“Iata de ce suntem noi fericiti…” – CRUCIULITA SI AJUTORUL NEVAZUT AL MAICII DOMNULUI. “Maica Domnului mijloceste si vegheaza pentru fiecare”

20-03-2017 Sublinieri

Cititi si:

***

CRUCIULIŢA

Domnul e veşnic, iar „omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori” (Psalmul 102,15). Tot trupul este stricăcios, dar sufletul este nemuritor. Dumnezeu voieşte ca toţi să se mântuiască, fiecare suflet, şi al meu, de asemenea. Iar la mine a fost aşa. Inainte de armată cântam la acordeon. Aşa, ca să mă distrez. Mama era credincioasă şi vărsa lacrimi din cauză că în preajma marilor sărbători bisericeşti ba cântam pe scenă, ba la nunţi. Şi mă îmbătăm până îmi pierdeam minţile.

Când mă aduceau acasă, mama începea iarăşi să plângă. Pentru consolarea ei, purtam o cruciuliţă, dar duhul nevăzut al răutăţii îi urăşte pe cei ce poartă cruce. Când mergeam undeva să cânt, conştiinţa mă chinuia, fiindcă dansurile şi cântecele erau desfrânate. Şi înainte de a cânta îmi dădeam jos cruciuliţa, pe ascuns. Şi mă simţeam parcă mai bine.

Apoi a venit vremea războiului, anul 1941, şi m-au chemat în armată. Când mă pregăteam de drum, mama m-a întrebat:

– Dar cruciuliţa ta unde este?

– La ce îmi trebuie? Nu am nevoie de ea.

– Cum nu ai nevoie? a izbucnit ea în plâns.

Nu am ascultat-o pe mama şi am plecat fără cruce la locul de concentrare de lângă sovietul sătesc. Au început să se apropie mulţi. Şi mama a venit cu naşa mea. Şi cand au spus: „Ocupaţi-vă locurile!”, naşa m-a strâns în brațe, m-a sărutat şi a spus plângând:

–  Tu eşti finuţul meu, mergi la razboi si poate vei fi rănit sau bolnav… Ce să-ţi dau eu? Sunt nașa ta. Uite, ia o cruciuliţă.

Şi nu am refuzat. Cruciuliţa era înfășurată cu grijă într-o hârtiuţă şi eu am pus-o în portmoneu.

Ne-au dus dincolo de graniţă, in Persia [Este vorba de Iran, care până în 1935 s-a numit Persia – (n.red.)]. Acolo am terminat şcoala de subofiţeri. De cruciuliță uitasem, n-aveam nevoie de ea, dar în toate e voia lui Dumnezeu, iar El mie aşa mi-ar fi spus: Tu ai renunţat la Mine, dar Eu nu renunț la tine, ești botezat, eşti al Meu şi Eu nu te las”.

Şi în armată m-am afirmat ca acordeonist. Au început luptele, dar din serviciul militar pe mine m-au eliberat mai devreme. Şi, dintr-o dată, m-am îmbolnăvit. Iar boala aceea nu m-a lovit numai pe mine, ci pe mai mulţi. După două zile m-au mutat din salon pe targă, în izolator, şi mi-au dat un tub de oxigen. Şi iată că a venit la mine un coleg din raionul nostru, din Nicopole.

–  Bine că ai venit, căci deja mă sfârșesc, i-am spus.

I-am dat adrese, fotografii. Iar de cruciuliță uitasem. Şi, deodată, din portmoneu a căzut hârtiuța împăturită. Dar nu i-am spus nici lui, nici altcuiva, ci am ascuns-o. Apoi m-am despărţit cu lacrimi de compatriotul meu. Mai aveam de trăit două-trei ceasuri. Ştiam asta de la ceilalţi bolnavi. Când am desfăcut hârtiuţa şi am văzut cruciuliţa, îndată am strigat:

–  Doamne, eu Te-am părăsit, dar Tu eşti cu mine!

Am început să plâng, să sărut cruciuliţa. Mi-am pus-o la gât şi am sărutat-o iarăşi. Şi auzeam parcă vocea naşei: „Eşti bolnav, aleargă la El cu credinţă”.

Şi am cerut:

– Doamne, tămăduieşte-mă!

Vecinii se uitau la mine şi ziceau:

– I se apropie şi lui sfârşitul.

Iar cel ce era în dreapta mea, fiind mai aproape decât ceilalţi, a văzut cruciuliţa şi le-a explicat:

– Prietenul lui i-a adus o tinichea, iar el o sărută şi mormăie ceva.

Am strigat iar, printre lacrimi:

– Eu Te-am părăsit, am renunţat la Tine, iartă-mă şi tămăduieşte-mă!

Băieţii au pufnit în râs:

– Se sfârşeşte…

Dar eu am adormit. Iar cruciuliţa, după ce am sărutat-o, mi-a rămas între buze. De tubul de oxigen nici nu m-am atins.

Dimineaţa m-am trezit şi când m-am uitat în jur am văzut că cei ce zăcuseră lângă mine nu mai erau, îi scoseseră afară… A venit o doctoriţă. Mai eram doar doi, vecinul meu era şi el viu. Poate că Domnul îl lăsase ca martor.

Boala îmi trecuse, simţeam ca sunt sănătos. Și voiam apă. Voiam atât de mult sa beau apa. Iar abdomenul meu era umflat ca un balon, ingrozitor… Mi-au dat să beau. Au mai venit niște doctori și s-au mirat cum de trăiam încă.

Iar vecinul meu le-a zis:

–  Ieri a fost la el un prieten si i-a dat o tinichea. Şi aşa a adormit cu ea.

M-am întors spre el şi am zis:

– Nu o tinichea, ci o cruciuliță.

Doctorii mi-au spus:

– Ia arată-ne, ce cruciuliţă?

S-au uitat şi au văzut şi ei ca nu era o tinichea.

M-au luat imediat din izolator și m-au dus într-un salon comun. Curând m-am întremat. M-au pus să ţin regim: îmi fierbeau orez fără sare si beam o jumătate de păhărel de fiertură de trei ori pe zi. După aceea mâncam griș fiert. Cu mâncarea o duceam bine. Eram în Persia, nu departe de muntele Ararat, care este pe teritoriul turcesc. Aşa cum ne-au explicat la orele de ştiinţe politice, încă din anul 1922 am încheiat un acord cu Persia. În cazul vreunei primejdii pentru Caucaz, armatele noastre pot staționa in Persia, la graniţă, dar nu trebuie sa avem încredere in soldaţii persani.

Când m-am însănătoșit, m-am intors în regimentul meu. Am intrat iar în serviciul militar. Atunci ne-au trimis un nou locotenent, tânăr. Si iată că odată, când eram în repaus, am auzit:

– Comandantul grupei întâi la mine!

M-am apropiat şi am raportat milităreşte. Iar el s-a uitat cam ursuz la mine şi deodată a zis:

– Ce faci, porţi cruce?!

– Da, am răspuns eu.

– Ia arată-mi!

Am scos-o de sub tunică, iar el a apucat-o – nici nu mă aşteptam – şi mi-a smuls-o de la gât. Era ca o fiară, atât de cumplit devenise.

Eu n-aveam nicio putere, fireşte. Ce era să fac? Să mă lupt cu el? Am zis doar:

– Dacă nu mai am cruce, pentru ce să mai lupt? Nu mai am ce să apăr.

Pe atunci capitulau divizii întregi şi Stalin dăduse un ordin strict: pentru neîndeplinirea ordinului unui superior pedeapsa putea fi chiar împuşcarea pe loc. Dar confiscarea crucii nu era tot un ordin militar? Şi eu am spus că acel ordin nu-l voi îndeplini. El a scos pistolul şi a vrut să mă împuşte, însă atunci băieţii au sărit în apărarea mea. I-au smuls pistolul şi au zis:

–   Vom merge acum la şeful secţiei speciale şi vom raporta că ai vrut să-l împuşti pe tovarăşul nostru!

Atunci el a căzut în genunchi înaintea lor:

– Nu mă denunţaţi, nu mă denunţaţi…

– Dar de ce ai vrut să-l împuşti?

– Nu mă pot uita la el, a răspuns locotenentul.

Am aflat că era nebotezat. Iar mie mi-a ordonat:

– Du-te la şefi şi raportează că eu nu-ţi mai dau voie la cursuri, întrucât nu ai îndeplinit ordinul meu. Şi să începi cu comandantul plutonului.

Mi-am pus cruciuliţa la gât şi am luat puşca, iar el a strigat:

– Nu ai dreptul să porţi armă!

Foarte bine. Am ajuns la cartierul general, am mers la conducere şi le-am spus tuturor: Orice ordin militar îl îndeplinesc, dar pe acesta nu-l voi îndeplini”.

Şi mi-au răspuns:

–  Nu trebuie să te temi de el, îl duci după colț şi-l plesneşti…

Spre seară am ajuns la şeful secției speciale. Iar el mi-a vorbit blând:

– Ce aţi avut de împărţit?

–  Cum ce? El mi-a smuls cruciulița de la gât și nu mi-a dat voie la cursuri.

– Trebuia să o scoţi, iar apoi să-l reclami.

–  Dacă aş fi scos-o, m-aş fi reclamat pe mine însumi.

– Ai ridicat arma împotriva lui?

– Eu mi-am luat puşca, ca să o port, dupa obicei, dar când el a spus că nu am dreptul, am lăsat-o.

– De ce ai lăsat-o?

–  Păi, nu mai aveam ce să apăr, dacă mi-a dat crucea jos. Aţi auzit cum ne-a chemat pe toți în apărarea Patriei Patriarhul nostru? Cu rugăciunea și cu crucea. Ea este arma noastră.

–  Bine. Dar ştii că ne aflăm peste graniță? Și un asemenea conflict… Noi chiar nu ne dăm seama, dar suntem urmăriţi. Aşa că uite ce vom face: cum va spune comandantul regimentului, aşa să fie.

Am ajuns la sediul statului-major. Toţi comandanţii erau prezenţi. Mă aşteptau.

– Care a fost ordinul? m-a întrebat colonelul.

– Să-mi dau cruciuliţa jos.

– Păi, ce? Porţi cruciuliţă?

-Da.

– Ia arată-mi-o.

Am scos-o, i-am arătat-o. Cruciuliţa era aşa strălucitoare.

– E de aur?

-Nu.

Colonelul s-a întors către ceilalţi comandanţi:

– E prima oară când văd o cruciuliţă.

Şi deodată m-a străfulgerat un gând: şi el era nebotezat.

–  Tu ştii unde eşti recrutat?! Eşti recrutat în rândurile Armatei Sovietice. Cine are cruce aici? Nimeni. Ce încredere putem avea noi în tine, când tu ai cruce?

– Păi, eu zăceam acolo, în izolator, şi mai aveam doar câteva ceasuri de trăit. Şi dumneavoastră ştiţi câţi au murit. Dar pe mine cruciuliţa m-a tămăduit.

– Cum te-a tămăduit?!

–  De tubul cu oxigen nici nu m-am atins, am ţinut cruciuliţa în gură. Ea este scutul care ne apără viaţa şi e arma noastră. Dacă îmi dau crucea jos, atunci pentru ce să mai lupt?

–   Cum îndrăzneşti să vorbeşti așa? Ce tot îndrugi acolo?! a ţipat comandantul regimentului. Îți ordon să-ţi dai crucea jos!

– Ordinul acesta nu-l voi îndeplini.

El a mai repetat o dată, ameninţându-mă.

– Orice ordin militar îmi daţi mă supun! Dar pe acesta nu-l voi îndeplini!

Atunci au apărut de undeva niște soldați și mi-au smuls epoleţii, steluţele.

–   Zece zile de regim sever! a comunicat comandantul regimentului. Vei primi două sute de grame de pâine şi o cană de apă. Pe zi. Vei vedea cum te va ajuta crucea.

Şi m-au dus. Un soldat în faţă, doi in spate. Când m-au scos din comandament, am vrut să mă uit în jur şi m-au înţepat cu o baionetă: „N-ai voie sa te întorci!”.

M-au dus într-o celulă şi m-au inchis. Acolo era nisip ud. Întuneric, nicio ferestruică. Trebuia să dorm pe nisipul rece. Şi îmi veneau în cap tot felul de gânduri… „Vezi cât de rău te-ai purtat. Trebuia să respecţi ordinul“. Şi cred că, dacă mi-ar fi propus atunci să-mi dau crucea jos, mi-aş fi dat-o.

Au trecut cinci zile. Lumina n-o vedeam, nu ştiam dacă era noapte sau zi. Printr-o deschizătură în uşă îmi dădeau feliuţa de pâine şi cana de apă. Iar înainte de asta mă întrebau: „Mai trăiești?”

Parcă în a şasea zi au deschis ușa, m-au scos afară, lumina m-a lovit dintr-o dată în ochi și m-au năpădit lacrimile. Şi de foame mă clătinam pe picioare.

– Ei bine? m-a întrebat comandantul regimentului. Îţi dai crucea jos?

De unde am avut puteri, nu ştiu.

– Nu, am răspuns eu.

Eu însumi m-am mirat. Altele fuseseră înainte gândurile mele şi dintr-o dată am spus cu totul altceva.

Când m-au scos afară din celulă după zece zile, se hotăra trimiterea pe front. Comisie după comisie. Dar eu n-am fost trimis. Am auzit la radio că armatele noastre cuceriseră Niprul. Şi mi-am adus aminte cuvintele colonelului: „îmi pare rău că regiunea dumneavoastră e ocupată. I-am fi scris o scrisoare mamei dumneavoastră, ca să se bucure că v-a crescut aşa”.

Pe 20 mai 1944 ne-au făcut la toţi vaccin. Înainte era aşa: se uitau la tine şi ziceau: „Ţie nu-ţi trebuie”. Şi, iată, am mers la comisie şi mi-au spus că din ’41 mie nu mi s-a prescris niciun vaccin. „Aşa era atunci, acum e altceva”, mi-a răspuns doctorul. Iar dacă vreunul se împotrivea, îl prindeau doi soldaţi, îl ţineau şi tot îi făceau o injecţie sub omoplat. Păi, dacă aşa trebuia. A doua zi dimineaţa, după injecţie, mi-au paralizat picioarele. Eu am cerut să merg pe front cu camarazii mei, căci eram legaţi unii de alţii. Dar doctorul s-a înfuriat:

– Ce faci? Mergi în vizită acasă? Sau te ducem la abator? Eşti gata? Îţi dau trimitere pentru tratament în spital! Vei merge o lună acasă!

Apoi mi-au prelungit termenul cu o jumătate de an, iar după aceea m-au eliberat. Așa s-a incheiat serviciul meu militar. Şi totul a fost din mila lui Dumnezeu. Nu degeaba spune Domnul:

Iar cand vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiți cum sau ce veți vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; fiindcă nu voi sunteţi care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi” (Matei 10, 19-20).

La mine aşa a fost. Domnul ne trimite mila Sa, pentru a ne învăţa minte să nu ne îndoim de faptul că El nu ne-a părăsit.

Când m-au eliberat din serviciul militar, am mers din nou să cânt la acordeon. La o sărbătoare au venit, m-au rugat, iar eu începusem deja să merg la biserică. Şi m-am gândit: „Dumnezeule, ce să fac? Eu vreau şi aici şi acolo. Trebuie să aleg: ori una, ori alta.”

Şi iată ce am visat în timpul nopții… Șapte oameni mai rămăseseră din toată unitatea. Si trebuia să mergem iarăşi pe front. Ne-au urcat nu în vagoane, ci în locomotivă. Eu mă ţineam de o bară, iar linia ferată era atât de şubredă, încât locomotiva se balansa atât de tare, mai-mai să deraieze. „Mă voi ține pana la sfârşit, chiar dacă voi cădea odată cu locomotiva”, mi-am zis eu. Ne-au dus undeva şi ne-au spus: „Iată căsuţa, acolo tot ce veţi primi va fi nou.” Am intrat și înăuntru era atât de curat, nicăieri nu mai văzusem atâta curățenie. Într-un colț un soldat ședea pe un scaun. M-am uitat, iar părul lui se schimba, devenea tot mai cărunt. Și am zis:

–  Ce fel de soldat eşti tu? Doar ți s-a spus să mergi pe front şi tu deja ai încărunţit. Ai părul alb. Ce vei face acolo?

Şi, deodată, capul lui a fost învăluit de o lumină. A devenit strălucitor. Eu am căzut în genunchi şi i-am zis:

–  Pentru Hristos, iartă-mă! Domnul arată prin tine o asemenea minune, iar eu te necăjesc.

Şi am vrut să îl îmbrăţişez, dar deodată m-am trezit.

Apoi am adormit iar şi am avut alt vis… Mă uitam în colţişorul sfânt, unde avem noi icoanele. Şi, iată, din icoană a venit la mine Maica Domnului, învăluită toată în lumină! Nu există în lume o asemenea lumină, care să lumineze atât de tare. Şi nu există niciun lucru pe care ea să nu îl lumineze. Lumina era mai puternică decât razele soarelui, dar nu vătăma ochii. Dimpotrivă, avea o putere binefăcătoare. Şi deodată am început să strig:

–  Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii!

Şi mi-a venit gândul că nu voi mai merge la club şi nu voi mai cânta la acordeon. Voi merge numai la biserică. Strigând, le-am trezit pe mama şi pe soţia fratelui meu mai mare. Iar ele au venit la mine și m-au întrebat: „Ce s-a întâmplat cu tine?”. Mama cotrobăia pe la sobă, căutând chibrituri, iar eu mă gândeam: „Oare ele nu văd lumina?”.

Eu aveam ochii plini de lacrimi şi tot repetam:

–  Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii!

M-am trezit şi plângeam. Când m-am uitat la icoană, am gândit: „Aceasta este o icoană vie”. Și atâta har aveam în suflet. M-au întrebat: „De ce plângi?” Dar eu nu puteam spune.

A doua zi am mers la biserică, m-am așezat într-un colţişor, după un perete mic, ca să fiu cât mai puţin vizibil. După terminarea slujbei, batiușka a ieșit și a început predica…

– Ce fericiţi suntem noi, a zis el. Să luam, de exemplu, viaţa noastră pământească. Oamenii bogați au şi doici, şi slugi. Aşa îşi alinta ei copiii! Iar cei săraci, chiar dacă au şi ei copii, nu le pot oferi asemenea condiţii. Îi cresc în condiţii modeste. Dar noi suntem atât de fericiţi, pentru că avem ocrotitori cerești. Iată de ce suntem noi fericiţi. Altminteri, totul e trecător. Domnul Se uită la cei săraci și le trimite ajutorul Său. Iar noi dormim. Dar Maica Domnului nu doarme. Păzeşte toată lumea cu rugăciunile sale. Veghează pentru fiecare. Pentru ca fiecare creștin-ortodox să dobândească ceea ce i-a pregătit Domnul. Dar asta, doar dacă trăim creştineşte. Iar dacă slujim la doi domni, nu vom primi nimic. Și Maica Domnului mijloceşte pentru noi. Dar cine este Ea? Si batiușka s-a întors către iconostas. Este cea mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii!

Şi deodată am izbucnit în plâns. El repeta aceleaşi cuvinte pe care le auzisem in vis. Toti se uitau la mine, probabil gândind așa: „A stat ascuns și nu l-am văzut, iar acum plânge în hohote”. Batiușka s-a uitat în direcţia mea şi a spus:

– Iată de ce suntem noi fericiţi, şi s-a întors iarăși către icoana Maicii Domnului. Iată cine Îl roagă pe Fiul Ei pentru noi. Prin Ea vom fi noi mântuiți. De n-am avea o astfel de Mijlocitoare, nu am fi atât de fericiţi. Suntem fericiţi, pentru că Maica Domnului se roagă pentru noi.

Apoi i-am povestit lui batiuşka totul. Și el mi-a spus:

  Renunţă la cântecele tale, mergi numai pe o cale.

Dar au venit la mine şi m-au rugat sa cânt, m-au luat de braţ şi m-au dus. „Eu în club nu intru, cânt afară”, le-am zis. Însă m-am gândit: „Care e diferența? Ori în club, ori lângă club, dansurile şi cântecele sunt aceleaşi…”. Şi am renunţat de tot la acordeon. Iar la biserică am început să ajut şi eu câte puțin”.

(Convorbiri la Optina. „Nu voi muri, ci voi fi viu…”, Editura Egumenita, 2014)

convorbiri-la-optina-nu-voi-muri-ci-voi-fi-viu-11547

Legaturi:

***

 

***

 


Categorii

Duminica Sfintei Cruci, Maica Domnului, Marturisirea Bisericii, Minuni si convertiri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la ““Iata de ce suntem noi fericiti…” – CRUCIULITA SI AJUTORUL NEVAZUT AL MAICII DOMNULUI. “Maica Domnului mijloceste si vegheaza pentru fiecare”

  1. Doamne ajuta!
    Foarte folositor fragmentul! Un exemplu de marturisire vrednic de admirat si urmat.
    Voiam sa va intreb daca stiti cumva unde pot gasi o asemenea cruciulita ca cea din poza principala a articolului. Stiu ca poate pare ciudat ca mi-o doresc, in conditiile in care se gasesc multe modele de cruciulite in orice parohie de mir si manastire, dar nu stiu de ce imi place in mod deosebit cruciulita din poza. Este o rucodelie foarte reusita si imi doresc sa o am si eu si ma intrebam daca stiti cumva unde o pot gasi.

  2. @ Vlad-Constantin:

    Doamne, ajuta! Nu stim, din pacate.

  3. Pingback: Duminica cinstitei şi de viaţă-făcătoarei Cruci. CUM INTRĂM PE CALEA CEA STRÂMTĂ A LEPĂDĂRII DE SINE? Ce înseamnă “a lua crucea”? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate