INTOARCEREA LA HRISTOS – prefata marturisitoare a Parintelui Calciu. VIATA DUHOVNICEASCA DIN INCHISORILE COMUNISTE SI SERVITUTILE PATRIARHIEI

“Oare când va iesi Patriarhia Româna de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europa Unita plina de duhul anticristului si va canoniza martirii neamului românesc si ai Bisericii?”

Testamentul unei generatii

“Despre cartea lui Ion Ianolide stiam foarte putine lucruri. Am citit câteva fragmente pe internet si doua capitole în revista crestina “Orthodox Word”, scoasa de Fratia Sf. Herman, a manastirii cu acelasi nume din Platina, California.

Sunt fragmente zguduitoare, pe care Ioan Ianolide – Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii Lui! – le scoate din comoara inimii sale sfinte de ucenic si prieten al lui Gafencu – sfântul închisorilor, cum l-am numit toti cei care l-am cunoscut, numire care a fost institutionalizata de Parintele Nicolae Steinhardt.

În ultimele luni mi-au parvenit, de la manastirea Diaconesti – Bacau, manuscrisele (dactilografiate de manastire) memoriilor lui Ianolide, intitulata Întoarcerea la Hristos (Ed. Christiana, Bucuresti, 2006) – o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu umilinta si finete, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul înalt al sfintirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toata calea încercarilor.

Manuscrisele, cu multe alte hârtii au fost aduse de cineva, dupa moartea autorului, puse într-un sac, fara nici o ordine, fara numerotare, încât maicile au avut mult de lucru pâna ce le-au putut încropi în cele doua volume, orientând-se dupa titluri si urmarind evenimentele descrise în concordanta cu istoria închisorilor prin care Ianolide si alti eroi ai memoriilor au trecut.

 Au ales între suflet si politica

Gafencu si grupul lui erau tineri între 14 si 22 ani, arestati pe vremea generalului Antonescu, pentru activitatea lor în Fratiile de Cruce, o organizatie a tineretului român de educatie si credinta de pe lânga Miscarea Legionara. Scurta vreme dupa arestare, a început în inima lor o adânca framântare privind optiunile legate de viata de închisoare si de ideile pentru care fusesera arestati. Educatia lor religioasa nu era una de adâncime, dar sufletele lor cautau ceva care sa-i scoata deasupra suferintelor pe care le traiau si sa le dea o pace sufleteasca prin care sa iasa cu sufletele mântuite dupa toate tribulatiile închisorilor. În perioada dinaintea instalarii comunismului avusesera ocazia sa citeasca Sfânta Scriptura si sa se straduiasca spre o întelegere a ei. Eram toti tineri si curati cu inima, spune, la un moment dat Ianolide. Nu eram corupti în nici un fel, pacatele societatii nu ajunsesera la noi. Aveam un suflet curat, acceptasem suferinta si ne straduiam sa ne pastram curate inima si mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnasera fara mila si unii dintre noi aveau mai multi ani de închisoare decât ne era vârsta.

În aceste împrejurari, fratii de cruce ajung la închisoarea Aiud care începuse sa se contureze ca una dintre cele mai drastice puscarii din tara, privind viata de celula a detinutilor politici. Nici unul dintre ei nu putea macar sa-si imagineze cele ce vor urma, chinurile, spaimele, dar si culmile de credinta si virtute pe care unii dintre ei le vor urca.

Urmându-mi datoria duhovniceasca de preot, cautând sa las în spate toate suferintele si înjosirile prin care eu însumi am trecut, voi scoate din acest iad al durerilor partea sa spirituala, câstigul ceresc prin care ei au cucerit raiul, lasând iadul în înselare.

Din zilele lui Ioan Botezatorul pâna acum, Imparatia Cerurilor se ia cu navala, iar cei care o navalesc o si cuceresc. (Mt.11: 12) Oare este un mai bun navalitor al raiului decât cel care sufera pentru Hristos si chiar moare pentru El?

Ma opresc la un moment de rascruce pentru tinerii acestia sositi la Aiud unde îi întâmpina un director ticalos si fanfaron, gata la orice tortura impotriva detinutilor care nu erau protejati de nici o lege. Grupul din jurul lui Gafencu constituia un îndreptar de viata crestina în catacombe pentru toti ceilalti. Nu toti cei închisi alesesera optiunea duhovniceasca a vietii din închisoare. Multi erau luptatori politici, intrasera în închisoare pentru a eradica din viata politica a României coruptia, indecenta moarala publica si demagogia. Unii acuzau grupul ca ar fi defetist, ca renunta la lupta pentru confortul lor spiritual, dar ei nu au ezitat între optiunea spirituala si cea politica a Miscarii Legionare.

Lupta cu gândurile rele

În primul rând ei au cautat sa-si puna în ordine propriile lor vieti, sa înteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca încet caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare. Gafencu, Ianolide, Virgil Maxim (cel ce a scris Imn pentru crucea purtata) si Marin Naidim, locuind în aceeasi celula, au încercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos. Cel mai cunoscator al vietii sfintilor si al Bibliei era, fara îndoiala, Gafencu. Începutul a fost bun si relativ usor. Ideea de dragoste, de sacrificiu al unuia pentru ceilalti a operat, dar, dupa o vreme, sensibilitatile lor diferite au devenit un prilej de suferinta în spatiul îngust de doi pe doi metri, chiar daca nu se manifestau prin cuvinte sau gesturi. Fiecare se simtea fata de celalalt ca un mic butoi cu pulbere, gata sa explodeze în mod neprevazut.

Aceasta aprindere a nervilor era comuna tuturor, chiar daca, la început, se straduiau sa nu o ia în seama, în speranta ca timpul, rugaciunea si obisnuinta cu ceilalti vor rezolva problemele personale, dar si comune. Valeriu Gafencu i-a chemat pe toti la o discutie sincera si în frica de Dumnezeu, pentru a descoperi ce anume greseli si ce anume slabiciuni au creat starea surda, dar gata de explozie.

Analizând afirmatiile fiecaruia, au încercat sa stabileasca modul în care gândul rau patrunde în inima omului, care sunt stadiile prin care trece din clipa în care gândul rau este acceptat. De fapt, aceasta analiza urma un drum despre care nici ei nu stiau unde va duce, dar Duhul lui Dumnezeu, pentru credinta si stradania lor, îi calauzea pe o carare de mult cunoscuta de monahii pustiurilor, fara ca ei sa stie, în special de analiza a Sf. Isihie Ierusalimneanul sau Sinaitul. Am fost foarte socat sa citesc acest capitol în cartea lui Ianolide, pentru ca de mult ma gândeam sa fac o comparatie între psihologia abisala a Sf. Isihie si psihanaliza lui Freud. Isihie traieste, aproximativ, la începutul secolului al cincilea, iar Freud moare în 1939. Asa ca, daca este vorba de cine a plagiat pe cine, nu avem nevoie de demonstratie. Sunt convins ca Sigmund Freud, care era evreu, cunostea Vechiul Testament, cel putin, Psalmii si Proorocii si e foarte posibil sa fi citit si anumite scrieri filocalice, fiind preocupat de adâncul fiintei umane si de cele ce se petrec acolo. Asemanarea dintre paznicul constiintei la Freud si paznicul inimii la Isihie este uluitoare. Iata treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori, dar dorind arzator dupa Dumnezeu. Mai întâi, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca sau sa le respinga dintru început sau mai târziu. Aceste duhuri rele îl razboiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta împotriva lor. Lupta este complexa si de durata dar nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gândul rau de la început, acesta patrunde în mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atât de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gândul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pâna aici este razboiul nevazut.

Rezistenta persoanei devine mai slaba, el este atacat cu imagini mentale sau senzoriale si daca trezvia a cazut în lenevie sau slabiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat si devine dorinta, care se manifesta în mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzând razboiul nevazut si în planul sensibil. Foarte curând, dorinta devine plan si este gata de înfaptuire practica. Lupta este mai usoara în stadiul gândului si devine tot mai dificila si cu mai putine sanse de biruinta în stadiile urmatoare. Planul este dominator, are o putere mare asupra persoanei si vointa de a rezista se micsoreaza. O asemenea analiza nu putea fi facuta de acesti tineri decât numai prin prezenta Duhului Sfânt care i-a asistat pe toata durata vietii lor în închisoare. (1)

O moarte îngereasca

Cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfârsi fara a fi macar cutremurat, daca nu întors spre credinta, caci viata lui Gafencu si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele înalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus Care este Hristos.

Oare nu este cutremurator ceea ce spune un tânar neteolog, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o înviere, caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci învierea. Si nu vreau ca cititorul de buna credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Gafencu, adevarate file de filocalie: Despre curatirea launtrica. Atunci când Valeriu se simtea bine, vorbea frumos si cu însufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata, curatirea launtrica:

“Prin Botez am primit harul curatitor, iar prin ungerea cu Sf. Mir, ne-am împodobit cu toate darurile Sf. Duh, dar aceasta binecuvântata stare launtrica a ramas nelucratoare în noi, fiindca suntem crestini numai cu numele. Traim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de pacat. E o rusine sa fii credincios, e demodat sa fii moral. Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie sa traiasca în Duhul Sfânt toata viata, or noi tocmai asta nu am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am pastrat credinta, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar sa te curatesti launtric prin spovedanie si sa te înnoiesti prin Sfânta Împartasanie. Constient deci si cu toata staruinta sa te unesti cu Hristos, sa te faci purtator al sfinteniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie sa înfrângi pacatul pâna la sânge. Asa te nasti din nou. Nu exista cale de compromis”.

Poate ca am întins prea mult nevrednicul meu cuvânt, dar vreau sa va duc la o moarte îngereasca. În aceasta carte se moare mult, se moare din cauza torturii, a foamei, a lipsei de orice asistenta medicala, chiar sinucidere. Dar se moare si îngereste.

Când eram copil si vreunul din batrânii satului se apropia de ceasul mortii – taranii stiau sorocul mortii fara doctori – caci doctorii erau la oras, nu la tara – parintii îsi luau copii de mâna si tot satul mergea, cu mic cu mare, la batrânul sau batrâna respectiva pentru “a cere iertaciune“. Spuneau parintii: “Poate ai trecut, copile, pe lânga el/ea si nu i-ai dat binete, sau ai râs de ei, sau ai furat mere si prasade (pere) din pomul lor. Sa-ti ceri iertaciune”.

Ajungeam acolo cu sfiala ca într-o cetate a mortii, sarutam mâna agonizantului, uimiti de fata lui/ei senina si neînfricata de moarte si ziceam cu voce tremurânda: “Te rog ma iarta! Si el/ea: Domnul sa te ierte! Si iarasi noi: Si de-al doilea! Si el/ea: Domnul sa te ierte! Si apoi iarasi: Si de-al treilea!” Bolnavul cu voce sfârsita: “Domnul sa te ierte!” Stateam apoi cu fruntea pe marginea patului pâna ce bolnavul se întrema putin ca sa-si poata ridica mâna si sa ne binecuvinteze pe cap. Într-un sens, noi toti, poate mai mult copiii, eram solitorii mortii, o moarte cu chip de copil pe care muribunzii o primeau cu dragoste si cu binecuvântare.

Asa a murit Gafencu si altii ca el. Din toti cei patru care au început viata comunitara la Aiud si apoi au ajuns la Pitesti, pentru demascare, pe nici unul nu l-a lasat Dumnezeu prada torturilor, ci pe toti i-a salvat, aproape în ultima clipa, pentru a le cruta suferinta, pentru a nu îngadui murdarirea sufletului lor nascut din nou prin curatirea launtrica. Cartea aceasta ar putea fi plina cu mortile celor din închisori, caci fiecare moare într-un fel, pentru el însusi, pentru aproapele si pentru Dumnezeu. Nu se poate sa citesti despre moartea senina a batrânilor mei din Mahmudia, sau a celor din închisori, fara ca macar o lacrima sa-ti umezeasca ochii, caci Dumnezeu are grija de înmuierea inimii noastre spre o spalare cu lacrimi.

“Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Facatorul si Izavitorul meu, nici picatura de lacrimi, nici din picatura vreo parte”. (Rugaciunea a Saptea, a Sf.Vasile cel Mare, din Rânduiala Sf. Împartasanii)

[…]

Valeriu Gafencu a avut pâna în clipa mortii constiinta vie si sfânta ca el moare pentru Hristos:

“În primul rând, gândul si sufletul meu se închina Domnului. Multumesc ca am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit ca mor pentru Hristos”.

El, nu numai ca a avut constiinta mortii sale martirice, dar Dumnezeu i-a dat si cunoasterea deplina a mergerii la Iisus, în clipa mortii.

Sa ne cutremuram toti! […]”

Pr. Gheorghe Calciu

integral la sursa online: Rost

Cititi si: