DE CE NU VEDEM ROADELE POCĂINȚEI ÎN VIAȚA NOASTRĂ? Pr. Tudor Ciocan – cuvânt la SFÂNTA ȘI MAREA MIERCURI A POMENIRII FEMEII PĂCĂTOASE: “Așa cum ni se împrăștie inima și mintea, așa ni se împrăștie și pocăința” (AUDIO, TEXT)
Pr. Tudor Ciocan, Cuvânt la Denia de marți seara (SFÂNTA ȘI MAREA MIERCURI)
27 aprilie 2021:
“Toată viața noastră ar trebui să fie o viață în care să ne îndreptăm către Dumnezeu. Aceasta înseamnă de fapt pocăința. Și spune Mântuitorul: Cel care-și iubește sufletul său pentru lumea aceasta, îl va pierde. Iar cel ce-și pierde sufletul său pentru lumea aceasta, și-l va dobândi. Evident că sufletul nu înseamnă doar suflarea de viață pe care o are trupul când este viu, acea substanță impalpabilă care dă viață unui trup, altfel inactiv. Sufletul este mai mult de-atâta. Suflarea aceasta de viață este doar componenta cea mai de jos a sufletului. Sufletul este cel prin care omul ar trebui să comunice cu Dumnezeu. Și sufletul ar fi cel care ar trebui să comande trupului, să supună trupul, să se folosească de trup pentru a se apropia de Dumnezeu. Să se apropie de Dumnezeu prin rugăciune și prin fapte bune. Evident că acestea, și rugăciunea și faptele bune, trebuie să le faci în lumea aceasta. Dar atunci când Mântuitorul vorbește despre lumea aceasta, El arată și o consideră sub aspectul ei păcătos și pătimaș și împătimitor și înlănțuitor. Lumea care înlănțuie prin patimile pe care le induce asupra sufletului. Iar sufletul care vrea să se desfete aicea se pierde pentru Hristos. Sufletul care încearcă să trăiască aicea în asceză se apropie cu adevărat de Hristos.
Astăzi o avem pe una dintre femeile mironosițe pomenite, care I-a uns picioarele lui Hristos cu mir de mare preț. Au fost de mai multe ori picioarele lui Hristos unse, dar acest gest al ungerii picioarelor este în mod special consemnat de Evanghelii și Mântuitorul spune în Evanghelia de la Matei că oriunde se va propovădui această Evanghelie, acest gest al ei de ungere a picioarelor cu mir de mare preț. Ea, care era desfrânată, a venit spre iertarea păcatelor ei să facă această jertfă. Jertfă nu numai în material, prin faptul că are nard, mir foarte scump, ci prin pocăința pe care a arătat-o. Prin părerea de rău pentru păcate și prin nădejdea că El, Hristos, îi poate ierta aceste păcate și o poate aduce cu adevărat pe calea către Dumnezeu. Prin aceasta rămâne vrednică să fie pomenită oriunde, gestul acesta pomenit oriunde se va propovădui Evanghelia.
Vorbeam zilele acestea despre Sfânta Maria Egipteanca și despre pocăința ei. Ați văzut, 17 ani a desfrânat, 17 ani s-a pocăit. Într-adevăr, spune un sfânt părinte întrebat în Patericul egiptean de cât timp de pocăință este nevoie. Sincer, spune „foarte puțin”, pentru că tâlharul cel de-a dreapta s-a pocăit într-o clipă. Într-o clipă, dar într-o clipă extrem de tensionată, când e foarte greu să te mai pocăiești. „Foarte puțin” – mi se pare că indică o zi sau trei zile, ceva în genul acesta, timpul de pocăință.
Atunci, de ce nu ne mântuim? De ce pocăința aceasta n-o vedem și noi la noi? De ce noi, care știm că trebuie să ne pocăim, nu simțim roadele pocăinței? M-am întrebat și cred că am un răspuns. Pentru că, de fapt și de drept, încercăm să ne pocăim, dar pierdem foarte repede pocăința. Așa cum ni se împrăștie inima și mintea, așa ni se împrăștie și pocăința. Pentru ca să ai un suflet curat trebuie să te lupți permanent să-l curățești, Or, ca să te lupți permanent să-l curățești, trebuie să-ți aduni mintea de la alte risipiri, să încerci s-o ții cât mai constant în relație cu Hristos, cu pomenirea lui Hristos, iar inima să încerci mereu s-o domolești din îndulcirile și din înfricoșările ei și s-o lași să fie prezentă cât mai mult în preajma lui Hristos, astfel încât se va îndulci de această prezență sau se va înfricoșa ca nu cumva să piardă această prezență. Dar noi, cei din lume, nu putem să facem lucrul acesta în mod constant. Acum, într-o clipă ne gândim la Hristos și-n următoarea clipă mintea ne-a fugit la altceva. Dacă nu în următoarea clipă, peste 10 minute ne-a fugit pe altceva. Imediat gândul sare în altă parte. Inima, de asemenea, imediat devine atentă la altceva. E de-ajuns o cântare, e de-ajuns un cântec de pasăre, e de-ajuns un alt gând, pentru ca pocăința noastră să nu mai fie curată. Nu uitați că Sfânta Maria Egipteanca a stat 17 ani în pustie! Și acolo bineînțeles că există elemente ale naturii, dar sunt mult mai reduse. Cu atât mai mult elementele lumii civilizate în care trăim noi, care ne asaltează și ne îndulcesc și de fapt ne fac să ne pierdem esența noastră sufletească, esența drumului nostru către Dumnezeu. Prin acest asediu pe care-l dau permanent prin simțurile noastre asupra noastră.
De aceea trebuie să ne urâm sufletul pentru lumea aceasta. Pentru că dacă nu încercăm lucrul acesta, nu avem nici o șansă. Cuvintele acestea pe care le spunem și le auzim pot să fie foarte frumoase, dar rămân la un strat superficial al conștiinței noastre. Nu pătrund în adânc și, ca atare, la fel ca o sămânță care dacă nu pătrunde în adâncul brazdei, cum se spune în parabola semănătorului, vin păsările și o iau de-acolo sau nu apucă să încolțească dacă nu este acoperită de brazdă, cum spune Mântuitorul acuma, pentru că este uscată, se usucă înainte de vreme… La fel și pocăința noastră, care ar trebui să fie adâncă, nu este adâncă pentru că vin toate aceste risipiri cu care lumea modernă ne asediază și ne asediază atât de viclean, încât nici nu ne mai dăm seama. Nu mai considerăm un asediu, considerăm „ce mare lucru că las un pic de divertisment în viața mea?! Ce mare lucru, că nu fac un păcat! Nu mă uit la filme cu desfrânări, nu mă uit la violențe, nu mă uit la documentare atee etc. Ce mare lucru dacă las puțin mintea liberă?!” Dar să nu ne mințim, să nu ne amăgim pe noi înșine. Lăsând mintea liberă nu putem să ajungem la pocăința autentică. Putem doar să vorbim despre ea, să punem început, dar ca în Balada Meșterului Manole, începutul este bun, dar tot noi singuri distrugem. La baladă se distrugea peste noapte. De fapt, tot noi singuri distrugem.
Cum putem să ieșim din acest cerc vicios în care ne aflăm? Evident că nu renunțând de a încerca să ne pocăim. Ăsta-i răspunsul cel mai simplu. Spui „dacă e inutil și fac lucrul acesta de zeci de ani și nu văd nici o roadă a pocăinței în mintea și-n inima mea și-n viața mea, atunci de ce să mă mai pocăiesc, să-mi pierd vremea?! Mai bine-mi trăiesc viața și mă distrez, și voi vedea ce voi face. Și doar am așa, un fel de viață morală, adică de bun simț. Încerc să nu fac mari păcate.” Acesta nu este un răspuns favorabil, pentru că Hristos nu vrea doar să avem o viață morală. Hristos vrea să trăim cu El și vrea să trăiască El viața noastră și noi să trăim în El. „Și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine”, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Asta vrea, nu doar să fiu moral, ci să fiu mult mai adânc. Și atunci, dacă nu e suficient și nu e bine să dau deoparte pocăința, măcar să conștientizez că nici măcar pocăința n-o fac cum se cuvine, c-o pierd imediat din mintea mea, din inima mea, chiar dacă mi-o propun ca mod de viață. Pentru că asta ne-a spus Ioan Botezătorul, Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor!, asta ne-a spus Hristos după ce Ioan Botezătorul a fost arestat și omorât, Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor! și, ca atare, știm că trebuie să ne pocăim, în momentul respectiv chiar dacă mi-o propun ca program de viață, de fapt nu reușesc să o împlinesc. Și atuncea, seară de seară și dimineață de dimineață și clipă de clipă, când putem și când ne aducem aminte, să-I cerem lui Hristos să ne ajute să ne pocăim sincer. Nu înseamnă să fim niște depresivi, nu înseamnă să plângem tot timpul, dar cu adevărat să ne adunăm mintea din risipirea pe care lumea acesta ne-o inoculează în mod sistematic și să ne adunăm inima din toate aceste influențe mai mult sau mai puțin conștiente care o asediază și o înstrăinează de esența ei care este teocentrică, centrată pe Dumnezeu. Să-I cerem lui Hristos lucrul acesta și atuncea poate, măcar din când în când în când să ajungem cu adevărat să ne pocăim sincer. Și poate atunci avem nădejde că în momentul morții noastre când mintea noastră și inima noastră vor fi puse în fața realității supreme a lui Hristos, atunci această pocăință sinceră să fie ajutătoare, să fie sămânța pe care cu ajutorul harului lui Dumnezeu, am pus-o și noi în noi înșine, pentru ca în veșnicie să fim cu Hristos. AMIN!“
Legaturi:
MIRUL SUFLETULUI: “Nu lasa acel moment sa treaca pe langa tine!”
UNGEREA DIN BETANIA sau “logica” daruirii impotriva “logicii” eficientei
***
Comentarii