El a ales Crucea. NOI CE VOM ALEGE? (I)

25-05-2010 Sublinieri

Dacă vom purta acest război cu aceleaşi mijloace pe care le folosesc oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu, atunci acest război se va termina mereu cu înfrângerea noastră. Nu vom putea învinge niciodată ura cu ură. Dacă în încleştarea noastră duhovnicească vom avea sufletul plin de lăcomie, de răutate şi de ură, în cele din urmă ne vom nimici pe noi înşine. Cel mai important lucru pe care vrea să-l obţină vrăjmaşul este să-i aducă pe toţi la disperare, la capătul puterilor, în acea stare în care se află el însuşi şi care trebuie să ducă la un fel deosebit de ucidere (..) Până când nu vom fi ancoraţi în realitate nu putem spera la nimic, vom fi sortiţi pierii. Războiul nostru este împotriva tatălui minciunii, care are totală putere în lumea aceasta doar atunci când nu avem adevărul”.


El alege crucea

Discuţia corespondentului postului de radio „Radonej”, Tamara Moskviceva, cu Vladimir Peresleghin din satul Prohorov, regiunea Moscova, preot la Biserica Icoanei Mântuitorului cea Nefacută de Mână Omenească

Părintele Vladimir: In legătură cu nevoinţa mucenicească a lui Evghenie Rodionov, ostaşul grănicer în vârstă de 19 ani dintr-un sat de lângă Moscova, s-a scris deja în revista „Russkii Dom” (nr. 1/1999) şi mulţi ortodocşi au răspuns la această ştire excepţională. Au mers la mormântul său, s-au întâlnit cu mama acestuia.

Să rememorăm faptele. In noaptea de 13 spre 14 februarie 1996 soldatul Evghenie Rodionov, pe atunci încă în vârstă de 18 ani, împreună cu alţi trei camarazi din regiment, care încă nu primiseră botezul focului, făceau de planton într-un post de grăniceri care nu era apărat, la graniţa ceceno -inguşetă. Subunitatea lor fusese transferată acolo din regiunea Kaliningrad cu doar o lună înainte. Li se interzise să tragă primii în caz de atac, trebuiau să tragă mai întâi un foc de avertisment în aer. Şi toate acestea, în condiţiile anarhiei din Cecenia.

Băieţii au fost capturaţi de bandiţii ceceni înarmaţi până în dinţi, care mergeau cu o ambulanţă. Rebelii trecuseră fără nici o problemă de trei din posturile de control. A început o perioadă de trei luni de prizonierat, în care li s-a propus să treacă la religia mahomedană. Evghenie era singurul dintre ei care avea la gât o cruciuliţă, de care nu s-a despărţit niciodată. Aceasta a stârnit o furie deosebită. I se cerea să-şi scoată cruciuliţa, adică să se lepede de bunăvoie de Hristos. Pentru că a refuzat categoric să-şi scoată crucea, a fost supus unei morţi chinuitoare. Pe 23 mai 1996, chiar de ziua sa de naştere, în ziua Inălţării Domnului, Evghenie a fost decapitat.

O grupă independentă de ziarişti ceceni a realizat un film despre război. In acest film au fost folosite imagini cu torturile la care au fost supuşi prizonierii luaţi de rebeli. Cei care au filmat au fost ceceni. Parţial aceste cadre au fost prezentate în „Russkii Dom”, dar nu integral. In aceste cadre satanice se vedea cum erau împuşcaţi doi băieţi legaţi, apoi cum unui al treilea i se tăia pe viu capul cu un fierăstrău. Este cel mai probabil că un supliciu ca acesta să fi îndurat şi Evghenie. Impreună cu ei, pentru că au refuzat să treacă la religia mahomedană, au mai fost torturaţi încă trei: soldaţii Igor, Andrei şi Alexandru. Evghenie a fost supus unor chinuri deosebite pentru că a refuzat să-şi scoată cruciuliţa de la gât.

Trupurile lor au rămas neînmormântate timp de două săptămâni, în luna mai când deja era cald. Apoi, mama lui Evghenie trecând prin toate cercurile iadului, plătind sume mari de bani comandanţilor ceceni, a dat de mormânt, iar pe 23 octombrie 1996, trupurile celor patru au fost exhumate. Capul lui Evghenie i-a fost redat mamei contra unei taxe suplimentare pe 6 noiembrie, la praznicul icoanei Maicii Domnului „Bucuria celor întristaţi”.

Trebuie spus că Evghenie era credincios în mod conştient şi liber asumat. Inainte de armată din proprie iniţiativă, potrivit mărturiei mamei s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Adolescent fiind, se simţea atras de biserică. Mergea cu plăcere la biserică şi aducea acasă aghiazmă. Cu toate că nu cunoştea până în amănunt adevărurile credinţei, el a ales: a ales moartea pentru Hristos, demonstrând prin aceasta adânca sa credinţă în Cel înviat din morţi. Dar cum altfel ar putea alege un tânăr căruia i se propune viaţa sau moartea, să aleagă moartea, şi încă una de mucenic, chinuitoare şi neştiută – rebelii le spuneau dinadins ca sunt trecuţi între dezertori, că toţi s-au lepădat de ei şi că nimeni nu o să-i găsească. El a ales crucea şi moartea. Biruinţa asupra morţii cea cuprinsă în cruce i-a dat putere pentru aceasta. Ingerul păzitor, care i-a fost dat lui Evghenie de la botez, l-a întărit.

T.M. Părinte Vladimir, pe ce bază putem vorbi despre mucenicie în cazul de faţă, fără a mai aştepta momentul canonizării?

Părintele Vladimir:Trei luni de batjocură, de bătăi, de tortură, urmate de chinurile cumplite pentru refuzul de a trece peste convingerile proprii, de a deveni trădător, în slujba duşmanilor, refuzul de a-şi scoate cruciuliţa în aceste condiţii: toate acestea nu pot fi interpretate decât ca manifestarea unei voinţe nezdruncinate, de credinţă faţă de principiile cărora le-a rămas fidel.

Evghenie alege crucea. El alege crucea ca simbol al credincioşiei. Domnul i-a descoperit puterea ascunsă în acest semn, puterea Paştelui, puterea victoriei asupra iadului şi diavolului. El s-a împărtăşit, s-a spovedit în faţa crucii şi a Evangheliei. Şi Dumnezeu Se descoperă în faţa celui care cu preţul vieţii şi al morţii se ţine de sfinţenia crucii, de puterea ascunsă în aceasta, de puterea dragostei lui Hristos pentru neamul omenesc. Potrivit mărturiilor ucigaşului lui Evghenie, a comandantului cecen Hoihoroev (cel care i-a vândut mamei lui Evghenie trupul mucenicului), Evghenie însuşi a făcut alegerea la care a avut tot timpul să se gândească. Crucea lui Evghenie a fost găsită în mormânt, pe pieptul trupului său decapitat.

Chinurile şi moartea întru Hristos a lui Evghenie Rodinov şi a celor care au suferit împreună cu el seamănă izbitor de mult cu chinurile mucenicilor, în special ale celor greci şi balcanici, care au suferit de pe urmele mahomedanilor şi a celor care se închinau focului. Astfel putem să-i amintim aici pe Ioan cel Nou din Ianina, Ioan Kulik din Epir, care au suferit în secolul XVI, Marele Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, care a refuzat să hulească credinţa în Hristos şi după chinuri cumplite a fost decapitat, precum şi pe miile de alţi mucenici greci, sârbi şi alţi pătimitori balcanici care au suferit şi au fost ucişi pentru credinţa lor ortodoxă. Şi lor, la fel ca lui Evghenie după îndelungi chinuri, le-a fost tăiat capul.

Chiar denumirea de „noi mucenici” ne-a venit de la aceşti martiri din secolele XVI, XVII, XVIII, XIX şi XX. Aceşti mărturisitori au fost imediat trecuţi de biserică în rândul sfinţilor mucenici. De la ei nu se cere să fi avut o viaţă cucernică înainte de pătimire. Suferinţa pentru Hristos, în numele lui Hristos li se socoteşte întru dreptate, pentru că ei au murit cu Hristos şi împărăţesc împreună cu El. Este suficient să-l amintim pe ultimul dintre cei patruzeci de mucenici din Sevastia, care nu ştia nimic despre Hristos, dar care a fost primit împreună cu ceilalţi mucenici pentru hotărârea de a muri împreună cu ei.

Insemnătatea acestei nevoinţe şi cinstiri prin rugăciune pe care încep să le descopere poporul nostru nu pot fi supraapreciate. Mucenicii au fost şi vor fi marea dragoste a Bisericii, slava şi mândria sa. Iar în privinţa atitudinii tineretului nostru faţă de proslăvirea ostaşului mucenic Evghenie se vede o deosebită milă a Domnului pentru vremurile noastre. Căci noii mucenici ai secoului XX au murit pentru Hristos, pentru poruncile Sale, pentru credinţa cu care L-au slujit – de exemplu, preoţii care au refuzat să renunţe la cinul lor, sau Ţarul care nu s-a lepădat de slujirea sa împărătească şi a fost împuşcat pentru aceasta.

In majoritatea cazurilor, luptătorii împotriva lui Dumnezeu nu au cerut slujitorilor Bisericii să se lepede de Hristos. Era suficient să nu se facă compromisuri cu propria conştiinţă, iar acest lucru era considerat de poporul nostru îmbisericit ca semn al credincioşiei faţă de Hristos. Dar acum când poporul s-a dezbisericit, mulţi nu mai înţeleg lucrul acesta. De aceea strigă şi pietrele.Un băiat care abia începuse să meargă la biserică devine învăţător al bunei credinţe pentru foarte mulţi ortodocşi care îşi pierd bărbăţia, adevărata nobleţe creştină, devenind nişte laşi.

Văzând gradul extrem de nesimţire a celei mai mari părţi a poporului nostru, nu încape îndoiala că Domnul le dă oamenilor posibilitatea să ia contact cu mucenicia pentru numele Său, aşa cum se întâmpla pe vremea vechilor mucenici. Acesta este cel mai evident semn pentru cei care nu ştiu nimic sau au uitat totul. Adică nevoinţa, fapta săvârşită nu pentru a asculta poruncile, nu pentru ordin, ci pentru numele lui Hristos, ceea ce aproape că nu a existat în secolul 20.

Noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am aflat despre o asemenea faptă, printr-un concurs de împrejurări împletite în chip minunat prin cruce (mormântul ostaşului mucenic Evghenie este lângă biserica din satul Kurilovo, iar Biserica a aflat despre el, atunci când pe această biserică a fost pusă crucea).

Sunt convins că asemenea fapte sunt numeroase. Alţi trei dintre băieţii noştri au fost răstigniţi de ceceni pe stâlpi de telegraf în ajunul Sfintelor Paşti în anul 1996. Despre aceasta s-a scris în ziare. Este altceva că aceste fapte nu au fost apreciate cum se cuvine, în primul rând în sânul poporului lui Dumnezeu, în Biserică. Dar acum, când Domnul a dat o asemenea întorsătură istoriei, înţelegem că se poate, că trebuie să-ţi verşi sângele pentru credinţa ortodoxă. Iar aceste fapte capătă o valoare şi un sens deosebit pentru Biserică.

In primul rând ne minunăm de o asemenea credincioşie. Un băiat care nu a putut fi cumpărat pentru că avea crucea asupra sa. El într-adevăr crede în această cruce, el este un creştin adevărat. Aceste realităţi constituie viaţa Bisericii. Dacă noi răspundem la ele, atunci există nădejdea că trădarea care ne-a cuprins, indiferenţa, materialismul, atitudinea consumistă, vor dispărea.

Mi-am amintit cuvintele unei femei credincioase, când a aflat despre nevoinţa ostaşului Evghenie. Ea a spus că acest eveniment vorbeşte mult mai elocvent decât toate celelalte despre faptul că nu este totul pierdut în Rusia, că există nădejde. Toţi cei zece ani de aşa-zisă „perestroikă”, de „reforme”, de decădere, de distrugere a tot ce era sfânt în Rusia nu şi-au atins scopul. Pentru că acest băiat a dat dovadă de o asemenea rezistenţă în faţa acestor forţe ale iadului, acest rău s-a frânt, s-a destrămat în faţa lui, iar Hristos a învins.

Trebuie să conştientizăm cu tărie că acesta trebuie să devină un exemplu, un model moral, duhovnicesc pentru tineretul nostru. Un om care nu a putut fi amăgit, speriat sau cumpărat. Un om pentru care lumea întreagă nu preţuieşte cât simbolul suferinţelor Mântuitorului şi credinţa în Dumnezeu a celor ce suferă pentru El. Dacă vom avea asemenea tineri, daca Rusia îşi va întoarce faţa către Cer, pentru rugăciunile unor mucenici ca Evghenie, atunci Rusia nu va putea fi învinsă. Rusia îşi va scutura legăturile trădării, materialismului, iubirii de plăceri în care este prinsă şi din cauza cărora nu vede de unde vine nenorocirea. Acest mucenic se roagă acum în ceruri pentru noi, ca să ne trezim.

T.M. Părinte Vladimir, Dumneavoastră aţi reuşit să vă întâlniţi cu Liubov Vasilievna. Ce fel de om este?

Părintele Vladimir: Cea mai importantă impresie: este un om integru şi a o doua impresie: este un om nefrânt. O a treia impresie foarte puternică: este un om cum astăzi nu sunt mulţi. I-a fost dat să audă şi reproşuri la adresa ei. Că de ce după trei ani îşi mai plânge fiul? De ce nu revine la viaţa sa, la preocupările sale? Nu vorbeşte de lipsa banilor, de salariul mic, de preţurile năucitoare care sunt astăzi în magazine. De ce nu acceptă mercantilismul şi această deşertăciune. Ce, este sfântă? Ce, este nebună? Ce, ea nu este ca toţi ceilalţi?! Adică în ochii lumii ea apare acum de neînţeles tocmai din cauza aprecierii sale corecte asupra a ceea ce se întâmplă, din cauza judecăţii sale sănătoase.

Această judecată sănătoasă nu a trădat-o, deşi a fost supusă unor încercări cumplite, supraomeneşti, a trecut prin toate cercurile iadului în Cecenia. Zece luni a umblat pe acolo în căutarea fiului său, pe când acesta era încă în viaţă, şi l-a găsit mort. A adus de acolo trupurile tuturor celor împuşcaţi împreună cu fiul său. Pentru aceasta şi-a ipotecat apartamentul şi i-a plătit pe bandiţi cu dolari. Ea a văzut toate resorturile acestui război, s-a întâlnit cu toţi cei ce stăteau în punctele cheie.

Merită tot respectul faptul că Liubov Vasilievna a spus că nu are nevoie de nici un fel de compensaţii, de nici un fel de recompense – nu va primi nimic de la cei pătaţi de sângele victimelor nevinovate, de sângele fiului său, de cei care au declanşat acest război. Pentru ea cel mai important a rămas criteriul moral în această situaţie cumplită. Sunt convins că mulţi oameni vor merge spre a primi de la ea ajutor şi sprijin duhovnicesc.

In încheiere subliniez încă o dată că fapta mucenicului Evghenie a strălucit în zilele de pustiire sufletească, de trădare şi cinism. Să ne rugăm Sfântului Ostaş Mucenic Evghenie pentru copii, pentru viitorul Rusiei, pentru scumpa noastră mamă Biserica, şi pentru noi înşine, pentru ca să nu-L trădăm pe Domnul când ne va veni ceasul, aşa cum nici Evghenie nu L-a trădat când a venit ceasul său.

***


Pătrunderea tainei Crucii Mântuitorului

Cuvântare la parastasul de pomenire a mucenicului Evghenie ostaşul,

din data de 23 mai 1999

“Veşnică pomenire fa, Doamne, ostaşului mucenic Evghenie. El a căzut în războiul cecen primind sfârşit mucenicesc, dar nu şi-a scos crucea de botez, nu s-a lepădat de cruce, şi-a dat viaţa în acest război, războiul împotriva Rusiei, care la fel ca şi războiul împotriva Serbiei, se contopesc astăzi în cel mai mare război nevăzut care nu se mai sfârşeşte pe pământ.

Suferim pierdere după pierdere şi ni se pare că mai rău de atât nici nu se poate. Pentru a participa la acest război trebuie în primul rând să vedem cine este duşmanul nostru, să înţelegem împotriva cui luptăm, să vedem vrăjmaşul şi să-l privim în ochi. Dacă vom purta acest război cu aceleaşi mijloace pe care le folosesc oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu, atunci acest război se va termina mereu cu înfrângerea noastră. Nu vom putea învinge niciodată ura cu ură.Dacă în încleştarea noastră duhovnicească vom avea sufletul plin de lăcomie, de răutate şi de ură, în cele din urmă ne vom nimici pe noi înşine.

Cel mai important lucru pe care vrea să-l obţină vrăjmaşul este să-i aducă pe toţi la disperare, la capătul puterilor, în acea stare în care se află el însuşi şi care trebuie să ducă la un fel deosebit de ucidere.

Am auzit despre GULAG, ştim despre genocidul care are loc astăzi, fiind săvârşit în prezent împotriva poporului rus şi a celui sârb de către duşmanii din afară ai Ortodoxiei. Şi iată se apropie cel mai cumplit, ultimul genocid, născut din disperare, sinuciderea. Când se va naşte o generaţie de sinucigaşi şi când acest lucru va deveni — şi uneori deja a devenit — un fenomen de masă. Cel puţin, aici doreşte duşmanul să-i împingă tot mai mult pe cei care văd că viaţa nu are sens şi nu înţeleg prin ce se deosebeşte aceasta de moarte.

Până când nu vom fi ancoraţi în realitate nu putem spera la nimic, vom fi sortiţi pierii. Războiul nostru este împotriva tatălui minciunii, care are totală putere în lumea aceasta doar atunci când nu avem adevărul. Şi iată Crucea lui Hristos ne descoperă care este înălţimea adevărului. Pe pământ există cea mai mare înălţime a adevărului — Crucea lui Hristos. Crucea lui Hristos este în centrul învăţăturii lui Hristos. Indurând răstignirea, Hristos a deschis neamului omenesc calea spre viaţa veşnică. Moartea Lui pe cruce ne descoperă adevărul adâncului dragostei dumnezeieşti faţă de noi, de aici aflăm că Dumnezeu ne iubeşte, pentru că el şi-a pus viaţa pentru noi. Nu există iubire mai mare decât atunci când îţi dai sufletul pentru prietenii tăi.

Şi pentru lumea aceasta, care a trăit mereu în răutate şi minciună (iar astăzi această minciună şi răutate au atins ultima limită), propovăduirea lui Hristos a fost întotdeauna mai grea decât orice, iar învăţătura despre cruce o nebunie. Dar Domnul, adresându-se ucenicilor săi, mucenicului Evghenie, nouă tuturor, ne spune:

„Dacă lumea nu vă suferă, să ştiţi că în primul rând pe mine nu mă suferă. Dacă voi aţi fi fost din lume, lumea i-ar fi iubit pe ai săi. Dar pentru că eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte!”

In această lume, care se iubeşte pe sine şi iubeşte ce-i al său şi care nu vrea să renunţe la sine, mucenicia este actul suprem de duhovnicie. Este mai presus de orice faptă şi în toate cântările noastre bisericeşti îi slăvim în primul rând pe mucenici. Cuvioşii şi toţi sfinţii îşi măsoară propria nevoinţă după măsura muceniciei.

Ne mirăm că Domnul a putut face o asemenea minune în zilele noastre. Ostaşul Evghenie s-a născut într-o familie obişnuită. El nu a fost nici monah, nici preot. Un tânăr simplu, care a primit educaţia obişnuită într-o şcoală, şi în a cărui familie credinţa nu reprezenta atmosfera naturală. El a plecat în armată, la fel ca toţi, ca şi cum nu s-ar fi deosebit prin nimic de miile şi miile de tineri de la noi şi se părea că nu se putea aştepta din partea lui o nevoinţă atât de uimitoare.

Domnul arată această minune şi pentru noi, cei mai puţin credincioşi, care ne pierdem tot mai mult nădejdea în renaşterea Rusiei şi care vorbim, nu fără temei chipurile, despre pieirea unei întregi generaţii. Noi nu putem să înţelegem cum s-a petrecut această minune, cum de a putut el ajunge la o aşa înălţime a sfinţeniei. Dar un lucru este limpede: Domnul însuşi astăzi,ne oferă această icoană a credincioşiei ca pe o stea călăuzitoare pentru tineretul nostru ortodox, în aceste vremuri de necredinţă şi deznădejde. Iată căror sfinţi trebuie să se roage mamele noastre pentru copii lor care merg pe calea pierzării.

Mântuirea este posibilă numai prin Crucea lui Hristos, cea nu doar dată nouă (la botez şi prin încercări), ci şi asumată de bună voie. Noi suntem chemaţi prin nevoinţa credincioşiei lui faţă de Hristos, să înţelegem taina Crucii lui Hristos, despre care Domnul a spus că pentru această Cruce a venit pe lume:

„Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins. Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini!” (Luca 12, 49-50).

El spune asta despre iubirea răstignitoare pe care El se grăbeşte să o dea omenirii, Bisericii sale, pentru ca ea să primească această Cruce. Şi atâta timp cât omenirea nu va primi această Cruce, ea nu atinge sfinţenia. Această prea înaltă sfinţenie.

Maica Domnului a stat lângă Crucea lui Hristos cu ucenicul cel iubit al Domnului. Şi cel ce mărturiseşte Crucea prin viaţa şi prin moartea sa, stă acolo cu ei. Mulţi prooroci au vrut să vadă această slavă a Domnului şi nu au văzut-o, pentru că ea s-a arătat numai în taina Crucii. Şi toţi mucenicii, vechi şi noi, mucenicii împărăteşti şi toţi sfinţii s-au împărtăşit de această slavă.

Acum aflăm multe despre noii noştri mucenici şi mărturisitori ruşi. Iată ce ne-a povestit unul dintre cei care a fost martorul unei întâmplări cumplite, petrecute în arşiţa unei veri de prin anii treizeci, în Siberia. Acolo a văzut şaizeci de oameni epuizaţi de foame şi de munca grea. Toţi erau preoţi. In miezul verii au fost puşi să tragă la o sanie plină cu excremente umane. Aşa au fost batjocoriţi aceşti preoţi sfinţi, la fel ca Insuşi Hristos, care a fost vândut, batjocorit şi scuipat de această lume, o lume care vroia să se afirme pe sine şi să-şi afirme propriile valori cu preţul călcării Adevărului.

Pe urmă li s-a ordonat să sape o groapă mare, şi fiecare era întrebat:

„Aşadar tu susţii că Dumnezeu există?

„Există”, răspundea acela.

Se auzea o împuşcătură şi el cădea în groapă. Venea rândul următorului: „Există Dumnezeu?” — „Există” şi iarăşi se auzea o împuşcătură. Şi aşa s-a întâmplat cu toţi cei şaizeci de preoţi care au primit pătimirea pentru Hristos.

Această pătimire au primit-o toţi cei care au atins sfinţenia. Prin suferinţă se atinge cea mai înaltă culme, cea mai înaltă fericire, cele mai valoroase calităţi, dintre care cea dintâi este smerenia, nădăjduirea nu în sine şi nu în oameni, ci în Dumnezeu; recunoaşterea că puterea Domnului se desăvârşeşte întru neputinţa omenească, în dobândirea răbdării lui Hristos; în deprinderea acelei împreună pătimiri care îl face pe om în stare să primească pătimirile altui om şi ale unui întreg popor ca pe propriile sale pătimiri.

In rândul acestor sfinţi noi mucenici stă şi mucenicul Evghenie. Noi ştim că suferinţele lui au fost suferinţe îndelungi, cumplite, care se pot asemăna doar cu chinurile marilor mucenici din cele mai vechi timpuri, când erau schingiuiţi, li se scoteau ochii, erau supuşi unor torturi de necrezut, dar ei au mărturisit înaintea lumii că şi sufletul, şi trupul sunt părtaşe la Crucea lui Hristos, la izbânda Domnului, la învierea Lui. Să dea Domnul ca fiecare dintre noi, atunci când este întrebat dacă există Dumnezeu, dacă acest lucru se întâmplă în faţa gropii săpate pentru noi, se va învrednici de această milă: de a mărturisi adevărul prin care trăieşte lumea. Iar dacă Domnul nu ne va învrednici de această cinste, pentru că puţini se învrednicesc de ea, să ştiţi totuşi că, în aceste vremuri de pe urmă ale apostaziei generale, a nu-l trăda pe Dumnezeu în nici o încercare a vieţii noastre înseamnă a-L mărturisi că există.

Şi aş mai vrea să spun câteva cuvinte. De curând, la mănăstirea Sretensk a fost canonizat Sfântul Mucenic Ilarion, episcopul de Vereia. Domnul a arătat ce înseamnă un sfânt atunci când el este proslăvit de însuşi Dumnezeu. Cine a fost măcar o dată Ia o canonizare ştie cum se săvârşeşte aceasta. In momentul Sfintei Liturghii, când se cântă „Cu sfinţii odihneşte…”, iar după aceea „Intru fericită adormire…” se rostesc acele cuvinte pe care le auzim în fiecare zi pomenindu-i pe cei adormiţi şi pe care întreaga Biserică le cântă acum triumfal, ca o cântare de biruinţă. Iar noi dintr-o dată suntem martori, înainte de a se anunţa canonizarea acelui om, că el este deja un sfânt. „Cu sfinţii odihneşte…” – şi fericirea sfinţeniei, fericirea biruinţei lui Hristos umplu Biserica. Asta înseamnă că rugăciunile au fost primite şi că acest om se odihneşte alături de sfinţi, că el va avea veşnica pomenire, pomenire pe care Dumnezeu o are mereu. Şi abia după asta se anunţă de la amvon includerea acelei persoane în rândul sfinţilor proslăviţi de Dumnezeu Cel Sfânt, iar noi cântăm mărimuri.

Deşi noi toţi ştim că nevoinţa mucenicească este deja sfinţenie, că după toate canoanele apostoleşti şi părinteşti ale Bisericii un mucenic pentru Hristos este slavă a Bisericii, sfânt împreună cu Hristos, cu toate acestea se face acum panihidă. Dar aceasta se săvârşeşte cu neîndoielnica în nădejde că rugăciunea „ Cu sfinţii odihneşte…” şi „ Veşnica pomenire… ” se va împlini prin grabnica lui proslăvire. Amin”.

Protoiereu Alexandru Sargonov

(in: “Noul Mucenic intru Hristos, Evghenie Ostasul”, Editura Evloghia Targsorul-Vechi, 2006)

Legaturi:


Categorii

Biserica rastignita, Crestinul in lume, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Mucenici ai vremurilor noastre, Pentru tineri, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

32 Commentarii la “El a ales Crucea. NOI CE VOM ALEGE? (I)

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: ODINIOARA SI ASTAZI… “Singurul duh care domneste astazi este acela al unei vitrine impodobite, dar false, artificiale” -
  2. Pingback: “Iată de ce suntem noi fericiţi…” – CRUCIULIŢA ȘI AJUTORUL NEVĂZUT AL MAICII DOMNULUI. “Maica Domnului mijlocește si veghează pentru fiecare” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate