PARINTELE SARBU: PUR SI SIMPLU, UN SFANT (III). Sfaturi duhovnicesti. Milostivire desavarsita. MOARTEA MUCENICEASCA, LA ORDINUL SECURITATII

26-10-2011 Sublinieri

Mai mare decat toate este dragostea

“Doream sa fac ceva pentru sufletul unui decedat din familie, care imi aparea mereu in vis. Am apelat la credinciosii din biserica, dar sfaturile primite nu ma multumeau. Mi se recomanda sa cumpar kilograme de vin, ulei, lumanari, faina. Nu pricepeam ce legatura au toate aceste materii cu sufletul, entitatea imateriala. De aceea, m-am decis sa-l intreb pe Parintele Sarbu.

L-am gasit pe banca, in fata actualului mormant. In jur, totul era proaspat varuit, iar mirosul de pamant reavan si flori te ametea. Simteam viata pulsand si – paradoxal – in acel preot batran mai mult decat oriunde in jur. Ochii sai puternici, sfredelitori, ca niste felinare care iti patrundeau in suflet, te fortau sa-ti infrunti adancurile fiintei, nelinistea, teama, deznadejdea, sa te cunosti si sa te depasesti continuu. Mi-a facut semn sa ma asez. I-am explicat ca nu pot sa gasesc legatura dintre vin, faina si sufletul celui disparut, desi vazusem si eu ca ritualul inmormantarii contine si astfel de elemente.

Mi-a raspuns:

– Nu ai nevoie de toate acestea ca sa ajuti un suflet in viata sau plecat dintre noi. Ci iti trebuie cu totul altceva, de esenta spirituala. Ai nevoie de forta aceea care a creat intregul univers, care il sustine; forta care misca planetele, facandu-le sa vibreze in armonie; forta care L-a facut pe Dumnezeu sa-Şi trimita Fiul in lume pentru mantuirea omului; forta prin care un biet pacatos poate deveni sfant intr-o clipa; forta care sfinteste, vindeca, invie un suflet, facandu-l asemenea lui Dumnezeu.

Ascultam uluita, cand am inceput sa-mi dau seama ca se petrece o minune. Cuvintele sale se auzeau tot mai estompat, tot mai departe, pana ce am incetat sa le mai aud. Mintea cea trufasa, care dorea sa numeasca totul, sa „pipaie”, sa defineasca, sa aduca infinitul in causul sau, s-a spart sub puterea harului ce curgea din cuvantul Parintelui. Materia disparuse. Eram lumina, pluteam in lumina spre o infinita sursa de lumina care ma atragea ca un magnet. Alaturi de mine vedeam doar un vartej de energie luminoasa contopit cu albul care devenise de o intensitate orbitoare. Eram doua energii luminoase proiectate in infinit, ce-si urmeaza drumul paralel spre aceeasi tinta: Lumina. Eram departe si parca pretutindeni. Dar mai ales eram inundata de un sentiment de bucurie cu totul deosebit.

Ca un ecou a fost intrebarea Parintelui:

– Ştii tu ce-i aceasta forta de care iti vorbesc?

Abia reusind sa ma desprind din vraja, i-am raspuns cu timiditate:

– O simt, Parinte, ca pe o descatusare a intregii fiinte, ca o bucurie, ca lumina, dar nu stiu sa o numesc.

– Iubirea, mi-a raspuns. Ce simplu, nu? Un singur cuvant, o singura energie sa rezume intregul univers, intreaga viata, sa defineasca dumnezeirea si sensul jertfei Fiului lui Dumnezeu! Focul candelei sau al lumanarii este doar un simbol material al flacarii spirituale din inima omului, care genereaza iubirea. Nu trebuie decat sa o lasi sa existe, sa nu o inabusi cu ignoranta si orgoliu. Deschide larg portile inimii pentru ca harul divin sa hraneasca aceasta flacara si lasa-te in voia ei. Doar de iubire ai nevoie, de nimic altceva!

M-am ridicat si am pornit pe strada. Ce minunati imi pareau acum oamenii! Ce mult doream sa fac ceva pentru cei din jur! Intelesesem in sfarsit sensul existentei si al suferintei. Trebuia ca eul sa fie supus incercarilor pentru a sparge zidul de ignoranta si egoism care inabusa spiritul si incatuseaza iubirea. Eul infrant de propria-i ratacire, in care se crede unicul centru al universului, nu-si poate gasi linistea decat transformandu-se, lasandu-se patruns de forta care l-a creat si-l sustine, murind pentru a renaste prin puterea iubirii deumnezeiesti.

Numai alaturi de un mare sfant poti trai o astfel de experienta. Sfant esti Tu, Doamne si intru sfinti Te odihnesti!

Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor

Toate zilele Parintelui Sarbu au fost numai stradanie de a-i invata pe oameni, de la lucrurile inalte pana la cele mici: cum sa se comporte in tramvai si autobuz, sa cedeze locul, sa nu se impinga, etc; cum sa se cunoasca credinciosii din biserica, sa se imprieteneasca, sa fie ca intr-o familie; cum sa se gandeasca fiecare la cel de alaturi: sa stie ca scaunul nu e facut sa stea geanta pe el, iar cine poate, sa se scoale si sa dea locul si altuia, care poate si el e obosit; cand se aduce o hainuta pentru a fi data cuiva, sa fie frumos aranjata, curata, calcata, cu ceva atragator langa ea, etc.

Parintele insista asupra faptului ca viata crestina este viata de obste. Sfantul Ioan Gura de Aur spune limpede: „Cine nu a lucrat pentru ridicarea si mantuirea aproapelui, nu se poate mantui pe sine”. La Judecata vom merge cu totii, de mana si vom fi intrebati ce am facut pentru cel de alaturi. Vom fi judecati nu atat pentru raul pe care l-am facut, cat pentru binele pe care am neglijat sa-l facem.

Parintele ne invata sa fim ordonati, sa nu traim cu mintea imprastiata, nici sa pierdem vremea, caci timpul este scurt.

Dimineata, cand te trezesti din somn – zicea el – sa faci semnul sfintei cruci si sa spui:

Iti multumesc, Doamne, ca am vazut lumina zilei. Ajuta-ma, lumineaza-ma sa fac numai voia Ta!

Apoi te scoli, fara sa dai voie trupului sa se intinda alene si, cum ai pus picioarele pe dusumea, sa si indoi genunchii pentru metanie si sa faci 3 metanii, zicand:

Multumesc Tie, Doamne, ca am pus picioarele mele pe asternutul picioarelor Tale! Ajuta-ma sa umblu astazi cu ele si sa fac voia Ta!

Zici rugaciunea Tatal nostru, te imbraci, te speli si dupa aceea te rogi cu rugaciunile de dimineata. Apoi te asezi la masa si faci pe hartie planul treburilor pe care le ai de rezolvat in ziua aceea.

Ne spunea Parintele ca daca cineva ne roaga ceva, sau ne dam intalnire cu cineva, sau promitem sa dam un telefon la ora cutare, apoi sa ne tinem de cuvant, sa fim punctuali si sa nu lasam sa ne astepte oamenii in zadar, caci daca avem mintea imprastiata si uitam ce am promis, nu mai putem sa ne dam numele de crestin. Deci cand zicem da, da sa fie, iar cand zicem nu, sa fie nu si mai mult de atat sa nu spunem. Sa nu ne juram, caci este pacat de moarte.

Ne invata sa nu mancam mult, sa fim cumpatati, sa taiem din mancarea noastra si sa dam altuia. Daca saturi pe altul – zicea – te satura si pe tine Dumnezeu, pentru ca l-ai saturat pe acela.

Adesea ne spunea:

– Niciodata nu veti avea pace si liniste sufleteasca daca nu veti iubi si ierta ca Hristos. Noi nu stim sa ne iertam. Tu, care vii la biserica – eu pentru tine vorbesc – tu, care stii ca Dumnezeu vrea pace, tu prin tacere sa dezarmezi pe cel care a pornit cearta, caci din dusman poti sa ti-l faci prieten. Aceasta comportare arata diferenta dintre tine, care intri cu folos in biserica si cel ce nu vine sau vine numai cu trupul. Intalnesc foarte multe pomelnice in care va plangeti de dusmani si-i blestemati. Dar tu singur nu te-ai intrebat daca nu cumva chiar tu ai provocat aceasta dusmanie. Marea noastra vina este ca nu recunoastem cat suntem de vinovati pentru faptele noastre, ne gasim scuze si invinuim pe altul, fara a gandi la pedeapsa ce o meritam.

Parintele se ruga mult. Rugaciunea mintii o spunea mereu. Era afisata si la intrare. Ne invata si pe noi:

– Copii, noi nu suntem la manastire, sa stam tot timpul cu nasul in rugaciuni si slujbe. Noi suntem mireni. Daca vreti sa va mantuiti, sa ziceti rugaciunea mintii. Ati vazut calugarii cu margelele cum zic! Noi nu suntem calugari, ca sa umblam cu ele, dar trebuie sa le bagam in minte si sa zicem asa: „Doamne   Iisuse   Hristoase,   Fiul   lui   Dumnezeu   si   al   Maicii   Domnului, miluieste-ma pe mine, pacatosul!”. Dar cu mintea in inima. Ca noi avem pacate, suntem plini de pacate. Daca zicem rugaciunea mereu, mereu, satana iese afara si se topeste. Dar daca tu intrerupi rugaciunea, el se umfla si prinde viata. Asa cum la pir, daca nu scoti radacina, ia viata. Daca zici rugaciunea mintii mereu, de cum iesi pe strada, el se topeste. Eu, de pilda, acum vorbesc, dar inima mea se roaga, caci m-am obisnuit sa zic rugaciunea mereu.

Mult tinea Parintele la dragostea si respectul ce se cuvin parintilor dupa trup. Zicea:

Duceti flori mamelor voastre cat sunt in viata. Nu asteptati sa le duceti flori la mormant, unde nu mai folosesc!

O spunea cu sufletul sfasiat de durerea de a fi fost orfan, crescut de o bunica simpla, nestiutoare de carte, care lucra cu ziua pentru a-l tine pe el la scoala, dar plina de credinta in Dumnezeu. Ea ii zicea: „Tu sa te faci preot, ca sa ma pomenesti si pe mine!”. El, copil sarman, cuminte, modest, obisnuit sa nu doreasca nimic, sa renunte la orice! Invatat de mic sa se roage lui Dumnezeu, sa creada in El si sa viseze la ziua in care va fi slujitorul Lui la Sfantul Altar – vis si ruga care i s-au implinit!

Cu emotie ne sfatuia Parintele la predici:

– Pana mai ai cui spune tata sau mama, cat ar trebui sa fii de fericit, de recunoscator si plin de iubire la rostirea acestor cuvinte unice pe pamant! Daca spui mama sau tata parintilor tai, asa precum se cuvine, bine faci, fiindca dovedesti ca esti om. Dar daca numai spui si nu te porti fata de ei intocmai cum esti dator pana la moarte, atunci nu faci bine si nu esti om! Cata vreme traiesc parintii tai, tatal tau si mama ta, spune-le numele sfant cu sfintenie. Cauta-i cu dragoste, ingrijeste-i cu evlavie, asculta-i cu respect pana la moarte si nu dispretui nici fata lor batrana, nici cuvintele lor poate slabe, nici trecutul lor poate modest. Fii fata de ei intocmai asa cum ai dori sa fie copiii tai fata de tine. Nu fi nepasator, nici strain fata de ei, caci mai ales in privinta aceasta este adevarat cuvantul ca ceea ce semeni, aceea vei si secera.

Avea Parintele o mica istorioara – asa o numea dansul – pe care ne-o spunea de fiecare data in noaptea invierii: era o mama care avea un fiu. Intr-una din zile, fiul si-a omorat mama, a taiat-o in bucati, a pus-o intr-un sac si a plecat sa o arunce in apa. Pe drum s-a impiedicat, a cazut, bucatile din sac s-au imprastiat pe drum, iar el a auzit un glas: „Te-ai lovit, dragul mamii?”…

Dupa ce ne spunea aceasta istorioara, ruga pe toti cei ce au parinti si nu i-au vazut de multi ani, sa se duca la ei, caci acei parinti asteapta.

Ne mai spunea Parintele:

– Alergati dupa mantuire cat sunteti tineri! In general, oamenii, la tinerete, fiind in putere se gandesc la ceea ce este placut trupului, la casa frumoasa si mobila luxoasa. Prin toate acestea ei se muncesc din greu sa intre in iad. Iar la locuinta de dincolo de mormant nu se gandesc, desi numai aceea este vesnica. Şi vine batranetea, cand nu mai au puterea nici pentru rugaciune, nici pentru fapte bune, nici pentru metanii. De aceea, luptati pentru mantuire de pe acum!

Nu ma rusinez de Evanghelia lui Hristos

Uneori, Parintele Sarbu ma lua cu el la parastase. Odata, ne-am dus la niste oameni foarte bogati, de la care ar fi primit bani multi. Am intrat intr-o sala lunga, luxoasa, gatita cu tot felul de farfurii, cu paharele. Cand a venit o doamna, Parintele a aratat cu bastonul paharelele si a intrebat:

– Astea ce sunt?

– Paharele pentru tuica.

– Hai, Cocuto, sa mergem, ca aici se face nunta, nu se face parastas!

Oamenii au insistat, au venit dupa noi, dar Parintele a explicat:

Parastasele nu se fac cu tuica. Unde se fac cu tuica, nu este primit. Diavolii iti rastoarna masa. Voi nu credeti, nu vedeti cu ochii vostri. Eu sunt mai batran si nu pot sa ma impac cu slujbele pe care vreti voi sa le faceti. Chemati alt preot!

Şi am plecat.

In drum spre casa, aproape de biserica, am stat sub un geam si am auzit niste tineri care se certau.

– Cocuto, hai sa mergem la astia, ca se cearta! Hai sa gonim pe diavol din casa!

– Cum, Parinte, daca nu ne cheama, cum sa ne ducem acolo?

– Hai, hai sa mergem!

M-am uitat eu pe unde-i usa, am intrat:

– Buna ziua!

– Buna ziua!

Ma intrebam cum va deschide Parintele discutia. Dar el a inceput direct:

– De ce va certati? Hai sa dam afara pe diavol! Care dintre voi este rau? Unde ti-e barbatul cu care te certai?

– Ah, Parinte…

– Ada-l incoace!

Cand a venit barbatul, Parintele s-a uitat pe rand si la unul si la altul – caci el cunostea cu duhul – si a zis femeii:

– Dumneata esti de vina! Evo, tu esti de vina! Nu-l mai sacai la cap! De ce il plictisesti si-l cercetezi in toate? Hai sa facem o slujba!

Apoi l-a intrebat pe barbat:

– Ştii sa te inchini?

Facea si el o cruce, cam stramba. I-a aratat Parintele cum s-o faca. Dupa slujba i-a binecuvantat, i-a miruit. Aveau si doi baietei.

– Sa nu va mai certati! Voi nu vedeti, dar eu am vazut cati diavoli erau in casa la voi! Cand va certati, vin indata diavolii. Sa fie pace! N-aveti icoana… Dupa cum vad, bani aveti, ca aveti lucruri bune, dar icoana de ce nu aveti in casa?

Parintele a ramas acolo si m-a trimis la biserica:

– Du-te, Cocuto, si ia din pod o icoana, care vrei tu, s-o dam la omenii astia. Eu te astept aici!

M-am dus in pod si am luat o icoana. Parintele le-a dat-o si le-a spus:

– Sa va inchinati lui Dumnezeu! Dimineata cand va sculati, iesiti afara in pragul usii, uitati-va la cer si ziceti: Doamne, Tu esti acolo, eu sunt aici. In ziua de azi Tu ajuta-ma! Eu nu stiu sa ma descurc, sunt om slab. Ai Tu grija in ziua de azi pentru mantuirea mea!Asa sa ziceti si sa va rugati!

Eu m-am mirat putin, dar apoi am inteles. Parintele nu le-a dat atunci vreo carte de rugaciuni, pe care ei n-ar fi priceput-o. Le-a spus pentru inceput, dupa puterea lor. Şi s-au facut aceia niste credinciosi! Au fugit dupa noi sa le zicem la ce biserica sa vina. A intrat Duhul lui Dumnezeu in ei. Si sa stiti ca foarte mult ne-au ajutat apoi oamenii aceia…

(…)

Fiti milostivi, precum Tatal vostru milostiv este!

Parintele Sarbu se ducea in toate partile unde prezenta lui era binefacatoare: in case modeste cu oameni suferinzi, prin camine de batrani, peste tot. E uimitor cum gasea timp pentru toti!

Odata, intr-o duminica dupa-amiaza, in loc sa ma duc pe la spitale, cum faceam de obicei, m-am dus, nu mai stiu de ce, la biserica. L-am vazut de departe pe Parintele Sarbu tragand dupa el un carut mic cu roate pe care il avea. De obicei punea in el de toate. Acum se ferea, caci avea in el pachete. Eu nu m-am aratat, m-am ascuns. Parintele s-a dus la o curte de pe langa biserica, a deschis poarta si a pus toate pachetele acolo. Apoi a inchis poarta si a plecat. Asta facea el in fiecare duminica dupa-amiaza!

In zilele randuite de Biserica pentru pomenirea mortilor, Parintele amintea intotdeauna sa se aduca prinoase (pomana), pe care le ducea apoi la cele mai sarace camine de batrani; ne atragea atentia sa dam ce este mai bun, mai ales, mai frumos si darul sa fie frumos ambalat, cu ceva deosebit in pachetel, totul din cea mai mare dragoste pentru cel plecat; caci e mare pacat -spunea – sa dai de pomana ceea ce-ti prisoseste sau ca si cum ai arunca!

La sarbatorile mari – la Pasti, la Craciun, la Rusalii – mergeam in prima zi la azilul de la Ciolpani, mai oropsit (sarman), care, fiind in afara Bucurestiului, pe soseaua Ploiesti, nu primea ajutoare, conditiile de viata ale batranilor fiind mult mai grele. Uneori mergeam chiar cu 3 masini. Erau incarcate cu oale cu mancare calda, cu haine, cu pachete pentru fiecare, continand vase: cani, farfurioare, castroane emailate, tacamuri, etc. Parintele se interesa dinainte de numarul batranilor aflati la azil, incat stiam numarul pachetelor ce trebuiau facute. Unii dintre batranii de la azil impleteau, crosetau, lucrau sacose din ata pescareasca. Pe aceastea le vindeam la biserica noastra si banii ii duceam celor care le-au lucrat. In aceasta situatie erau, de exemplu, domnul Radu Mironovici cu sotia. Abia in ultimii ani am aflat ca ei aveau, de fapt, un „domiciliu obligatoriu” acolo, ca facusera multi ani de inchisoare politica, domnul Mironovici fiind unul dintre intemeietorii Miscarii Legionare. Asa mi-am explicat de ce Parintele ma trimitea sa le duc si in timpul anului pachete cu alimente sau bani. Poate ii cunostea dinainte, de la Husi. Parintele, fiind anchetat mereu de Securitate, isi lua masurile de prudenta si chiar cand venea la Ciolpani, ma trimitea uneori pe mine la anumiti batrani, pe cand el statea de vorba cu personalul azilului.

Parintele ne sfatuia ca atunci cand facem pomana sa nu impartim intre noi, ci sa dam celor care nu au, celor lipsiti. Zicea:

– Acolo unde locuiesti, nu e vreun batran bolnav, care nu are pe nimeni? Tu, care te numesti crestin, te-ai dus la usa lui sa-l intrebi daca nu are nevoie de paine, de lapte, de medicamente?! Cred ca nu! Bine ca ai tu de toate, bine ca se strica mancarea in frigider, bine ca ti-e sifonierul plin de haine, altul neavand nici ciorapi! Si te numesti crestin si tot ceri mereu lui Dumnezeu. Nici El nu va lua aminte la rugaciunea ta! Cand mergi la biserica, daca intalnesti pe cineva care nu se simte bine, care are nevoie de ajutor, renunta la Sfanta Liturghie si mergi de ingrijeste pe cel bolnav! Tu, care vii la biserica si vezi ca nu obosesc a te invata, tu sa fii lumina in casa ta, in inima ta, sa nu dai prilej celor din jur sa spuna ca degeaba mergi la biserica, pentru ca ai aceeasi comportare cu cei care nu merg.

La biserica noastra era o batrana – mama Ana – vaduva cu 2 copii si o pensie de urmas mica. Venea cu regularitate la toate slujbele, tocmai din Şoseaua Giurgiului, pana la varsta de 86 de ani, cand a cazut rapusa de o congestie cerebrala. Era foarte credincioasa. Parintele Sarbu o cerceta si o ajuta mereu, iar cu putin inainte de a muri (inainte de a muri Parintele) i-a spus:

– Ana, eu poate nu ma mai intorc din spital, dar tu sa nu parasesti bisericuta aceasta, ca aici lumea te stie ca esti o credincioasa de nadejde, dar in alta parte te va considera o cersetoare. Sa vii aici, ca oamenii te vor ajuta pana la sfarsit!

Si asa a fost.

Din dragoste si intelegere, Parintele trimitea preotilor de la Patriarhie din prinoasele pe care le primea el. Zicea:

– Colegii mei de acolo sunt stramtorati, au salarii mici, timpurile sunt grele. Eu am mai mult decat imi trebuie. Şi asa tin regim, am copii buni, mananc la ei. Dar acestora nu le da nimeni nimic!

Cand Parintele a trimis odata la un preot de la Patriarhie o femeie cu o sacosa cu cate ceva, preotul, intreband-o de unde vine si auzind ca darurile primite sunt de la Parintele Sarbu, i-a spus un mare adevar:

– Tine minte de la mine, popa ca popa Sarbu n-ati pomenit si nici n-o sa mai pomeniti!

Inainte de a pleca la spital pentru operatie, Parintele mi-a incredintat 12 CEC-uri de 5.000 lei fiecare, pentru a le expedia in cazul in care nu se va mai intoarce viu de la spital. Erau banii pe care Parintele ii repartizase pentru unele schituri, manastiri sau biserici sarace din tara.

Vietuind intre pacatosi, s-a mutat…

In vara anului cand a murit, l-am visat pe Parintele Constantin Sarbu in curtea bisericii, unde totul era uscat: pomii, florile, iarba. Cand i-am povestit, mi-a zis:

– Cand voi pleca eu.

– Dar unde va duceti?, l-am intrebat.

– Vreau sa ma duc in strainatate (nu vroia sa spuna ca va muri). Asa o sa va uscati si voi, cum e padurea uscata. Aveti grija, ca vor veni timpuri grele. La urma de tot n-or sa mai fie preoti, usile incuiate, au sa planga lacatele la usi, ca nu va mai fi cine sa faca slujba. O sa va duceti dupa un preot cu un picior incaltat si unul descaltat. Cat ii aveti acum, cercetati-i si impartasiti-va! Atunci se va inchide cerul si nu veti mai avea de unde lua credinta. Aceea pe care o aveti, aceea sa o pastrati. Sa nu va mandriti, sa nu mintiti, faceti bine, caci daca faceti pacate, piere si credinta. O particica mica in adancul inimii sta ascunsa acolo si daca faceti o fapta buna, mai prinde si ea viata, e vesela. Dar daca voi nu faceti nimic, nu postiti, nu va rugati, nu faceti milostenii, se micsoreaza, se micsoreaza… si gata!

La scurt timp au venit de la Securitate si i-au spus:

– Noi vom trimite la dumneata niste persoane la spovedit, iti vom spune ce intrebari le vei pune si raspunsul ni-l dai noua!

Parintele le-a raspuns:

– Eu nu pot sluji la doi stapani, lui Dumnezeu si lui mamona!

Neacceptand acest lucru si probabil altele, nu era vazut cu ochi buni. De asemenea, Biserica Sapientei era un focar unde lumea venea in numar foarte mare, iar in predici Parintele continua o propovaduire deschisa pentru Hristos si impotriva ateismului.

Atunci, Securitatea, care il ancheta cam din 3 in 3 saptamani, i-a spus, cu pistolul pe masa, sa aleaga cum vrea sa-si stabileasca sfarsitul, sugerandu-i chiar sa se sinucida. Parintele a refuzat. Fiind bolnav de ulcer, a aparut necesitatea operatiei, insistandu-se sa accepte sa fie operat, „pentru a-i fi mai bine”.

Pe 14 octombrie, Parintele Sarbu a slujit cu emotia si puterea aceluia care simtea ca o face pentru ultima data. Apoi ne-a anuntat ca a venit ziua internarii sale in spital, contrar vointei lui, pentru o interventie chirurgicala. Ne-a rugat sa nu facem din aceasta o tragedie, desi simte ca nu se va mai intoarce viu. Dar noi sa nu ne intristam si sa nu plangem, ca de acolo de unde va merge ne va putea ajuta mult mai mult.

Ne-a spus ca a lasat in ordine toate cele necesare pentru bisericuta, ca a obtinut aprobare de la inalt Prea Fericitul Patriarh de a fi inmormantat in curtea bisericii. A cerut inhumarea aici, in curtea bisericii, ca sa fie aproape de noi, sa ne poata ajuta. Ne-a zis:

– Şi va voi ajuta mult mai mult de acolo de sus, decat v-as fi ajutat de aici!

Ne-a spus ca a muncit in toti acesti ani cu dorinta de a inchega si a forma un nucleu de credinciosi uniti si puternici in Hristos, care sa raspandeasca lumina oriunde s-ar afla.

La urma ne-a rugat fierbinte sa nu parasim aceasta biserica, in care a lucrat cu atata dragoste si sarg impreuna cu noi, pentru ca el ne-a pregatit pentru preotie si nu pentru preot. Ne-a zis:

Oricine ar veni in locul meu, voi sa veniti si sa stati cuminti intr-un coltisor, cu ochii in pamant si cu sufletul la Hristos si sa va rugati asa cum v-am invatat, iubind tot ce vine de la Dumnezeu!

Luni, dupa ce am venit de la servici, am trecut pe la mama Cristina – femeia de la lumanari – sa vad ce mai face. Era foarte suparata si plangea. Am intrebat-o ce are. A inceput sa-mi povesteasca ce i-a spus Parintele inainte de a pleca la spital: sa aiba grija de biserica, intrucat el nu se mai intoarce; in biserica sa puna o masa anume, pe care va fi asezat sicriul, indicandu-i locul precis unde va sta masa, unde vor fi sfesnicele pentru lumanari, unde se vor pune florile ce i se vor aduce, iar noaptea sa fie acoperit cu panza pe ochi, sa nu ramana descoperit. I-a spus toate in cele mai mici amanunte. Parintele spunea si plangea, dupa care a iesit afara din biserica si s-a mai uitat de cateva ori inapoi, zicandu-i sa nu uite ce i-a spus.

Miercuri dimineata, doctorul care l-a operat a deschis usa la rezerva Parintelui, spunandu-i:

– Cum, n-ai murit inca?!

Atunci, Parintele, care era legat la maini, si le-a dezlegat cu ajutorul doamnei doctor Ursulescu, a trimis-o pe doamna Maria Marculescu dupa un duhovnic care sa-l impartaseasca si, dupa ce a fost impartasit de Parintele Argatu, si-a incredintat sufletul in mana lui Dumnezeu.

Mi-a fost frica s-o intreb pe doamna doctor cum il chema pe doctorul criminal. Poate dupa revolutie, daca el mai traieste, sa vina sa-si ceara iertare la mormantul Parintelui. Sunt convinsa ca Parintele l-a iertat de atunci, intrucat a plecat mai repede la cei pe care ii iubea atat de mult, la Mantuitorul nostru si la Maica Sa, dar ne-a vaduvit pe noi, cei care mai aveam nevoie de ajutorul lui duhovnicesc.

Asa s-a stins o mare lumina, la 23 octombrie 1975. La inmormantare era o multime imensa, un puhoi de oameni, neinchipuit de multi si toti il plangeau cu jale mare. Noi, enoriasii bisericii, ne invarteam de colo-colo ca loviti de un cutremur, necrezand ca este adevarat ca nu mai este Parintele Sarbu.

Singurii multumiti erau oamenii Securitatii, ca au mai stins lumina unui soare”.

(din: Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2011)


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Biserica rastignita, Crestinul in lume, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Mucenici ai vremurilor noastre, Parintele Constantin Sarbu, Pentru tineri, Preotie (pentru preoti), Rugaciunea (Cum sa ne rugam?)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

15 Commentarii la “PARINTELE SARBU: PUR SI SIMPLU, UN SFANT (III). Sfaturi duhovnicesti. Milostivire desavarsita. MOARTEA MUCENICEASCA, LA ORDINUL SECURITATII

  1. Doamne ajuta.

    Spre slava lui Dumnezeu, se ivesc mereu modele de vietuire si calauzire duhovniceasca.

    Cunoscuti sau mai putin cunoscuti oamenii lui Dumnezeu, se descopera noua printr-o iconomie minunata.

    Comunitatea Bisercii Biruitoare(din care face parintele Sarbu) cu Biserica Luptatore(din care facem parte noi) nu este decat una:

    Biserica Ortodoxa.

    In asta sta puterea : IN COMUNIUNE.

    Apropos(poate vor rade multi de noi)- va cunoasteti vecinii?

    Fratilor, in iubire, rugaciune si smerenie, deschideti usile caselor/apartamentelor voastre si redescoperiti-va vecinii.(pe bune nu este o gluma…)
    Am descoperit atata bucurie…

    SINAXA
    Sa aveti pace in inima si ,,Lucrati cu intelepciune”

  2. “Pur si simplu, UN SFANT”! Personal, prin acest articol, am primit mustrare, mangaiere, incurajare, pur si simplu, dorinta de mantuire, pe care sa o dea Dumnezeu tuturor! Slava Domnului pentru toate!

  3. Foarte frumos, ne-a impresionat mult acest parinte.

  4. ieri am citit acest articol si m-a impresionat atat de tare acest Sfant Parinte Constantin Sarbu, incat dupa ce-am iesit de la munca m-am dus direct la biserica si am stat putin langa mormantul sau si l-am rugat sa se roage pentru neamul acesta si pentru mine.

  5. Multumiri din inima pentru aceste marturii de nepretuit din viata parintelui Constantin Sarbu.

  6. Pingback: Sfantul Ignatie Briancianinov: IMPRASTIEREA -
  7. Pingback: PREOTUL MARTIR CONSTANTIN SARBU. Predici miscatoare intru pomenirea unui parinte desavarsit: “Transformati-va voi, rugati-va, traiti in Hristos!” -
  8. Pingback: Parintele Constantin Sarbu: SFARSITUL PAMANTESC, MINUNI, VIZIUNI, PROFETII. “Aveti grija, ca vor veni timpuri grele. La urma de tot n-or sa mai fie preoti, au sa planga lacatele la usi… Daca faceti pacate, piere si credinta” -
  9. Pingback: VIRTUTILE FACATOARE DE MINUNI. Ce fapte ale noastre ajuta la convertirea celor rataciti? -
  10. Pingback: PARINTELE MARTIR FLOREA MURESANU, “CU ADEVARUL IN SPATE” PE GOLGOTA. “Daca soarta te arunca printre oamenii misei, mai bine sa te ucida, decat sa traiesti ca ei” -
  11. Pingback: “Harul in catuse”: PARINTELE CONSTANTIN SARBU, MUCENICUL (video): “Puteti sa ma chinuiti cat vreti, dar nu ma lepad de Hristos!… Tare bine ma simt in casa saracului” -
  12. Pingback: Doamna Lidia Staniloae despre REZISTENTA BISERICII ORTODOXE SUB COMUNISM si despre “teroarea cea de toate zilele“, “atmosfera de delatiune, de incredibila densitate a dusmaniei si a urii“, de vanatoare de “dusmani ai poporulu
  13. Pingback: “Bine ai venit, draga tatii!” – PARINTELE PAISIE, OLARUL CEL SMERIT CU INIMA DE MAMA, in amintirea calda a unei apropiate fiice duhovnicesti, monahie careia i-a pansat suferintele si pe care a invatat-o slujirea intru indelunga-rabdare |
  14. Pingback: PARINTELE MARTIR CONSTANTIN SARBU († 23 octombrie 1975): “Nu-ti irosi viata! Grabeste-te cat mai ai timp!” | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: LISTA PREGATITOARE DE SPOVEDANIE – de la Fericitul Parinte Martir Constantin Sarbu (indreptar orientativ, pentru cercetarea constiintei) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate