Sfantul Prooroc Moise si DUMNEZEUL IMPOSIBILULUI

3-09-2008 Sublinieri

moise.jpg

Chiar daca se spune ca Dumnezeul Treimic, asa cum apare in Vechiul Testament este mai greu de inteles, ceva-ceva totusi mai putem intelege si pricepe si din pildele ascunse in Sfanta Scriptura. Una din aceste lecturi foarte pilduitoare este si Iesirea din Egipt. Si ne aplecam, deocamdata, doar asupra momentului in care Dumnezeu se reveleaza dreptului Moise, cel praznuit astazi si, prin el si prin Aaron, evreilor, spre a-i izbavi din robie.

Este cu totul surprinzator, aparent, sa vedem cum Moise, in fata Celui-Ce-Este, a Dumnezeului care, socotind ca a venit vremea, cerceteaza durerile poporului Sau, da, efectiv, din colt in colt. La chemarea Domnului, dupa ce raspunde, initial, Iata-ma!, Moise, vazand grozavia lucrarii la care este trimis (mantuirea unui intreg popor aflat in robia celei mai puternice imparatii a lumii in acel timp), pare ca da inapoi. In acest dialog, Moise pare cel “realist”, iar Dumnezeu, “naivul” care, pe langa faptul ca cere…. IMPOSIBILUL, trimite si pe altul sa faca acest lucru. Dupa ce ca “a uitat” (echivalentul omenesc al pogoramantului de care se foloseste Dumnezeu in cuvantul Sau – “Mi-am adus aminte de legamantul cu Avraam…“) de poporul Sau cateva sute de ani vine la un fugar, păstor simplu, si il trimite direct la Faraon, “consolandu-l” din start ca oricum acela nu va asculta o iota din cererea de eliberare.

De aceea, reactia lui Moise ar trebui, cumva, sa fie mai pe intelesul nostru, pentru ca este o reactie omeneasca: “bine, dar… cum de ma trimiti pe mine, păstor, fugar, om casatorit cu copii? Apoi, cine dintre evrei ma va crede pe mine (nu ei insisi au facut cunoscut egiptenilor faptul ca l-am ucis pe asupritorul acela)? Si ce dovada voi avea ca sunt trimis de Tine?” Si, in fine, dupa ce Domnul il linisteste pe Moise si ii da harul facerii unor minuni ca sa aiba dovezi pentru cei tari la cerbice si neincrezatori, profetul Sau tot nu “se lasa”. Isi aduce aminte ca e balbait. Nici macar darul cuvantului nu il are! Nu isi poate fermeca ascultorii cu retorica, nu isi poate invinge oponentii cu argumente, pentru ca pana reuseste sa duca la bun sfarsit fraza, se face si de ras si pierde si atentia acelora. Ce ambasador si-a mai ales si Domnul! Iar la “incurajarea” dumnezeiasca, Moise incepe sa implore – “Rogu-ma, Doamne, alege pe altul, care sa poata si pe care sa il trimiti!”

Dincolo de aceste ganduri omenesti starnite de lectura Scripturii, se cuvine, cred, sa luam aminte si la un inteles mai adanc. Moise avea dreptate, spun Sfintii Parinti. Misiunea la care il trimitea Domnul chiar era imposibila pentru un om. Un Altul trebuia omenirii. Moise stie ce spune. Ii cunostea pe evrei si pe egipteni. Avusese tot timpul sa se gandeasca, patruzeci de ani, in exil, in tara Madianului, la ce lasase in urma dar si la sine insusi. Se cunostea deci si pe sine. De aceea, in cele din urma, tergiversarea sa este intemeiata, intr-un fel. Chiar acesta era adevarul – el nu era capabil sa faca lucrarea la care era chemat, iar posibilitatea infaptuirii acesteia era exclusa din punct de vedere omenesc. De aceea a si putut Domnul sa i se reveleze! De aceea, raspunsul lui Moise, Iata-ma! este adevarat. Credem noi, oare, ca un cutezator nesabuit, care isi inflacara inchipuirea pentru a se transpune in rolul salvatorului eroic, epic si glorios al neamului ales, ar fi fost o buna sluga a Lui? Raspunsul se afla deja subinteles in intrebare. Si in smerenia, adica in… realismul duhovnicesc al lui Moise.

Dar Domnul Dumnezeu stia si El lucrarile Lui. Stia ca nu era inca timpul pentru un Altul. Ca, desi dezrobirea din Egipt era imposibila, dezrobirea din ghearele Iadului era intru totul imposibil de lucrat prin oameni. Si Dumnezeul nostru stie mai bine decat noi de ce ne pune sa facem lucruri pe care nu le intelegem pe moment.


O cu totul alta atitudine, contrara cu cea a lui Moise, o aflam la ucenicii Domnului, Iacob si Ioan, fii lui Zevedeu.

Acestia, apropiindu-se de Iisus, in momentele in care Acesta le spunea tot mai mult despre faptul ca se apropie un eveniment determinant (Patimile si Invierea), Ii cer nici mai mult nici mai putin decat “sa sada de-a dreapta si de-a stanga” Imparatului Ceresc, in Slava Sa! (Marcu 10, 35-37). Iar la raspunsul Mantuitorului, care era menit sa-i constientizeze de nesabuinta si cutezanta lor – Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi bea paharul pe care Îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?” ei raspund: „Putem!” (Marcu 10, 38). Dar aceasta si pentru ca tainele izbavirii erau cu mult mai adanci si de neajuns decat erau pe vremea lui Moise. Ucenicii Domnului au parasit lumea si toate ale ei fara sa aiba vreo dovada sau certitudine ca le va fi bine in lume. Si toate semnele aratau dimpotriva.

Ne este greu sa ne supunem voii sfinte a lui Dumnezeu pentru ca… ne este greu sa fim credinciosi. Sa credem, in pofida realitatii, in pofida tuturor intampinarilor, argumentelor si a realitatilor faptice care ne arata ca izbandirea si izbavirea sunt practic – probat si atestat – imposibile. Cu Dumnezeu si la Dumnezeu insa toate cele care sunt omeneste absolut cu neputinta devin cu posibile!

Atotputernicia Domnului ne poate mana insa si catre o cutezanta oarba, lipsita de bun simt, catre o stare de insensibilitate duhovniceasca mascata de invocarea (declarativa) si de atitudine de bravare a increderii in voia lui Dumnezeu. De cate ori noi insine sau altii in jurul nostru expediem noi apasatoarea realitate a suferintei cuiva sau a unor acte de nedreptate strigatoare la cer intr-un confortabil: “Eh, voia lui Dumnezeu…”. Cand ne aflam aproape de Dumnezeu, cand aceasta apropiere ne fereste de necazuri, de caderi, de suferinte, riscam sa devenim pur si simplu indiferenti la ceea ce patimesc cei din jurul nostru si ramanem cu perceptia distorsionata a unei atotputernicii vecina cu noi. Si nepusa la incercare in slabiciune si parasire… De aceea, acest expeditiv “voia lui Dumnezeu” – cand e spus altora, poate ascunde faptul ca nu vrem catusi de putin sa le purtam sarcina, sa ii asumam in suferinta, in caderea si parasirea lor.

Dar – asa cum mai spuneam candvala fel de grav este cand ne mintim si in legatura cu propria noastra suferinta sau cu propriile ispite, pe care refuzam sa ni le asumam, bravand cum putem mai bine. Adesea se intampla respingem mana intinsa de Dumnezeu printr-o incercare sau semnele cu care ne cerceteaza pe parcursul vietii (dar si in cursul unei zile obisnuite) ori “provocarile” pe care ni le face printr-un om sau altul. Daca nu suntem dintre cei care ne victimizam si care ne plangem de mila cu usurinta, putem fi insa dintre cei care ocolesc mesajul dumnezeiesc al suferintei prin bravada, care poate sa ia aparentele (indreptatirile) cele mai “duhovnicesti”. Din mandrie, din impietrire sau din… frica de a da piept cu realitatea, de a auzi glasul constiintei, alegem mereu solutia cea mai comoda: fuga. Ne este frica sa ne vedem asa cum suntem si cum ni se dezvaluie prin mustrarile vietii, ne este frica sa recunoastem minciuna si putreziciunea pe care ne-am cladit identitatile iluzorii ne este frica sa deznadajduim cu deznadejdea cea buna de noi insine. Preferam sa traim in inchipuire, sa ne imbatam cu amagirea că „facem fata” situatiei, ca trecem singuri peste toate, ca noi nu suntem copii, ci barbati/femei in toata puterea, care nu au voie să (se) planga si sa cerseasca ajutorul cuiva. Gasim o oroare in a plange (desi aceasta este o fericire evanghelica si este – si omeneste, psihologic – un semn de sanatate sufleteasca), in a ne trai pana la capat slabiciunea si a nu o mai cosmetiza nici in fata altora. Fugim de noi insine, reprimand, “dand la fund” de fiecare data tot ceea ce ne poate arata iadul launtric, ne refugiem in indiferenta, in “optimismul” facil caruia ii lipim repede eticheta de “bucurie a Invierii”. Zambim fortat si ne prefacem puternici, „emanand” o primejdioasa sigurantă de sine, mimand ca ne punem nadejdea in Dumnezeu, cand, in realitate, ne incredem atunci mai mult decat oricand numai in noi insine. Ne amagim cu teorii si clisee (idei “duhovnicesti” foarte “la moda”, dar foarte prost intelese si aplicate) cum ca “raul nu exista”, “trebuie sa fim bucurosi pentru ca suntem crestini”, si ca “are grija Dumnezeu” sau “Dumnezeu ingaduie” doar pentru a refuza sine die confruntarea cu noi insine, cu adancul nostru si cu semnalele importante pe care ni le da Realul. Nu fugim de altceva de fapt decat de Cruce, pe ea evitam sa ne-o luam cat putem mai mult, sperand in van si nesabuit ca am putea “sari” direct in Inviere fara sa mai trecem prin Cruce. Iar atunci cand ne vom confrunta cu incercarea cea dura si implacabila, cu totul de neocolit, vom descoperi ingroziti ca inima noastra nu era deloc gata pentru batai. Ne descoperim ca frunze uscate care la primul vifor al ispitelor sunt spulberate in praf şi pulbere inca inainte de a atinge pamantul

Iata deci cateva conditii pentru ca noi sa putem dobandi ajutorul cel de sus. Pe langa pastrarea unui realism sanatos si intelept, pe cat se poate, si induiosarea din inima in fata durerii vii a aproapelui, cat si respingerea si indignarea ferma in fata rautatii si a faradelegii.

Si inca ceva… Nu este chip sa intelegi fixismul sectar (la figurat sau la propriu) care face din poruncile dumnezeiesti (la fel si din ascultarea duhovniceasca) nimic mai putin (sau mai mult) decat simple ordine militaresti. De pilda, sa nu minti e un principiu dumnezeiesc fundamental, implicit in cea de-a noua porunca a Decalogului predat chiar lui Moise. Dar ce face, oare, Domnul? Il pune pe Moise sa il “minta” pe Faraon: “Domnul Dumnezeul Evreilor ne-a chemat. Lasă-ne dar să mergem în pustie, cale de trei zile, ca să aducem jertfă Dumnezeului nostru” (Iesirea – 3, 18). Ori “planul” era, asa cum spusese Insusi Domnul, sa ii duca pe evrei in Canaan, nu sa mearga doar pentru zile in pustie. Desigur, se impune si o intelegere alegorica a textului biblic, in care intelesurile sunt deosebit de adanci, insa de aici reiese faptul ca Faraon nu ar fi consimtit niciodata sa lase poporul iudeu sa plece din robie. Faraon, asimilat de Sfintii Parinti de multe ori cu pacatul sau cu cel ce il inspira, diavolul, niciodata nu ar da libertate celor robiti de el. Lupta cu Faraon este crancena si nu poate fi dusa cu fandoseli. Or, acest lucru este minunat la Dumnezeul nostru. El nu se teme sa intervina in istoria noastra concreta, in situatiile noastre concrete, mizerabile, nu se scarbeste sa puna dreapta Sa cea tare pe noi, desi suntem bubosi si leprosi. Dumnezeu nostru este un Dumnezeu lucrator, activ, care, in istoria aceasta absurda, deschide perspectiva si da sensul, cu riscul de a fi neinteles si calomniat. Intervine in istoria noastra de sclavi pentru a ne elibera, punand pe alesii Sai in situatii care in ochii acestei lumi sunt lipsite de “respectabilitate” si “bun-simt.” Asa cum a fost cazul cu robul lui Dumnezeu, Moise.

moses_the_god-seer.jpg

Cititi si:


Categorii

Meditatii duhovnicesti, Profetii Vechiului Testament - trambitele Duhului, Psihologie si psihoterapie duhovniceasca, Razboiul nevazut, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

39 Commentarii la “Sfantul Prooroc Moise si DUMNEZEUL IMPOSIBILULUI

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Război întru Cuvânt » EVANGHELIA PARASITA: “Nu stiti ce cereti… INTRE VOI NU TREBUIE SA FIE ASA”. Despre intaietate, ierarhii, competitie, interese vs. slujirea smerita si supusa
  2. Pingback: Război întru Cuvânt » Maica Siluana Vlad: CINE SUNT EU SI UNDE INCEPE INTALNIREA CU DUMNEZEU?
  3. Pingback: Război întru Cuvânt » Duminica slabanogului de la Vitezda. DE CE SUFERINTA? DE CE BOALA? CUM SA IL AJUTAM PE CEL CARE SUFERA? Ne raspunde Parintele Arsenie Muscalu (audio)
  4. Pingback: Jean-Claude Larchet: DELIRUL, LIPSA DE IUBIRE, FALSA IUBIRE SI BOLILE PSIHICE
  5. Pingback: CE TRAIM ASTAZI? CE (NU) SE MAI POATE FACE?
  6. Pingback: Parintele Serafim Rose: FORMAREA SUFLETELOR TINERE. “Daca nu vei deprinde simtaminte firesti, atunci toate scrierile ortodoxe nu-ti vor fi de niciun folos”. CUM E AFECTATA VIATA DUHOVNICEASCA DE NEVOILE PSIHOLOGICE SI DE IMATURITATEA EMOTIONAL
  7. Pingback: Mitropolitul Antonie de Suroj despre APARAREA DE SUFERINTA ALTORA: Cum sa ne educam inima pentru a o face VIE? -
  8. Pingback: Predici audio “provocatoare” duhovniceste despre IUBIREA VRAJMASILOR si IUBIREA CASNICILOR. “Lui Dumnezeu Ii place sa-I spunem: NU POT, DOAMNE! Cel mai mult ii place lui Dumnezeu sa-I marturisim neputinta“ | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: Sfantul Ignatie Briancianov despre SUFLETESC si DUHOVNICESC: “Sa nu va inselati! Sa nu socotiti INFIERBANTAREA omeneasca a fi lucrare a DUMNEZEIESCULUI FOC!” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate