenie, despre ispitele calugarilor si ale celor ce nazuiesc spre daruri mari: “Cate oleaca, incet…” -
  7. Pingback: CADERILE “DE-A DREAPTA”. Noi invataturi si pilde de pateric romanesc culese de IPS Antonie Plamadeala. CONDITIILE FAPTELOR CU ADEVARAT MANTUITOARE -
  8. Pingback: Predica Episcopului Asterie al Amasiei la DUMINICA VAMESULUI SI FARISEULUI: Rugaciunea si virtutea fara smerenie – osteneli in zadar: “Adeseori e mai greu sa pastrezi faptele bune ce le-ai savarsit decat sa le savarsesti” -
  9. Pingback: OTRAVA MANDRIEI si roadele acesteia. CUM SA O RECUNOASTEM? -
  10. Pingback: SFANTUL AMBROZIE DE LA OPTINA despre diferite forme de INSELARE: “Nu orice dorinta ce pare buna e de la Dumnezeu. Tot ce insufla vrajmasul este ori INAINTE DE VREME si PESTE PUTERI, ori cu SEMETIE si cu slava desarta” | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: Lectii de razboi duhovnicesc de la un duhovnic cu viata sfanta: CUM SUNTEM ISPITITI PRIN MANDRIE SI LA CE CADERI POATE DUCE INVOIREA CU GANDURILE INGAMFARII. “Daca omul nu se lupta cu puterea cea rea, devine el insusi rau” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate