Parintele Ioan Buliga despre MUNCA SI LIPSA DE OCUPATIE

28-01-2013 Sublinieri

Despre munca

Intr-un anume sens, munca este socotita ca o pedeapsa. Astfel, ne gandim la muncile vesnice la care vor fi supusi pacatosii, dar si la canonul primit de Adam de la Dumnezeu, atunci cand a cazut in pacat:

„Blestemat va fi pamantul pentru tine! Cu osteneala sa te hranesti din el in toate zilele vietii tale” (cf. Facerea 3,17).

Daca, pe pamant, pentru multi viata este un chin, aceasta se datoreaza caderii in pacat a omului, si rautatii pe care o au oamenii, pentru ca oricat de mult ar munci omul, daca o face cu bucurie si bunatate, este mult mai usoara munca, decat atunci cand o faci trist si cu rautate.

Astfel, depinde de noi ca viata sa ne fie mai usoara, dar in acelasi timp si mai de folos, la fel cum, atunci cand viata devine nesuferita poate sa fie tot din vina noastra.

Intre timp, de la Adam si pana la noi, munca a fost cea care a implinit viata omului, deoarece muncind, omul implinea acel cuvant spus de Dumnezeu catre Adam, or implinirea cuvantului lui Dumnezeu aduce bucurie in suflet, si nadejde pentru viitor. Astfel, inteleptul Solomon spune ca:

„Cea mai scumpa comoara pentru un om este munca” (cf. Pilde 12, 27),

iar harnicia este socotita o virtute, care-l ajuta pe om sa se mantuiasca.

Daca la inceput, munca omului a inceput cu cresterea animalelor si cu cultivarea pamantului, cu timpul oamenii s-au inmultit, si au trebuit sa faca fata unor noi provocari, si iata ca am ajuns sa muncim la calculator sau in diverse servicii in beneficiul omului.

De fapt munca intelectuala este socotita mai grea decat cea fizica, deoarece implica o solicitare a nervilor, care de multe ori, daca se exagereaza, duce la dureri de cap, stres si boala.

Pentru cei care se lupta cu pacatul, munca este un ajutor minunat, deoarece munca ocupa mintea, si diavolul nu ne mai poate ispiti.

De aceea este bine sa avem permanent o ocupatie, care poate sa fie si altceva decat munca, cum ar fi: cititul, invatatura sau rugaciunea.

Omul harnic este mai de pret decat omul frumos, la fel cum spune proverbul ca: „Pisica care pandeste soareci este mai de pret decat leul care leneveste”.

De aceea, atunci cand alegem un partener de viata sa cautam ce virtuti sufletesti are, iar nu sa ne pacalim cu o frumusete plina de capricii, care oricum se trece. Munca si credinta il fac pe om frumos, insa nici munca fara credinta, si nici credinta fara munca nu pot sa implineasca viata omului. De aceea sa avem si una si cealalta, pentru ca numai asa ne implinim rostul in viata.

Lipsa de ocupatie – un pericol

Dupa cum am mai scris si in cartea Desertaciunile Lumii, parintele Arsenie Boca spunea ca munca taranului nu este atat de importanta pentru faptul ca ne hranim din dansa, pe cat este de importanta datorita temperamentului pe care taranul si-l face muncind.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu ar fi putut sa faca ca omul sa se hraneasca fara ca sa munceasca, insa nu-i era de folos omului. Omul trebuie sa inteleaga ca prin silinta ajunge mai bun, si prin putina osteneala poate sa ajunga fericit.

De aceea chiar daca ar fi cineva bogat si nu ar avea nevoie sa munceasca, el tot trebuie sa-si caute ceva de munca, pentru ca altfel nu se mai poate bucura de viata si ajunge sa se si imbolnaveasca. Asta deoarece Dumnezeu a lasat ca bucuria sa vina in urma ostenelii. Cei cu bani multi se plictisesc de toate, si devin cei mai nefericiti oameni. Acest lucru nu-l inteleg cei care nu sunt bogati, dar ravnesc sa fie.

Crearea oraselor suprapopulate este o greseala mare a oamenilor. In vechime, orasele se numeau cetati, si erau astfel construite pentru ca sa aiba fortificatii si sa se poata apara. Astazi, insa, cand s-au terminat razboaiele clasice, ar fi fost bine ca oamenii sa traiasca fiecare pe langa casa sa, iar pe langa casa sa aiba strictul necesar pentru intretinerea vietii.

Aici s-a gresit, in industrializarea aceasta a lumii, si in faptul ca au adunat oamenii sa stea cu milioanele impreuna, si ei depind de modul de organizare a sistemului aflat la putere in tara respectiva. Cand este un sistem mai cu frica de Dumnezeu mai merge, insa daca vine un sistem fara frica lui Dumnezeu, atunci sa vezi.

Omul care nu are o ocupatie este intr-un mare pericol, nu atat pentru existenta sa, ci chiar daca ar fi bogat tot este in pericol, deoarece diavolul ii lupta cel mai tare pe cei fara ocupatie.

Intr-o istorioara de la Sfintii Parinti, se spunea ca diavolul nu putea sa faca nimic unui pustnic, deoarece zilnic acesta ridica un zid, si apoi il darama. Astfel, pustnicul fiind ocupat, nu mai baga de seama gandurile prin care diavolul dorea sa-l surpe.

Din cauza lipsei de ocupatie multi ajung sa se imbolnaveasca de depresie, insa ei sunt vinovati, deoarece nu au abordat situatia duhovniceste, deoarece si rugaciunea, cititul, curatenia in casa si altele sunt lucruri care constituie o ocupatie.

Si copiii sunt in pericol atunci cand nu au o ocupatie educativa. Cu jocurile pe calculator si cu desenele nebunesti pe care le vad astazi, ajung niste catastrofe. Parintii sunt datori sa-i faca sa le placa muzica de biserica, sa le placa animalele si sa-i stimuleze sa se deprinda cu unele mestesuguri pentru a-i departa de televizor si calculator.

Traim intr-o lume care tinde sa devina imposibila, insa pentru ca noi insine sa nu ne vatamam, trebuie sa urmam calea lui Hristos. Traind cu Hristos vom supravietui sufleteste, si daca ne mantuim sufletul, nu ne mai pasa de cele ce le sufera trupul in aceasta viata.

(Din: Singhel Ioan Buliga, Provocarile crestinului ortodox in zilele de astazi, Editura Egumenita, 2012)

Legaturi:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Crestinul in lume, Cum munceste crestinul?, Ieromonah Ioan Buliga

Etichete (taguri)

, , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “Parintele Ioan Buliga despre MUNCA SI LIPSA DE OCUPATIE

  1. În inimi, (toţi), avem şi milă,
    Şi bunătate şi iubire,
    (Şi tot ce Dumnezeu ne’oferă),
    Spre-a merge către mântuire.

    Avem în inimi fiecare
    Comorile lui Dumnezeu,
    Ce pot, ca să ne facă îngeri,
    (Când nu le folosim spre rău).

    Avem în inimi sfânta milă,
    (Şi râvna de a face bine),
    Dar inima este haină,
    Când are milă doar de sine.

    Avem în inimi fiecare
    Un infinit dor de-a iubi
    Dar dacă-i numai pentru sine,
    (Iubirea), ne va înrăi.

    Putem ierta tot, (totdeauna),
    Dar, vom fi sufleteşte goi,
    (Pini de cruzime şi de ură),
    De ne iertăm numai pe noi.

    Putem trăi în bucurie,
    (Dacă vom vom vrea s-o dăruim)
    Şi vom găsi la toţi iubire,
    Dacă pe toţi o să-i iubim.

    Putem fi sfinţi, putem fi îngeri
    (Putem oricând să fim eroi),
    Dacă iubim pe orice semen
    (Sau cruzi când ne iubim pe noi).

    Iubirea ne sfinţeşte munca.
    (Dacă muncim cu dăruire)
    Şi-i hrană, rost şi rod al vieţii,
    Şi spor în cinste şi-n iubire.

    Avem în noi comori divine
    Prin care ne putem sfinţi,
    Dacă pe Dumnezeu şi semeni,
    (Cu’adevărat), îi vom iubi.

  2. munca taranului nu este atat de importanta pentru faptul ca ne hranim din dansa, pe cat este de importanta datorita temperamentului pe care taranul si-l face muncind”

    Despre acelasi lucru, dar cu alte cuvinte au vorbit si Parintii Iustin si Pantelimon de la Oasa. Si anume este vorba despre faptul ca munca comporta, in special in trecut, o parte vazuta, pe care am putea sa o numim trup dar si o parte sufleteasca. Aici se aducea ca exemplu faptul ca oamenii mergeau impreuna la coasa sau la culesul viilor, si prin munca in sine realizau partea trupeasca, dar bucurandu-se de a fi impreuna, de a se vedea unii cu altii, de a conlucra, se muta centrul de pe activitatea in sine, partea trupeasca, pe cea sufleteasca. Ei nu erau interesati de profit, de castigul in sine, decat ca scara catre castigul spiritual.

    Astazi, din pacate, vedem cum se pierde din ce in ce mai mult aspectul sufletesc al muncii omului si, omul nemaistiind sau nemaiavand putinta sa realizeze si acea parte care duce catre cer ajunge la depresie, la epuizare sau la alte dezechilibre. De notat ar fi si ca nu este de ajuns ca omul sa doreasca sa realizeze aceasta parte, din moment ce nu i se da si putinta, intreaga societate suferind de fapt schimbari ce submineaza realizarea muncii si in latura ei sufleteasca.

    Oamenii devin niste masini de munca care sunt buni atata timp cat realizeaza sarcinile cerute, fara sa conteze aspectul personal, care, nefiind luat in seama dezumanizeaza si traumatizeaza. Se construieste astfel o societate de anonimi, in care se pune egal intre om si forta lui de munca.

  3. Ar mai fi interesant sa se faca diferenta intre “a munci” si “a lucra”. Verbul “a munci” nu da un substantiv care sa reprezinte rezultatul actiunii respective (printre putinele cazuri de acest fel, de altfel). Nu cred ca intamplator in comunism se punea accentul pe “munca”. Substantivul “munca” e o abstractiune care nu prea poate sa scape, chiar etimologic, de conotatia de pedeapsa/cazna. Poate capata sens doar intepretat ca ispasire, capatand astfel si un obiect real care sa-i dea sens. Altfel, “munca” nu prea inseamna nimic. Din ce stiu eu, “a lucra” pamantul e/era mult mai folosit, si e corect sa fie asa. “Munca” lipseste omul de o parte a chipului lui Dumnezeu din el – a fi creator.

    In privinta diferentei dintre lucratul pamantului si munca la birou: cred ca persoana se unifica cumva in actiune (“zis si facut”), efortul fizic solicita toate fortele interioare si, fiind puse sa lucreze impreuna, se curatesc tocmai prin aceasta interactiune, ajustandu-se unele pe altele. In efortul intelectual se mizeaza doar pe unul dintre afecte, ratiunea, care, lipsindu-i “critica” concretului, a exercitiului, ajunge sa se considere suprema (in sens luciferic). Iar celelalte afecte raman active, dar ca un pamant nelucrat, primind tot felul de influente straine care cresc nestavilite la umbra unei ratiuni prea pline de ea. In final, omul cedeaza acestor porniri, ratiunii mandre ne mai ramanandu-i decat sa inventeze justificari, incercand sa acopere pacatul la care a contribuit prin lipsa sa de atentie/veghe. Asta e lumea rationala in care traim din ce in ce mai multi, promovata (si) prin “munca la birou” – o aparenta de civilizatie in care conduc, de fapt, patimile (fara sa mai vorbim de lipsa de responsabilitate adusa de ecranul computerului, daca ne uitam numai la cum se poarta razboaiele astazi). Din pacate, intr-o asa stare de multe ori e nevoie de o criza ca sa ne trezeasca ratiunea si sa provoace buna lupta cu sine.

    Dar probabil ca singura unificare adevarata a puterilor interioare e in rugaciune, insa si ea se face cu efort, implicare fizica. Dar aici nu indraznesc sa merg mai in profunzime, caci nu e de mine.

  4. Si eu am crezut intotdeauna ca orasele au devenit un focar de infectie fizica si morala – prea multi oameni pe m2 prin ciocnirea/confruntare deasa si deosebit de densa… de firi, caractere, apucaturi, slabiciuni, metehne – aproape insuportabila – mai ales cand lipseste educatia de-acasa (nu mai vorbim de cea moral-religioasa) intr-o societate tembela, degenerata ca a noastra, nu prea mai ai la ce sa te astepti pentru ca are DOAR ”chipul credintei dar tagadiuind (prin manifestari)puterea ei”;

    -uite asa se canta la noi pe mese, despuiati de bun simt si masura, interpretand urecheste credinta, dar cantand cu succes in alta CHEIE, dupa partituri invatate pe la alte mese (tari)!

    -taranii si-au vandut pamantul ca sa invete ale lor progenituri sa fie oraseni – chinuindu-se intr-un mediu artificial, modificandu-si structura fizica si psihica pana la nivel de atom,(de nu (mai) stii cu cine stai de vorba cand isi ating telul );
    -iar bucuria si recunostinta acestora din urma, se ”vede” in ochii batranilor lor care, si-au vandut calul si si-au luat magar, au vandut vaca si s-au rezumat la o capra, ingroziti de senzatia de liniste apasatoare si pustiu, lasate in urma de lipsa copiilor lor atomizati, orasenizati.

    -mediul asta artificial creat de om din beton armat, da drumul liber la psihoze (verificat) si la disperare, mai ales cand sistemul de organizare (ca la noi) este ateizat, satanizat si condus de ”crestini” ce-si fac cruce mare si scuipa in san la praznice sau comemorari, nereusind (sic!) sa alunge nici dracu’de langa ei dar nici pe cel din ei…parsiv drac ii stapaneste!

    Orasele au devenit o capcana prinsa de picior, care face sa-ti sangereze piciorul pana MORI!
    Asa ne trebuie: cine iese de sub mana lui Dumnezeu si-a ordinii lasate de El, risca sa se impotmoleasca!
    Nu mai este bun mirosul de fan?
    Numai este bun mirosul de pamant?
    Miroase urat balega de cal sau cea de vaca?
    Nici macar gustul orataniei din ograda nu ne mai place fiindca face sport prin curte pana o omori, rupandu-ti apoi dintii de zor in pulpa ei – mai bun e puiul crescut artificial la lumina chioara de neon, cu graunte (Dumnezeu stie din ce facute…) si tratat cu hormoni, nu?

    Una peste alta, nu mai e de gluma! Are o vorba MARE o prietena de-a mea: “am trecut la plati, soro! Acu’ e-acu…”

  5. Pingback: Invataminte si reflectii duhovnicesti in vremea crizei. ATENTIE LA IMPRUMUTURI SI LA “OFERTELE TARI”! -
  6. Despre a munci si a lucra.Va spun o pilda.Eu sunt cadru didactic, am clasa a III-a si sunt in al 16-lea an de munca.Am dat cateva generatii, mereu apreciate.Acum 3 ani a venit o noua directoare, profesoara de istorie.Noua, cadrelor didactice, ni se da un calificativ anual, dupa munca sau lucrarea depusa.In consilui de administratie mi s-a acordat calificativul foarte bine.Am vrut sa plec.M-a oprit directoarea, cea actuala, m-a intrebat cum fac eu de dau mereu generatii bune.Si i-am spus ca prin munca foarte multa , dar ca imi si place ceea ce fac si am si o responsabilitate fata de acesti copiii, sa le cladesc viitorul, caci ziceam in gandul meu ca ma va pedepsi D-zeu la judecata daca nu fac ce trenuie si asa zic mereu.Au trecut trei ani, am avut o neintelegere cu doamna directoare, si mi-a spus ca ea ma lauda mereu la colege , ca eu mereu dau clase bune.Eu chiar dau clase bune, pentru ca asa trebuie.Azi am sarbatorit ziua Caragiale.Am prezentat ceva, la care Doamna directoare a vrut pe la jumatatea prezentarii sa ma opresc. Oare D-zeu nu vede ?Eu stiu ca da.Eu am continuat prezentarea pana la sfarsit si parintele unui copil,invitat de mine , dupa ce am terminat a spus :
    -Hai sa mergem acasa.
    Ceilalti colegi au prezentat activitatile fara sa le se spuna sa paraseasca scena.

  7. Doamna este de la oras, dar ,,Vesnicia s-a nascut la sat”,după cum spunea Lucian Blaga.Sau cum zicea Eminescu, un sfat: ,,Privitor ca la teatru/ Tu în lume sa te-nchipui/ Joace unul şi pe altul /Totuşi tu ghici-vei chipul/ Nu spera şi nu ai teamă/ Ce e val ca valul trece /De te-ndeamnă ,de te cheamă /Tu ramai la toate rece”(Glosă)

  8. Sau ultima strofă a Luceafărului:,,Trăind în cercul vostru strâmt, /Norocul vă petrece, /Căci eu mă simt în lumea mea/ Nemuritor şi rece.”

  9. Sanatate!Sincer aveti dreptate cu lipsa de ocupatie dar sa fim sincer si seriosi nu mai sunt fabrici,mine,combinate si preparati sau sere, unde sa mai lucreze omul si acolo unde gaseste nu este platit decent si nu poate supravetui el decent darmite sa i-si mai faca si o familie si sa mai apara si un copil ce ii da tata din 800 de ron pe luna adica 200 de euro.Speram ca Dumnezeu v-a ajuta aceasta tara sa devina puternica din punct de vedere economic si mai credincioasa si responsabila corect.
    Dumnezeu sa fie cu fiecare si sanatate tuturor!Multumesc.

  10. Pingback: Parintele Ioan Buliga: ROBIA DIN IADUL DEPRESIEI | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate