PREOTUL MARTURISITOR CONSTANTIN SARBU: “Cat mai aveti preoti, cercetati-i si impartasiti-va!”

22-06-2009 Sublinieri

c-tinsarbu.jpg

“La întrebarile noastre, Matilda (Cocuta) Mircea îsi încheie amintirile spunându-ne: În vara anului când a murit, l-am visat pe Parintele Constantin Sârbu în curtea bisericii unde totul era uscat: pomii, florile, iarba.

Când i-am povestit mi-a zis:

– Când voi pleca eu.

– Dar unde te duci?

– Vreau sa ma duc în strainatate (nu voia sa spuna ca va muri).

– Dar ce sa cauti acolo, Parinte?

Asa o sa va uscati si voi cum e padurea asta uscata. Aveti grija ca vor veni timpuri grele. La urma de tot n-or sa mai fie preoti, usile încuiate, au sa plânga lacatele la usi, ca nu va mai fi cine sa faca slujba. Sa va duceti dupa un preot cu un picior incaltat si unul descaltat. Cât îi aveti acum, cercetati-i si împartasiti-va. Atunci se va închide cerul si nu veti mai avea de unde lua credinta. Aceea pe care o aveti, aceea sa o pastrati.

Sa nu va mândriti, sa nu mintiti, faceti bine, caci daca faceti pacate piere si credinta. O particica mica în adâncul inimii sta ascunsa acolo si daca faceti o fapta buna mai prinde si ea viata, e vesela. Dar daca voi nu faceti nimic, nu postiti, nu va rugati, nu faceti milostenii, se micsoreaza, se micsoreaza… si gata.

(din: Un sfânt printre noi, Părintele Constantin Sârbu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2002, p.147-148, fragment inclus in: Profetii si marturii crestine pentru vremea de acum. Antologie de texte de la Sfintii Parinti si autori contemporani, Editura Cartea Ortodoxa, Alexandria, 2008).

pr-constantin-sarbu.jpg

***

Condamnat pentru credinţă

La 9 octombrie 1954, părintele Constantin Sârbu era condamnat prin Sentinţa nr. 2168 a Tribunalului Militar Bucureşti, la 8 ani închisoare şi 3 ani interdicţie corecţională, pentru “uneltire contra ordinii sociale”, prevăzut şi pedepsit de art. 209, punctul 4 şi delictul de “deţinere şi necedare către RPR a valutei”, prevăzută şi pedepsită de articolele 1, 2, 3, 5 şi 14 din Legea nr. 284/1947, alături de alţi 23 inculpaţi pentru participare la mişcarea de rezistenţă “Salvatorii Neamului”. Ulterior, la 10 decembrie 1954, prin Decizia nr. 2447 părintelui i se respingea recursul pe care îl solicitase.

După condamnare, părintele Sârbu a fost purtat prin penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Gherla(1956-1962) şi Dej (1955) şi lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) şi Salcia (1959). La Gherla era văzut ca un veritabil “legionar”, deşi nu fusese nici membru, nici simpatizant al Mişcării legionare, fiind pedepsit, la 15 februarie 1957, cu 6 luni cu ridicarea dreptului de a primi pachet, deoarece la o percheziţie în celulă i se găsise “obiecte interzise” sau la 14 iunie 1958 cu “7 zile izolare”, deoarece i se găsise “un carnet scris”.

Din cauza regimului de tortură şi înfometare, părintele avea să se îmbolnăvească, la Gherla, în 19 septembrie 1961, fiind diagnosticat cu “boală ulceroasă duodenală”. De altfel, fusese torturat extrem de dur, după cum avea să mărturisească ulterior unui apropiat:

“M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos»”.

La Poarta Albă a putut primi pachete de la fiicele sale Ana şi Irina Sârbu. Aşa s-a întâmplat la 23 iunie 1955, când Irina avea să-i aducă tatălui său mai multe produse alimentare, gest repetat la 22 octombrie şi de Ana la 23 noiembrie acelaşi an.

Deşi trebuia eliberat la 8 ianuarie 1962, părintele Sârbu nu va cunoaşte libertatea. Aceasta deoarece la 4 decembrie 1961, prin Decizia nr. 16.333 a Ministerului Afacerilor Interne, părintele va fi trimis în “domiciliu obligatoriu” la Viişoara, pentru 24 de luni. Aflat în noua sa detenţie, părintele va solicita tratarea reumatismului, care îl supăra, printr-o cură balneară la Govora. Nu i se va aproba decât pentru Amara pe o perioadă de 21 zile.

Despre perioada Viişoara a părintelui Sârbu avem preţioasa mărturie a părintelui Calciu, care l-a găsit atunci când şi el fusese trimis în acelaşi loc cu domiciliu obligatoriu:

“Nu cunoşteam pe nimeni. Jandarmul m-a dus la preotul satului, Constantin Sârbu. Nu pentru că m-ar fi cunoscut sau l-aş fi cunoscut, ci pentru că, am înţeles atunci, el primea pe oricine. Avea o căsuţă din lut cu o tindă şi o cameră. Pereţii erau acoperiţi cu icoane şi când a deschis uşa să mă primească, aerul mirosea a tămâie. Am înţeles că se rugase, că această casă era locuită de îngeri. […] Ciudat, el nu ţinea predici, nu mă îndemna să mă rog, nu se arăta nici un fel a fi bigot, dar inima mea era în sărbătoare cu el.

[…] «Să vii Duminică la biserică», mi-a spus părintele despărţindu-se de mine. Nu era nevoie să mă invite. O biserică adevărată, cu icoane, cu miros de tămâie şi cu un preot în odăjdii slujind liber, nu în taină şi cu frică, aşa cum erau slujbele în închisoare, era tot ce dorea sufletul meu. Văzusem biserica. Era o clădire de lut, ca oricare altă casă din sat, dar cu o mică turlă şi un clopot. […] Interiorul bisericii era sărac şi foarte sever, aproape biserică de catacombe. O lumină aurie intra pe fereastră dinspre miazăzi şi părintele slujea luminat de această aură. Se mişca încet, hieratic, cu vocea lui mică şi domoală, asemenea unui sfânt părinte din secolul patristic.

La sfârşit, părintele a vorbit. Era o oarecare prudenţă în ceea ce spunea, ştiam că orice mişcare a noastră era înregistrată de poliţia locală, că eram urmăriţi pas cu pas, dar glasul lui cald pătrundea în inimi. Vorbea cu o dragoste şi o convingere interioară atât de puternică, încât, fără să vrei, te simţeai prins într-un fel de zbor spiritual şi de o iubire pentru tot. Plecai din biserică, de fiecare dată, cu o iubire mai mare pentru semeni, cu un sentiment de solidaritate pentru aproapele tău şi cu o binecuvântare care te însoţea toată săptămâna“.

La 9 ianuarie 1964, la expirarea domiciliului obligatoriu Ministerul Afacerilor Interne arăta printr-o adresă că părintele Sârbu nu era semnalat cu “manifestări duşmănoase” şi astfel se propunea eliberarea sa. Ceea ce se va proceda la 25 februarie 1964, când părintele nostru declara că îşi stabileşte domiciliul în Bucureşti, bulevardul Muncii, nr. 2, gândindu-se probabil că îşi va revedea biserica pe care o ridicase şi slujise odinioară.

Însă, nu i s-a permis să revină la biserica sufletului său. Totuşi dorea cu orice preţ să slujească Domnului. Aşa că a solicitat chiriarhului cea mai săracă biserică din Bucureşti, faţă de care patriarhul Justinian l-a întrebat:

“Ce să-ţi dau eu Sârbule? – Cea mai săracă biserică din Bucureşti, Prea Fericite! – Ştiu eu, a zis Patriarhul, că orice biserică ţi-oi da ţie, tu faci din ea o grădină!”.

Şi aşa a fost.

Astfel, începând cu 8 aprilie 1964 părintele slujea din nou, de data aceasta în biserica Sapientei, care fusese închisă timp de 40 de ani. Potrivit unei credincioase de la Sapientei, aflăm că biserica se afla într-o stare avansată de degradare:

“Cheile de la biserică şi de la casa parohială le-a primit părintele doar după câteva zile de la venirea lui, dar nu se putea muta în casa parohială întrucât era ruinată; acoperişul stricat, zidul dinspre grădină deteriorat. Până în primăvara sau vara anului următor, 1965, părintele a locuit în cămăruţa ridicată de noi în curte. Când am intrat în biserică am văzut că şi ea era deteriorată. Prin pereţi se vedea afară, ploua în biserică. Înăuntru erau îngrămădite statui fără mâini, pe jos lespezi de piatră unele înclinate, altele lipsă, păianjeni pe pereţi. Am scos statuile şi am făcut curat. Părintele s-a rugat mult, în genunchi şi cu lacrimi pentru lucrarea sa”.

Aici, la biserica Sapienţei, părintele Sârbu va constitui şi o bibliotecă de împrumut, cu multe volume cu caracter religios şi foarte căutate de care frecventau acest locaş. Această situaţie însă a atras atenţia autorităţilor care au închis-o temporar sub pretextul unor verificări, apoi definitiv.

Părintele Sârbu era nelipsit pe plan social, îngrijindu-se îndeaproape de cei săraci, precum făcuse la Huşi sau la Bariera Vergului. Mai mult decât atât, reuşea cu succes să-i implice şi pe credincioşii săi, realizând astfel o veritabilă comuniune, unde dragostea de semen se regăsea. Astfel, potrivit mărturiei unei credincioase aflăm că

părintele a dispreţuit bunurile pământeşti, dar s-a îngrijit de cei în suferinţă: bolnavi, văduve, orfani. Nu-i plăcea şi nu accepta cerşetori la uşa bisericii, dar avea evidenţa unor persoane în vârstă, fără pensie şi fără nici un sprijin. Căuta să-i afle în tot Bucureştiul; avea evidenţa lor şi le trimitea regulat ajutoare. Credincioşii bisericii şi alţi apropiaţi de noi căpătaseră o încredere nelimitată în multiplele acţiuni pe care le întreprindea părintele Sârbu, încât răspundeau la toate solicitările lui fără a cunoaşte repartizarea fondurilor şi a ajutoarelor”.

Într-o altă împrejurare, părintele săvârşea o sfeştanie în locuinţa unei credincioase sărace din parohie, exclamând: “Tare mă simt bine în casa săracului!”.

Ultima perioadă a vieţii părintelui nostru a fost marcată de ulcerul provocat de regimul din detenţie, dar şi de urmărirea Securităţii. Potrivit mărturiei unei credincioase de la biserica Sapienţei, la sfârşitul fiecărei slujbe, în timpul miruirii, părintele Sârbu făcea apel la enoriaşi pentru a cerceta biblioteca şi a împrumuta cărţi pentru luminarea sufletului. Acest lucru a fost sesizat de către oamenii Securităţii, care supravegheau îndeaproape fenomenul cultural-religios de la biserica Sapienţei, dispunând închiderea bibliotecii. Totodată părintele era frecvent chemat şi anchetat la Securitate.

Internat şi operat în spital, părintele avea să-şi presimtă sfârşitul. A cerut un preot pentru a se împărtăşi ultima oară. Aşa a venit părintele Ilarion Argatu găsit la mănăstirea Antim. Ultimele momente din viaţa părintelui nostru le avem descrise într-o mărturie a unei credincioase de la Sapienţei:

“Pe atunci nu înţelegeam de ce părintele Argatu, parcă, tot încerca să-i aşeze perna. Abia apoi ne-a spus că pe când îl împărtăşea a văzut aureolă în jurul capului lui. În primul moment a crezut că perna este colorată. Apoi, însă, şi-a dat seama că este aureola unui mare «ales» al lui Dumnezeu. După ani şi ani, când părintele Argatu stătea de vorbă cu vreun credincios al bisericii Sapienţei reamintea totdeauna această descoperire ce i-a fost dăruită lui de Dumnezeu pentru a o face cunoscută tuturor: aureola cu care l-a încununat Dumnezeu pe părintele Constantin Sârbu”.

Astfel, în data de 23 octombrie 1975, părintele Constantin Sârbu era chemat de Domnul”.

(extras din: Părintele Constantin Sârbu – un mare slujitor al altarului, de Adrian Nicolae Petcu, Gheorghe Vasilescu, revista Rost, nr. 32/2005)

img_0548-1.jpg


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Biserica rastignita, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Constantin Sarbu, Profetii si marturii pentru vremurile de pe urma, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine)

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

33 Commentarii la “PREOTUL MARTURISITOR CONSTANTIN SARBU: “Cat mai aveti preoti, cercetati-i si impartasiti-va!”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Parintele Rafail Noica despre PREGATIREA PENTRU “LUCRURI CUMPLITE” insotita de NADEJDEA si INCREDINTAREA IN PRONIA LUI DUMNEZEU (audio + text) | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: PARINTELE SARBU: PUR SI SIMPLU, UN SFANT (III). Sfaturi duhovnicesti. Milostivire desavarsita. MOARTEA MUCENICEASCA, LA ORDINUL SECURITATII | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: Parintele Octavian Moşin (Chişinău): CRESTINUL IN FATA PROVOCARILOR LUMII DE AZI, intre REVOLTA care inraieste si RUGACIUNEA facatoare de pace: “Este un veritabil act eroic să trăiești cu adevărat creștinește…” | Cuvântul Ortod
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate