VASILE VOICULESCU (†26 aprilie 1963) despre SUFLETUL FARA IUBIRE. O distopie profetica exceptionala despre LOBOTOMIZAREA LUMII

27-04-2013 Sublinieri

UPDATE: Marturii despre un cuvios prea putin cunoscut pentru viata sa sfanta si mai mult pentru creatia sa literara

VVoiculescu_medicul

“Nici un cetăţean nu putea fi scutit, sub nici un motiv, de această necesară operaţie. Ea intra cu înaltă precădere în şirul de sterilizări, vaccinări şi revaccinări care garantau sănătatea publică. Fără certificarea că ai suferit-o de trei ori, nu era cu putinţă vieţuirea în imensa uniune a oamenilor liberi…”

“…Din personalitatea lui se şterge orice urmă de reflexiune, toate aspiraţiile către necunoscut. Nu mai este hărţuit de întrebări, chinuit de mister. […] el se întoarce la stadiul de perfect cetăţean aliniat în muncă. Adică rămîne capabil de orice activitate intelectuală sau practică, […] dar toate astea fără să se mai gîndească la el, fără să se compare cu alţii, fără să pri­vească în sus ori înainte, într-un cuvînt, fără să mai fie ne­mulţumit”.

*

Stă sufletul fără iubire

Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi…
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogită
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza-ncet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe palamizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.

Ţii minte basmul vechi? Pe-atuncea cine putea să-l înţeleagă?
Avea unchiaşul biet o fată, dar baba rea o izgoni…
Şi luându-şi lumea-n cap copila pleacă, plângând ca o pribeagă,
Dar la răspântie de drumuri ea n-a mai stat ca să-şi aleagă,
Ci drept, cu inima bărbată, spre sfânta Vineri o porni.

Dar abătându-se din cale slei fântâna părăsită
Şi curăţă cu râvnă mărul de-atâţia ani părăginit,
Lipi cuptorul spart cu humă, aprinse foc, dospi o pită,
Aşa, de dragul hărniciei, din gând curat, fără ispită,
Dar i s-a tras de-aici norocul, căci Sfânta visul i-a-mplinit…

…Stă sufletul cum sta în basme fântâna, mărul şi cuptorul,
Stă-n drumul către Sfânta Vineri un suflet pururi pătimaş…
Trec fete mândre cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul,
De bunăvoie să se-abată, să-i primenească iar izvorul,
Să-l cureţe şi să-l aprindă, ca-n basme fata de unchiaş!

vasile-voiculescu-22

***

LOBOCOAGULAREA PREFRONTALĂ

de Vasile Voiculescu

„Lobii frontali sint inamicii umanităţii. Lobotomizatul pierde compozanta emotivă
a activităţilor sale etc., etc.”
(Presse medicale, nr. 41 din 10 iulie 1848,
articol Lobotomia prefrontală, încercare de psiho-chirurgie de Pierre Wertheimer)

Lumea se potolise de mult. Sub suprema oblăduire a Per­fectului Prezidiului Permanent al Popoarelor Păcii [sau cei cinci P (P.P.P.P.P.)] viaţa curgea pentru toţi şi pentru totdeauna tihnită.

Se făcuseră progrese tehnice uimitoare. Şi fiecare ins, din locul unde era aşezat chiar de la naştere de către comitetul respectiv, lucra cu zel şi recunoştinţă pentru fericirea obştească.

Se ajunsese, în sfîrşit, la rîvnita minune a lumii — mulţu­mirea şi pacea socială domneau în această piramidă răsturnată, în care mulţimea, baza, întoarsă şi înălţată cu toată faţa ei către lumină, apăsa, ea acum, cu întreaga-i greutate asupra vîrfului, care o sprijinea pe pămînt şi căruia îi împrumuta, de sus în jos, uriaşa putere a masei ei organizate. Capodoperă de justiţie socială şi armonie, model veşnic de edificiu democrat.

Se înţelege că, în această situaţie privilegiată, de apăsător, individul nu mai avea nici o justificare şi nu mai putea găsi în el nici o veleitate de răzvrătire.

E drept că piramida nu era deloc înaltă. Dimpotrivă, aproape plată, toată masa ei de odinioară fiind acum turtită. Dar era foarte întinsă, jumătate pămîntul. Lucru care singur conta. Şi vîrful nu se mai pierdea în nori, ci, susţinînd singur măreaţa construcţie, sta pe pămînt.

Se putea susţine fără paradă, cum dealtfel făceau teoreti­cienii celor cinci P., că acest mers înapoi era de fapt un imens progres. Ceea ce se pierdea în planuri şi adîncime, se cîştiga în linie. Adică idealul: întoarcerea la lumea unidimensională.

La această eră fericită se ajunsese cu o mulţime de mijloace. Printre ele, cel care ajutase mai mult era lobocoagularea pre-frontală, un procedeu derivat dintr-o veche şi timidă operaţie de psihochirurgie, ajuns acum de o simplitate copilărească.

Chiar în prima oră după naştere, se aşeza pe capul oricărui nou născut, indiferent de sex şi constituţie, slab, gras, debil, o coroniţă de tuburi încărcate cu forţe radioactive sub înaltă ten­siune. După ce se înşuruba, aparatul se declanşa singur graţie unui sistem de referinţe automate, care arătau cu precizie matematică locul pe unde trece din lobul frontal anterior al cre­ierului, către nucleii cenuşii lăuntrici, fasciculul de fibre ner­voase care face puntea între aceste sedii psihice. Atunci, prin două găurele opuse, ţîşneau dintr-o parte şi din alta, străbătînd oasele frunţii, două fascii de raze, care, întîlnindu-se într-un minuscul trăsnet radioactiv, în punctul ales, ardeau instantaneu şi total numai sculul de fibre cu pricina. Restul creierului nu suferea nimic. Copilul, afară de o uşoară zgu­duire, care îl făcea calm şi indiferent la emoţii toată viaţa, nu simţea de asemenea nimic.

Operaţia se repeta la vîrsta de şapte şi apoi la optsprezece ani, ca astfel să se asigure exterminarea radicală a lăstarelor de fibre răufăcătoare, care ar fi putut odrăsli eventual din centrii nervoşi mai dîrzi.

Nici un cetăţean nu putea fi scutit, sub nici un motiv, de această necesară operaţie. Ea intra cu înaltă precădere în şirul de sterilizări, vaccinări şi revaccinări care garantau sănătatea publică. Fără certificarea că ai suferit-o de trei ori, nu era cu putinţă vieţuirea în imensa uniune a oamenilor liberi. Trebuia să te expatriezi în lună. De altfel, lipsa a două uşoare semne, două cicatrice negre pe laturile bazei frontale, te denunţau transfug al colectivităţii şi te osîndeau oricînd şi oriunde la aplicarea imediată a aparatului, de către oricine te descoperea, cu adaus de amenzi şi pedepse pe deasupra.

Dar de zeci şi zeci de ani nu se întîmplase o asemenea cri­minală scăpare. Căci nu numai în spitale, dispensare, primării, fabrici, ateliere, şcoli, dar nu era casă în care să nu se găsească, printre cele mai uzuale instrumente medicale, termometru, ventuze, irigator etc., şi cîte o coroniţă de lobocoagulare. Prezenţa ei era obligatorie.

Această mică, nevinovată, dar imensă ca efecte şi rezultate măsură salutară de prevedere psiho-sanitară, care scăpase ome­nirea de o mulţime de plăgi şi o îndrumase în făgaşul progre­sului calm, n-avea nimic misterios în ea.

Se ştia de foarte multă vreme, şi mai ales în ultimele răz­boaie mondiale oamenii de ştiinţă — medici, chirurgi şi psihiatri — stabiliseră rolul nefast pe care-l joacă lobul anterior frontal al creierului în viaţa omenirii.

El este focarul tuturor instigaţiilor la nelinişte, neastîmpăr, răzvrătire şi aventură. Sediul nemulţumirii şi al întreprinderilor. Sălaşul nefericirii.

„In acest teritoriu prefrontal se înscrie proiecţia individului în viitor. Aria prefrontală naşte şi cîrmuieşte ideile despre eul interior şi îndrumarea lor spre năzuinţa de lărgire.

Individul lobocoagulat pierde compozanta emotivă a activităţilor sale ideative, în special cele care privesc previziunea şi viziunea interioară, funcţie esenţială a extremului pol frontal…”

Operatul este eliberat de toate nenorocirile care însoţesc conştiinţa de sine, pierde ambiţiile egoiste, visurile de mărire şi interesul ce-şi acordă sie însuşi.

Din personalitatea lui se şterge orice urmă de reflexiune, toate aspiraţiile către necunoscut. Nu mai este hărţuit de întrebări, chinuit de mister.

Şi încetînd de a se complace într-o excesivă măgulire de sine, care ajungea pînă la egoism şi hiperpreţuire, el se întoarce la stadiul de perfect cetăţean aliniat în muncă. Adică rămîne capabil de orice activitate intelectuală sau practică, inginerie, mecanică, matematică, ştiinţă, în stare de a exercita orice profesie unde se cere nu numai energia braţelor, ci şi scrierea, calculul, judecata, adică îndeplineşte toate operaţiile mintale necesare activităţilor practice, realiste, dar toate astea fără să se mai gîndească la el, fără să se compare cu alţii, fără să pri­vească în sus ori înainte, într-un cuvînt, fără să mai fie ne­mulţumit. Arderea fasciilor nervoase stîrpeşte din el orice urmă de emoţie, orice culoare a eului, care rămîne cenuşiu ca pura materie cerebrală, şterge orice veleitate de vis, înlătură orice fîlfîire de misticism, care altădată abăteau pe om de la îndatoririle lui elementare. Coagularea îl uşurează astfel de tot sectorul afectivo-emoţional plin de primejdii şi tulburător.La început, operaţia asupra lobului prefrontal se făcea numai bolnavilor, anxioşilor, melancolicilor, obsedaţilor de si­nucidere, rîvnitorilor la perfecţiune, schizofrenicilor, nebunilor, pe care de cele mai multe ori îi aducea în fire. Dar atunci era o operaţie sîngeroasă. Se scobeau două găuri în oasele capului şi chirurgul bîjbîia cu bisturiul prin creier după rădă­cinile fibrelor vinovate.

Simplificarea ei prin radiocoagulare automată rezolvase una din problemele capitale ale redresării insului şi pacificării omenirii.

Celebra carte ,,Lobii prefrontali, inamici ai umanităţii” a savantului Karpmann sta la temelia acestei cruciade dusă cu atîta sîrguinţă şi succes împotriva centrilor blestemaţi, unde se cuibăreau altădată toţi insurgenţii eului, visul, emoţia, me­ditaţia, nemulţumirea de sine, rîvna către perfecţie, mizan­tropie şi alţi duşmani ai liniştei şi bunei rînduieli individuale şi sociale.

Autorul deplîngea că Sfîntul Francisc, Dante, Pascal, Descartes, Byron, Chateaubriand, Napoleon, Beethoven şi alţi neliniştiţi celebri şi mari vizionari nu se născuseră în era lobocoagulării, care ar fi făcut din ei alţi oameni.

Acum, omenirea muncea, mînca, dormea şi se scula fără grijă, lobocoagularea şi celelalte mijloace care-i asigurau fericirea funcţionau fără greş. Căci fericirea e să nu-ţi faci idei false despre ea. Şi la această falsificare a vieţii contribuiseră pînă atunci lobii aducători de nenorocire. Dar acum crima pasională dispăruse. Tribunalele civile se desfiinţaseră. Singură poliţia de siguranţă, supraveghere şi prevedere, ca o divinitate tutelară, plana, nevăzută, deasupra noroadelor. Ea avea monopolul neliniştilor, bănuielilor şi al urii.

Dar, de la o vreme, cîteva semne, aproape imperceptibile la început, dădură veste despre o mică deranjare a sistemului.

Ele se iviră mai întîi în tineret şi se arătară în chip fiziologic, între altele, ici-colo, cazuri de dispepsii, tulburări de mistuire, crize de ficat, lipsă de poftă de mîncare, anemie şi mai ales constipaţie.

Medicii le constatară cu uimire, le recunoscură cu greu, după îndelungi consultări, fără să şi le poată explica. Asemenea tulburări nu se mai pomeneau de cînd se instituise lobocoagu­larea. De cînd, adică, ideile şi activităţile lor încetaseră de a fi stînjenite de emoţii, meditaţii, reflecţii. Cu un cuvînt, de cînd calea afectului spre creier şi amestecul centrilor emoţio­nali inferiori în treburile, omului fuseseră tăiate.

Dar, cu încetul, tulburările luară înfăţişări şi alură psiho­logică, în tineret, cazurile de complicaţii sufleteşti începură să puncteze, ca nişte bube, epiderma pînă atunci atît de curată a P.P.P.P.P.-ului şi rătăcirile să se înmulţească. Tinerii de am­bele sexe tînjeau, mîinile lor pe uneltele de muncă aveau gesturi şi întîrzieri ca de gîndire, opriri ca de alegere. Unii îşi mîngîiau fruntea sau îşi treceau degetele, ca pe nişte plete imaginare, peste chelia precoce. Alţii fură observaţi cîntînd, adică gungurind singuri, fiindcă acum cîntecul nu se exercita decît în cor. Fetele îndrăzneau să-şi pieptene părul, lăsat să crească mare, în ciuda regulamentului strict. Sau îşi schimonoseau uniforma cu fel de fel de zorzoane, adaose şi flori.

Într-o bună zi, cîţiva tineri fură prinşi că plîng. Lacrimi, în P.P.P.P.P. ?!… Asta dete efectiv alarma. Comitetele, colectivele, consiliile, plenarele fură convocate, Prezidiul Suprem — sesizat şi o vastă anchetă — instituită pe toată imensa întindere a uniunii. Căzuse oare în desuetudine practica coagulării? La catagrafie, nici un individ nu fu găsit fără cicatricile revelatoare şi atestatele de rigoare. In privinţa asta nu mai încăpea deci nici o îndoială. Şi oarecum liniştea şi siguranţa forurilor superioare asigurată.

Alte cercetări minuţioase stabiliră, de asemenea, că nici o carte cu conţinut anarhic, roman, nuvelă, din vechile serii condamnate, nu scăpase de ardere sau retopire. Desenele, ta­blourile, statuile, şi toate operele de artă nefastă care ar fi pu­tut amăgi tineretul şi deştepta sămînţa nebuniei trecute, fuse­seră vîndute pe valută forte altor ţări, retrograde, cu care nu se mai aveau legături.

Copiii, născuţi toţi în maternităţi, rămîneau acolo şi nu erau legănaţi, ceea ce ar fi constituit o înclinare mai tîrziu spre reverie. Nu erau adormiţi în luluit sau cîntece, nu auzeau un basm, nu ascultau o poveste. Creşteau apoi în vaste educatorii publice, sub cea mai straşnică priveghere, cu cele mai sugestive exemple sub ochi şi cele mai sănătoase lozinci în urechi.

De unde, dar, neorînduiala ivită? Căci, curînd, dezordinile crescuseră şi mai grav. Mai ales în ceea ce priveşte sexualita­tea. Un cuvînt trecea, şoptit, de la o ureche la alta, ca o boare otrăvită. Poliţia află cu greutate că era vorba de „Frumuseţe”, care nu mai figura în nici unul din dicţionarele P.P.P.P.P.-ului. Tineretul nu mai privea reproducerea ca pe o lucrare de stat, oficială, o slujbă cetăţenească, încredinţată numai unora, după anumite criterii. Ci se descoperi că băieţii şi fetele au înclinări şi preferinţe, se aleg singuri, între ei, îşi închipuie că găsesc, dincolo de scopul real, procrearea, pricini de plăcere şi motive de exaltare într-un simplu act fiziologic. Perechile se făgă­duiau unul altuia ca într-o logodnă de odinioară, de care nu auziseră. Sinuciderile celor împiedicaţi de la această nebunie se înmulţiră. Şi un alt cuvînt, nou, netrecut în dicţionare, se în­firipă, sub nasul poliţiei, cuvîntul „Iubire”. Frumuseţe şi iubire. Tineretul bolnav alerga după ele ca după un miraj locali­zat în anume persoane, pe care le scoteau din rînduiala co­mună, înălţîndu-se deasupra prezidiului.

Astea toate dovedeau o îngrijorătoare zdruncinare a alcă­tuirii, ameninţînd cu ruina tot ce se clădise.

În curînd, ceva nou, spăimîntător, îşi făcu apariţia. Cu atît mai primejdios, cu cît era nevăzut, nepipăit, insesizabil. In acea lume realistă începu deodată să se vorbească despre spi­rit: ceva dincolo de om, pe care-l poate mişca şi agita. O mai mare calamitate nu se putea abate asupra colectivităţii, agi­taţia fiind exclusiv în căderea ministerului de resort. Oamenii, acum, ridicau ochii şi braţele în sus, la cer, fără să ştie spre ce, aşteptînd, cerînd de la un mare necunoscut — nu de la Supremul Prezidiu — împlinirea unei nedesluşite aspiraţii, care nu mai ţinea de pămînt.

Asta era prea mult. Pedepse exemplare, privaţii de libertate, munci suplimentare, raţii alimentare reduse, castraţi, ste­rilizări nu folosiră cu nimic. Se recurse la căptuşirea creierelor cu plăci de plumb şi alte metale impermeabile razelor cosmice şi oricăror emanaţii venite din alte sfere. Inutil.

Ba dimpotrivă. Ca uleiul peste foc, toate astea nutreau fla­căra nebuniei, sporeau gustul nou al martiriului.

In acest timp, laboratoarele lucrau făr-de răgaz. Cu tot soiul de reactivi, electro şi isotopi, se cerceta, în ungherele şi ascunzişurile creierilor, pricina acestor neaşteptate trădări ale ştiinţei.

Nu cumva fibrele blestemate dăduseră alte lăstare lăun­trice, neatinse de trăsnetul coagulator? Poate că centrii nervoşi anatemizaţi găsiseră alte căi de legătură între ei?

Nu se descoperi însă nimic anormal. Materia cerebrală era cu toate localizările neschimbate şi punţile între nucleele infernale definitiv tăiate.

Singură epifiza, glanda pineală, păru uşor modificată, con­gestionată şi infinitezimal crescută. Savanţii, răsfoind vechile tratate, găsiră că ea fusese odinioară asemănată cu un ochi. Ocultismul de tristă memorie o numea ochiul lui Siva. Această glandă — spuneau superstiţiile — se proiecta afară din cra­niu la oamenii dinaintea noastră şi prin ea se putea privi lu­mea viitoare. Prin ea se primeau insuflările şi inspiraţiile de sus. Apoi ea se retrăgea şi se ascundea iar sub oasele capului. Aici se făcea în timpurile barbare tonsura preoţilor, pe unde s-ar fi înlesnit, ţineţi-vă rîsul, pătrunderea Duhului. Alţi au­tori şi mai ridicoli susţinuseră că ea ar fi fost ochiul ciclopului.

Dar, cum da de bănuit, se hotărî extirparea epifizei. Şi operaţia se aplică fără excepţie tuturor cetăţenilor de rînd.

Pentru o vreme, fenomenele morbide părură că se alină, fără să înceteze. Pentru ca în curînd să zbucnească mai cu furie.

Prin pivniţe si hrube, dar mai ales în pădurile păstrate ca singure monumente ale naturii, se descoperiră indivizi fugiţi de la îndatoririle lor. Ascunşi acolo în peşteri, trăiau singuratici, dedîndu-se la acte ce aminteau străvechile culte ale magiei.

Ţăranii mai ales alergau la ei şi, cu destrăbălări de gesturi şi îngenuncheri, îmbrăţişau lemne tăiate în cruce, boite cu tot soiul de culori. Bărbaţii cîntau şi femeile se boceau la picioarele acestor semne neînsufleţite.

Asta fu picătura care făcu să dea vasul pe dinafară.

Trebuia cu orice chip pus capăt. Dar cum? Ştiinţa şovăia, cuprinsă de zăpăceală. Ce este şi de unde vine această necunoscută şi nestăvilită forţă ocultă, care îndrăzneşte să încalce stăpînirea Supremului Prezidiu şi să-i anuleze providenţialele măsuri şi decrete ?

Din ordinul cîrmuirii, se instituiră experienţe uriaşe pe milioane de indivizi deodată, ca să se depisteze locul anume unde s-a sălăşluit forţa adversă, altădată localizată în polul frontal.

S-a mers pînă la coagularea completă o creierilor unor indivizi, care au ieşit din experienţe perfect imbecili, fără să renunţe la nebunia lor, fie adorare, fie dragoste sau speranţă. Idioţi, dar se închinau şi iubeau.

Situaţia părea disperată. Tinerele generaţii se alterau din ce în ce, iar vechile, care începură turburarea, pe măsură ce îmbătrîneau, îşi înrăiau racilele căpătate în tinereţe. Visul, le­nea, împopoţonate cu numele de meditaţie, reflexia, migala cercetărilor lăuntrice, aplecarea spre mîhnire, mîndria, gelozia, lupta cu adversarii pentru o femeie, pentru o slujbă, nemulţumirile de tot soiul, şi mai ales de sine, grija pentru viitor, toate spaimele metafizice şi complicaţiile sentimentale luau fel de fel de chipuri, cum nu se mai pomenise.

Lumea se clătina iar pe marginea prăpastiei.

Dacă uniunea ar fi avut vecini, fără îndoială că această zbucnire de neastîmpăr şi fierbere s-ar fi întrupat într-un război, spre care poate că ar fi fost mai bine să fi fost îndrep­tate şi canalizate.

Acel spirit, acea rătăcire şi-ar fi găsit astfel o localizare, unde ar fi putut fi prinsă şi pusă în frîu. Dar aşa? In creieri şi în glande nu se mai afla. Afară, în văzduh, era o nebunie, ca în vechile superstiţii, să o cauţi. In cer? Atît mai trebuia, ca să dea smintiţilor cea mai neroadă justificare.

Unde dar era de găsit şi stîrpit Spiritul? Căci trebuia stîrpit, cu riscul de a stîrpi odată cu el omenirea şi a plămădi alta, nouă. Se ventila şi ideea aceasta.

De pe capul oamenilor de ştiinţă, răspunderile trecură pe umerii responsabililor, care, neputincioşi, le puseră în mîinile cîrmuitorilor. Aceştia, la rîndu-le, le aşezară la picioarele Per­fectului Prezidiu, spre a hotărî, încrucişîndu-şi braţele în sme­rită aşteptare.

Bătrînul preşedinte, într-o insomnie agitată, avu o inspiraţie, îşi aminti de o veche, infailibilă metodă. Aceea a cumpărării, a spionajului, a mituirii şi denunţării, pînă la auto-delaţiune.

Printr-un caz, care deroga de la toate legile, se institui cel mai înalt premiu, cea mai mare recompensă, o decoraţie unică, onoruri supreme, îngăduinţa căsătoriei cu femeia iubită şi că­lătorie de nuntă în străinătatea necunoscută, aceluia care va afla şi va denunţa locul unde se ascunde insesizabila forţă tulburătoare, sediul spiritului.

Rezultatul nu întîrzie şi fu strălucit. Un tînăr se înfăţişă cu curaj şi îşi denunţă propria-i inimă.

El lămuri cum simte că inima lui, acest cuib de muşchi găunoşi, în veşnic neastîmpăr, mereu plină de sînge învăpăiat, găzduieşte acum duhul care agită lumea. Zvîcnelile ei dureroase, umflăturile ei pînă să plesnească, fierbinţeala ce o împrăştie, bucuria care o cutremură sînt semne nedezminţite.

Îndată se constată că în adevăr fuseseră destule indicaţii, pe lingă care savanţii trecuseră fără să le bage de seamă, în înverşunarea lor numai asupra creierilor.

Cele mai multe sinucideri, aproape toate, se săvîrşeau trăgîndu-se în inimă. Versurile, cîntecele, poveştile care colindau nu vorbeau decît numai despre ea.

Vechile superstiţii din erele primitive puneau în inimă centrul cunoaşterii suprafireşti. Şi, pentru unirea cu duhul, pretindeau că pot, cu anumite practici de închinare, să coboare mintea în inimă.

Se începură alte noi cercetări, îndreptate, cu toată luarea-aminte, asupra organului incriminat.

Se disecară cu amănunţime morţii, se făcură numeroase vivisecţii pe voluntari, se sacrificară sute de mii de indivizi pe altarul binelui obştesc, despicîndu-se astfel inimile lor, care fură cusute la loc.

Şi, spre surprinderea obştească, se găsi că inima îşi schimbase nu numai aspectul, forma şi greutatea, ci şi arhitectura histologică. Era mai grea, mai roşie, mai globuloasă, mai puţin musculoasă, înţesată cu fibre nervoase şi ganglioni autonomi.

Iar, minune, în partea de sus, pe globul ei, numaidecît sub ieşirea cîrjei aortice, se prăsiseră nişte sîmburi creţi de substanţă cenuşie, care aduceau aidoma cu nişte muguri de creier.

Se adeveri astfel că inima se întorsese din nou la vechea funcţie de odinioară, ca centru al inteligenţei afective, sediu al spiritului stăpînitor peste ideaţia productivă şi utilitară.

De aici pînă la dezlegarea definitivă a problemei nu fu nevoie nici măcar de un pas. Radiocoagularea stîrpi pe loc şi acest nou camuflaj al duhului răzvrătitor în om.

Pînă cînd? Se va vedea.

Cum tînărul voluntar care cel dintîi se denunţase nu supravieţui operaţiei, toată recompensa trecu asupra preşedintelui prezidiului, cu al cărui nume se boteză noua operaţie asupra inimii.

Şi, pentru geniala, suprafireasca inspiraţie ce avusese şi care dusese la descoperire, el fu ridicat la rangul suprem, declarat şi identificat pentru masele democratice cu Dumnezeu. Nu numai cu îngăduinţa, dar cu porunca, de acum înainte să fie necontenit închinat şi mărit ca atare, într-un cult care întrece tot fastul ceremonial al vechilor religii.

Spre el să se canalizeze toate aspiraţiile neamurilor omeneşti.

Dar Duhul evacuat vagabondează prin lume şi îşi caută, chinuind necontenit pe bieţii oameni, alt locaş.

[1948, iulie 27, Bucureşti]

Din volumul VASILE VOICULESCU: GÂNDURI ALBE,
Editura Cartea Româneascã, 1986

***

portret Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu – poetul isihast cu chip de sfânt bizantin

Autor: Valeriu Anania

Autorul Poemelor cu îngeri mi s-a furișat în viață, ca și-n amintiri, cu acea discreție cu care, probabil, s-a strecurat printre semeni de-a lungul unui veac de om. Sunt ani de când îmi solicit memoria și încă nu-mi pot oferi icoana clipei în care l-am cunoscut, când am stat întâi față către față și când ar fi trebuit să fiu fericit că strâng mâna poetului pe care-l citisem cu ardoare. (…) Mă trezesc dintr-odată cu el la mine în casă, pe Intrarea Patriarhiei, ca și cum ne-am fi știut de când lumea, sau ducându-mă eu la el, pe Strada Dr. Staicovici, în odaia în care-și avea cărțile de citit, masa de scris, patul de odihnă și câteva scaune pentru prieteni, într-o singurătate de eremit. De sfânt bizantin era și chipul său prelungit, uscățiv, adiat de o frunte inteligentă, luminat de barba albă, îngrijită. (…)

Voiculescu trăia simplu, foarte simplu, în casa lui din care își păstrase o singură odaie, înghesuit între cărți, multe și foarte felurite, îndesate în rafturi pe câte două și trei rânduri, de jos până-n tavan, într-o aparentă neorânduială. La vârsta lui, când atâția intelectuali sunt dezabuzați de lectură, el citea zilnic și era gata să-ți vorbească despre pagina cea mai nouă. Era destul de strâmtorat, iar aceasta se cunoștea mai întâi după ținuta lui vestimentară, întotdeauna corectă, dar trădând intervenția repetată a curățătoriei chimice, și după indiscreția paltonului întors, cu nasturi de-a-ndoasele. Iarna nu avea destule lemne de foc și deseori dormea în căciulă și bocanci. Când conducta de gaze i-a ajuns în dreptul casei, nu a avut bani să-și tragă branșamentul și multă vreme a continuat să sufle-n pumni. Se număra, împreună cu Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia șvoiculescu vasilei alții, printre scriitorii care nu aveau acces la tipar. Nu se plângea însă niciodată, nu învinuia pe nimeni. Mai mult, starea lui de sărăcie era o opțiune deliberată, ca într-un vot monahal, și se conjuga cu sentimentul demnității. În conducerea Uniunii Scriitorilor încă mai avea prieteni, dar a refuzat oferta acestora de a interveni pentru o pensie de onoare; i se părea că ar accepta o pomană. Nu l-a încurajat nici pe Zaharia Stancu în intenția acestuia de a-i juca o piesă la Teatrul Național. E adevărat că asemenea rezistențe erau alimentate – dacă nu chiar inconștient aplaudate – de doi-trei amici apropiați, pe care eu, la vremea aceea, i-am judecat aspru. Scrupulele poetului mi se păreau excesive și nu l-am cruțat nici pe el de dojană, atât cât poate o mustrare să nu afecteze limitele deferenței. Voiculescu însă nu opunea contraargumente; mă dezarma printr-un surâs diafan și o suverană ridicare din umeri:

– Ce vrei dumneata, dacă așa-mi place mie să trăiesc? Supăr pe cineva?

Într-adevăr, omul acela nu era în stare să supere pe nimeni. Nu l-am auzit niciodată vorbind pe cineva de rău, clevetind, insinuând. Sufletul său avea o bunătate atotcuprinzătoare. Dacă vreunul dintre prieteni se întâmpla să debiteze în prezența lui o defăimare asupra cuiva, poetul se amuza cel mult de inteligența răutăciosului și nicidecum de adresa răutății. Rar am întâlnit o inimă atât de castă. Aceasta însă nu înseamnă că nu știa să fie tăios atunci când avea de apărat dreptatea unei idei. Când opoziția lua în brațe absurdul, prefera să se închidă în sine și să plece.

La mine venea uneori singur, dar mai adesea însoțit de Alexandru Mironescu – Codin, cum i se spunea între prieteni – și rareori cu mai mulți la un loc. Voiculescu era un mare iubitor de muzică. (…) Dacă pe discuri eu nu aveam prea multe piese de Bach – întâia preferință a poetului –, în schimb mă mândream cu bogata mea recoltă de colinde de Crăciun, în mai multe variante corale, înregistrate și reproduse pe unul din puținele magnetofoane, pe atunci, de la noi. Întâmpinam sărbătorile cu asemenea festinuri spirituale din care, bineînțeles, nu lipsea poezia. Profanii cred că poeții se întâlnesc ca să-și citeasă unii altora versuri proprii. Se întâmplă și asta, dar mai rar. Noi ne desfătam citind sau recitind versuri din poeții cei mai feluriți. (…)

Versuri proprii citea poetul mai mult la el acasă. Rar se oferea din proprie inițiativă, dar nici nu se lăsa mult rugat. Avea un fel de a-și citi poeziile pe dinlăuntru, cu rezonanța simplității. Se pare că scria ușor, degajat, după lungi, laborioase acumulări interioare. Îmi povestea odată vasilevoiculescucă, în vremea când își exercita profesia de medic și trebuia să alerge de la un pacient la altul, și-a scris multe poezii cam la repezeală, undeva, într-un local mărunt, pe un colț de masă, între două tramvaie, pentru ca să onoreze solicitarea unei reviste. În anii de care vorbesc lucra mult, aproape zilnic câte o poezie, într-o adevărată năvală a inspirației. (…)

La vremea când l-am cunoscut eu, Voiculescu se afla în căutarea isihiei. Nu multora le spune ceva acest cuvânt grecesc, care înseamnă liniște, pace lăuntrică, dar cu un înțeles deosebit de acela pe care oamenii de rând, neinițiații, i-l acordă. (…) Eu, de pildă, n-am fost niciodată un inițiat al isihiei, dar Voiculescu era. El nu numai că o căutase dar a și dobândit-o, nu era un teoretician, ci un practicant, fapt pentru care și vorbea atât de puțin despre experiențele lui lăuntrice. Am stăruit asupra acestei dimensiuni spirituale a lui Vasile Voiculescu pentru că, după părerea mea, marea lui poezie, cea din ultimii săi ani de viață, nu poate fi înțeleasă altfel. Câtă vreme poetul s-a aflat în faza de inițiere, pregătitoare, adică prin anii 1948-1953, poezia lui – cunoscută sau încă inedită – se resimte de oarecare descriptivism; isihia îi era o sursă de inspirație. Mai târziu, când a ajuns la plenitudinea contemplației, isihia îi devenise inspirația însăși.

(Valeriu Anania – Rotonda plopilor aprinși. De dincolo de ape, Editura Polirom, București, 2009, pag. 195-205)

***

Vasile_Voiculescu1211

Vasile Voiculescu – un rugător și mărturisitor

de Ioan Ianolide

A trecut modest, tăcut, discret, aproape neobservat printre noi şi a lăsat în suflete frumuseţi cereşti, aripi de îngeri, splendori omeneşti. Lipsit de dinamism şi agresivitate, el a fost un contemplativ, un rugător, un mărturisitor. Cu grijă şi migală şi-a şlefuit sufletul până ce a văzut cerurile deschise. Citindu-l, ne face frumoşi şi buni ca sufletul său.

Poezia lui a urcat pe cele din urmă trepte ale liricii româneşti şi este candidată la primul loc. În Sonetele după Shakespeare poetul a ajuns la miezul expresiei creştine înfăţişată în dimensiunea ei mistică şi umană. A scris şi proză. A participat activ la mişcarea „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim, fapt pentru care a şi fost condamnat. Când boala deja îl distrusese, a fost eliberat ca să moară acasă. Vasile Voiculescu nu a fost publicat. Despre Vasile Voiculescu nu se vorbeşte. Despre Vasile Voiculescu se va vorbi în viitor. Doctor, poet şi mistic – Vasile Voiculescu.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 309-310)

***

Vasile-Voiculescu

Vasile Voiculescu – un om de o bunătate și o blândețe serafică

de Pr. Adrian Făgețeanu

– Ce fel de om era Vasile Voiculescu?

– Nu numai smerit, modest, dar de o blândeţe serafică. De o bunătate şi o blândeţe serafică. Odată, nişte caralii – ăia erau securiştii care ne păzeau – l au pus să ducă un butoi mare, or, el era slab, firav, nu putea. Şi i au spus: „Dacă nu poţi să munceşti, n ai dreptul nici să mănânci”. Şi l au oprit să i se dea mâncare de la bucătărie. Şi aşa, cu mâncarea aceea, mulţi au murit de foame. Nici aceea n au vrut să i o dea. Şi atunci noi, vreo câţiva de lângă el, am vrut să-i dăm din pâinea noastră – pâinea era cel mai consistent aliment, dar era atât de subţire, că noi spuneam, nu ştiu dacă în glumă sau în serios, că se vede prin ea. Adică o felie de pâine cât palma era de trei ori mai subţire decât degetul. Şi noi rupeam dintr a noastră, câţiva, trei, patru, cinci, şase, ca să i dăm lui. El nu voia şi eu l am forţat: „Asta e sinucidere. Dacă nu primeşti, faci un păcat mai mare!” Şi până la urmă, a primit.

(Pr. Adrian FăgețeanuViața mea. Mărturia mea, Editura Areopag și Editura Meditaţii, Bucureşti, 2011,  pag. 49)

rem-voiculescu-ok

LEGATURI:

***

***

*

 *

***


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Ioan Ianolide, IPS Bartolomeu Anania, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Adrian Fageteanu, Poezii, Profetii si marturii pentru vremurile de pe urma, Reeducarea ieri, azi si maine, Vasile Voiculescu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “VASILE VOICULESCU (†26 aprilie 1963) despre SUFLETUL FARA IUBIRE. O distopie profetica exceptionala despre LOBOTOMIZAREA LUMII

  1. Pingback: albastru de … imbratisare | albastru de...
  2. Fantastic, acest om si aceasta lucrare a sa – din 1948!

    Este atat de subtil…se arunca (parca jucandu-se, serios ori sugubat) invartind prin minte personaje, creand imagini, metafore…este asemeni mastii de la teatru in care, o parte RADE, una PLANGE – Rade de desert, de absurd, de grosier, ca sa atenueze raul incuibat in spirit si sa relaxeze fiinta ”de duh” din fiecare, iar cealalta parte – PLANGE pe umarul umanitatii (ori impreuna cu ea, pentru cei inca ne-lobotizati, integral sau partial) pentru ascunderea cu buna-stiinta si in deplina cunostiinta de cauza a gunoiului pe sub pres sau use, plange pentru lucrurile si simtamintele spuse numai pe ”de pe perdea” de parca ar fi rusinos sa SIMTI si sa GANDESTI ”pe/in fata” decat pe dupa colt!

    Materialul prezentat, arata cat de bine dotat intelectualiceste a fost acest om DE SPIRIT!

    S-a cunoscut (de la prima ochire) ca poseda o cultura vasta (inclusiv de notiuni de medicina legala) si, ca multi oameni DE SPIRIT, a profetit (fara sa vrea si fara sa-si dea seama) pentru ca, privind in viitor, vedem destui lobotomizati (din propria lor voie) fara operatiuni speciale ”pe creier”!

    Cei lobotomizati de azi – aplica sanctiuni celor care nu gandesc/simt ca ei, (la fel ca cei din poveste cu 5 de P) dar in varianta soft (deocamdata)!

    Mult nu mai e cand vor pune mana pe par si/sau pe CIP, si-i vor baga pe ”ceilalti” la balamuc, ori in centre de reeducare pentru nesimtirea si tupeul nemaipomenit, de nu a fi in rand cu toata lumea;

    Numai ca nu va ”tine” mult, fiindca nu ei sunt creeatorii Universului asta vazut si nevazut ci, Altcineva! care va da (chiar si lor, impotriva vointei lor) rabufniri de constiinta si de memorie ancestrala (de la Adam si Eva incoace…)care-i va roade precum viermele cel neadormit si-aici, si DINCOLO!

  3. La sfarsitul povestii (povestirii) il arata pe Antihrist care va ”ajuta” omul sa scape de Dumnezeu (datorita tehnologiei), de mustrarea constiintei, de notiunea de bine/rau – fiind unanim acceptat ca Presedinte lumesc si ”dumnezeu” ceresc – toate astea datorita OMULUI -fiinta creeata de Dumnezeul cel Viu- dar care prefera pe dusmanul Sau neimpacat (Lucifer) care, devorat pe propria-i ura/umoare ii vrea pe toti ai lui;

    -iar omul- prost, lobotomizat – preferandu-l, nerecunoscand in el, pe vrajmasul mantuirii sale (inca din Gradina Edenului) va merge dupa el (in spirit de turma) spre Abator;

    -tineri voluntari pe care sa faca experiente ingerul cazut (Presedintele celor 5P/’dumnezeul’lumesc) se vor arata multi!

    Iar bunul Dumnezeu, rastignit pana la sfarsitul veacurilor de netrebnicia, prostia omului, isi va plimba (totusi) Duhul Sau prin lume, cautandu-si semenii (Adamii), ”chinuindu-i” cu dragostea Sa, cu milostivirea Sa, cu chemarea Sa, abia asteptandu-i sa le cada in brate, fiindca putin mai e…pana cand vor junghia boul, se va pune inel pe deget si mantie imparateasca pe umerii lor, ai oamenilor – atat de iubiti de Dumnezeu, ca nimeni altii!

  4. Nu inteleg cum de-au publicat acest text in 1986.

  5. Superb vorbit si rezumat, Magda. Da, raul s-a facut deja, de-acum, consecintele vor urma negresit, implacabil, ceea ce deja se vede si printre tineri. Din pacate, chiar si cei mai rafinati in gandire sunt afectati de acest spirit de turma, de aceasta lipsa de Dumnezeu. Poate si eu(nu rar) comit pacatul pactizarii cu placerile impotriva spiritului…Ispitele sunt tot mai subtile(…) Cei din Vest, din Occident, sunt cu mult mai lobotizati decat noi, estul ortodox. La noi inca mai primeaza sensibilitatea, darnicia, pasiunea pentru frumos si profund intr-o oarecare masura, cei din Occident, imi par un cor de copii nebuni, robotizati, ce traiesc din inertie fara emotii si sentimente indreptandu-se cu pasi darzi intr-un mars glorios al progresului lipsit de orice urma de Dumnezeu.
    P.S inca sub efectul mesajelor tale :), Magda.

  6. Chestia asta cu piramida rasturnata m-a facut praf. Asta pentru ca am intalnit aceasta idee si la Parintele Sofronie Saharov. Evident, Parintele altceva spunea acolo, dar este infricosator cum diavolul il imita (maimutareste) pe Dumnezeu.

  7. Imi place foarte mult acest articol, si ar trebui sa gasim in mediul online mai multe de acest tip. Mai asteptam articole de acest gen, si nu ramane decat sa zic Bravo, si sa iti promit ca o sa citesc in continuare articolele postate pe acest site.

  8. Pingback: O LUME FARA OAMENI. Filmul documentar ARTE Un monde sans humains [VIDEO+SUBTITRARE]. Despre PROIECTUL TOTALITAR NEOLIBERAL al transumanismului: controlarea digitala prin NANO-TEHNOLOGIE a omenirii - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  9. Pingback: PARINTELE ADRIAN – DE 2 ANI LA DUMNEZEU. “Dumnezeu vrea ca unul sa nu moara, sa spuna la altii ce s‑a întâmplat. Nu e rezistenta mea” -
  10. Pingback: VASILE VOICULESCU, batranul carturar cu aura de sfant care iradia pace, blandete si iubire in INFERNALELE CELULE ALE INCHISORILOR COMUNISTE -
  11. Prof. Dr. Ilie Bădescu: Spălarea creierelor se realizează acum prin mijloace „blânde”

    Ținta acestor vremuri este generația fără identitate. Un psiholog umanist american a cercetat maladia acestui tipar uman prin ceea ce el a denumit „sand-box syndrom”- sindromul cutiei de nisip- , adică inducția la scara popoarelor a unor modele de viață care amestecă uitarea de sine cu stări ludice capabile să anuleze percepția realistă și gravă, matură a lucrurilor.

    Asemenea scheme de viață „în alianţă cu răul pot energiza rebeliunea dezordonată a lumii”, ne previn doi sociologi creștini americani. Un fel de puteri decăzute au pus stăpânire pe stările sufletești ale prea multora. Asemenea puteri sunt asemenea stihiilor, de la duhul banilor la duhul trufiei, al egoismului fără margini, al îndreptățirii fără temei, al închipuirii, debilitează lumea și viața, ne fac incapabili să reacționăm la nihlismul și anarhia acestui veac, să recuperăm sensul pozitiv al existenței. Duhul urât al banilor deformează ființa colectivă după ce abia s-a ieșit dintr-o altă teribilă deformare indusă în lume de doctrina comunistă. Marxiștii, cum remarcă un filosof modern, Karl Popper-, sunt iubitori de violență.

    Duhul destrămării ludice, al plăcerilor și pornografiei este una dintre cele mai teribile amenințări ale omului. Un scriitor britanic, Aldous Huxley, a profetizat emergența unui altfel de stat în istorie pe care l-a numit „stat magic”, în care „spălarea creierului nostru” se realizează „prin mijloace blânde”, precum: cultivarea unei sexualităţi deșănțate, forme de viață care „excită simţurile şi imaginaţia”, cultivarea iluziei puterii, a unei „plăceri ce zguduie simţurile şi mintea până la epuizare”, cum sesiza un remarcabil comentator al acestei terifice profeții, domnul Virgiliu Gheorghe. Dictatura acestui stat magic este mai teribilă decât cealaltă, a statului posomorât al idolatriei ideologice, așa cum l-a imaginat Marx și l-a pus în practică Lenin.

    Modernitatea a declanşat un masiv proces de desproprietărire identitară ceea ce agravează criza mondială actuală.

    http://www.buciumul.ro/2014/01/11/prof-dr-ilie-badescu-spalarea-creierelor-se-realizeaza-acum-prin-mijloace-blande-2/

  12. Statul magic globalizat:
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/01/12/2015-coperta-the-economist-analiza-simboluri-desen-noua-ordine-mondiala/

    Cartea “Revrajirea lumii”, Virgiliu Gheorghe

    Efectul magic al mediei audio-video nu putea ramane neexploatat de cei care urmaresc dobandirea puterii prin controlul dorintelor, mentalitatilor si al comportamentului uman. Statul magic este, dupa Culianu, prototipul statului viitorului…

    CUPRINS:

    Cuvânt înainte
    O ipoteză tragică: triumful mondial al Statului magic.
    Stiinta intre cultura nihilismului si cultura credintei.
    Amputarea memoriei sacre.
    Deformarea tiparelor experienţei colective. Desbisericirea lumii.

    Magia televizionarii sau despre tehnologizarea magiei
    Puterea fantasmelor. Ce este magia? Poate fi identificata vizionarea TV cu un act magic?

    Transformarea fanteziei într-o punte a demonilor, prin vizualizarea imaginativă a fantasmelor pasionale.
    Teatrul fantastic şi televiziunea.
    Televiziunea nu este decât o artă a memoriei, pusă în practică cu instrumentele oferite de ştiinţa modernă.
    Cu sau fără ştiinţă, magicieni ai timpurilor moderne.
    Se poate vorbi de o intervenţie a lucrării demonice pe parcursul vizionării TV?
    http://www.clubptc.net/subiecte/revrajirea-lumii-important.29637/

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate