Fenomenul tragic al REEDUCARII din inchisoarea PITESTI. Plus: documentarul “DINCOLO DE TORTURA” (“BEYOND TORTURE – The gulag of Pitesti ROMANIA”)

În noaptea de 14 spre 15 mai 1948 a avut loc primul mare val de arestări din România comunistă. Au fost reţinute circa 3000 persoane, majoritatea studenţi şi elevi dar şi din alte categorii socio-profesionale. Acesta avea să fie semnalul desfiinţării trecutului României şi al naşterii „omului nou comunist”. Aşa cum spunea şi Părintele Gheorghe Calciu, s-a urmărit ruperea unei zale din lanţul evoluţiei normale a societăţii româneşti. Astfel, elita unei întregi generaţii a fost împiedicată să dea roadele care ar fi propulsat România pe calea normalităţii şi a demnităţii.

După anchete deosebit de brutale şi procese înscenate, cei condamnaţi au fost repartizaţi pe categorii, fiecare urmând a merge într-un anumit penitenciar. La închisoarea din Piteşti aveau să fie aduşi în mare parte studenţi şi tineri, întrucât aceştia reprezentau viitorul ţării, viitor ce nu mai corespundea dorinţelor conducerii comuniste. Această închisoarea era nouă, construită în anii ’30, probabil la ordinele lui Armand Călinescu, pentru legionari, al căror adversar declarat fusese. Clădirea era situată după ieşirea din oraş, cu acces de la drumul Piteşti – Curtea de Argeş.

În perioada 1948 – 1949, regimul de detenţie a fost oarecum mai bland, în sensul că deţinuţii aveau voie să primească unele pachete şi cărţi poştale. Nimeni din cei deţinuţi nu ştia atunci că aici avea să se desfăşoare un experiment unic în universul concentraţionar european (şi probabil mondial): reeducarea prin tortură, care avea ca scop spălarea completă a creierului condamnaţilor.

Aceasta s-a relizat în perioada decembrie 1949 – septembrie 1951, avându-l ca executant pe  Eugen Ţurcanu, deţinut şi el, care, foarte probabil a acţionat la ordinele comandantului de atunci al Securităţii – Alexandru Nicolschi, pe numele său adevărat Boris Grünberg, ale colonelului Czeller de la Direcţia Penitenciarelor şi sub directa supraveghere a ofiţerului politic Iţicovici Marina.

Alte surse arată că Ana Pauker şi ministrul de interne Teohari Georgescu au fost printre iniţiatorii acestui macabru experiment, fiind văzuţi în mai multe vizite la închisoare.

Eugen Ţurcanu avea în 1949 vârsta de 24 ani, era căsătorit şi avea o fetiţă, numită Oltea. Cei care l-au văzut, spuneau despre el că era un tip deştept şi extrem de ambiţios. La început a acţionat în închisoarea Suceava, unde a încercat să impună reeducarea paşnică, doar prin convingerea deţinuţilor să citească din Marx, Engels ori Lenin. Există mai multe versiuni despre cum a deprins metoda reeducării care a fost aplicată la Piteşti, însă niciuna nu poate fi confirmată. Este cert însă că acesta avea la Piteşti o putere mai mare decât chiar directorul închisorii, că umbla liber prin penitenciar şi că făcea vizite la sediul securităţii locale.

Nu există o dată certă cu privire la începerea efectivă a procesului de reeducare, fiecare autor având propria versiune, în funcţie de data la care a fost personal suspus acestui supliciu. Ar putea fi luată în calcul şi data de 15 mai 1949, când ar fi fost bătuţi studenţii medicinişti de către Ţurcanu şi acoliţii săi, însă această dată nu apare decât la Octavian Voinea, nefiind confirmată în vreun fel de alţi autori. Majoritatea părerilor converg spre data de 6 decembrie 1949, ziua Sfântului Nicolae.

„6 decembrie, 1949, Sfântul Nicolae. E frig. Frig, dar nu de nesuportat. Caloriferele erau dezmorţite, geamurile destul de etanşe, noi, mulţi. Printre noi, nici un Nicolae. Cu vecinii nu aveam nici un fel de contact. Sărbătoarea e totuşi sărbătoare şi se cuvine să fie resimţită ca atare. Numai că atenţiei noastre, în curând, i se va impune un alt fapt. Sergentul Dina, el era de serviciu, pare mult mai vigilent ca de obicei. Paşii i se aud încontinuu, vizeta se deschide frecvent, se deschide şi uşa. “Ce faci acolo, banditule?”, i se adresează lui Mimi Tufeanu care, cum şedea pe unul din paturile de sus, îşi bălăngănea picioarele. “Nimic, domnule sergent“. “Cum nimic? Da ce, nu te-am văzut eu cum priveai pe fereastră? Şi voi, voi ce făceaţi?” Nici un răspuns. “Las că vă arăt eu vouă!” Şi ne trânteşte uşa. Mimi Tufeanu coboară. Într-adevăr, se uitase pe fereastră şi nu întâmplător. Se vedeau de la noi ferestrele camerei 4 spital. “Acolo, ne spune el, se petrece ceva cu totul neobişnuit. Se agită oameni, se aud zgomote, se aud ţipete chiar”. Noi auzisem lucruri vagi, despre reeducarea începută la Suceava, ne aşteptam ca ea să continue aici, nu ne-o puteam însă închipui ca făcându-se cu ciomagul”. (Viorel Gheorghiţă – „Et ego”)

Altă mărturie spune:

„Pe 6 decembrie [1949], din dispoziţia directorului (susţinut de inspectorul Nemeş Iosif şi de ofiţerul politic Marina Ion), Ţurcanu Eugen provoacă la camera I – corecţie o ambuscadă: Sofrone Constantin îl bate pe Aldea Marin. Ţurcanu Eugen pretextează că e lovit de Murărescu Gligu şi bătaia devine generală, declanşată de tabăra lui Ţurcanu. Altercaţia e urmată de intervenţia violentă (şi regizată) a directorului, a primilor gardieni şi a gardienilor, în favoarea taberei lui Ţurcanu. Directorul, solid, lovea cu palmele şi pumnii, trăgea, se spune, şi focuri de pistol pe geam pentru a produce panică, iar gardienii atacau cu centiroane şi ciomege. Ţurcanu indica cine să fie bătut şi călcat în picioare. In două rînduri, directorul şi gardienii au intervenit aici în favoarea grupării lui Ţurcanu Eugen”. (Costin Merişca – „Tragedia Piteşti”).

„Declanşarea acestui măcel a avut darul de a provoca asupra tuturor un şoc psihic, a cărui intensitate a fost diferită de la individ la individ, ajungând la unii a fi comparabil cu o amnezie temporară, care va rămâne ca o sincopă în memoria lui. Numai cu câteva clipe înainte, ne consideram prieteni, uniţi prin aceeaşi suferinţă, având acelaşi ţel de a scăpa de bolşevismul rusesc, iar acum ne găseam, unii cuprinşi de deznădejde şi neputinţă, iar alţii stăpâniţi de o ură feroce şi nejustificată, ce le fusese impusă şi dirijată de cei ce urmăreau distrugerea tineretului român. Această ură, uneori fără limită, a fost văzută şi simţită de victime, dar a rămas poate neînţeleasă de mulţi până astăzi”. (Neculai Popa – „Coborârea în iad”)

Ceea ce a făcut ca reeducarea să reuşească într-o primă fază în aproape toate cazurile a fost elementul surpriză: faptul că cei pe care îi considerai cei mai buni prieteni ai tăi, se repezeau cu ură asupra ta, călcându-te în picioare. Şocul psihologic era total.

„Prietenii cei mai buni erau puşi să se bată între ei şi dacă unul lovea cu milă, atunci era bătut până ce era vindecat de această boală burgheză”. (Ioan Ianolide, op. cit.).

Aşa cum afirmă şi Ioan Ianolide, reeducarea nu ar fi putut avea loc fără câteva elemente prealabile şi anume: izolarea, teroarea, surpriza, lipsa răspunderii. La acestea se adaugă şi reducerea la zero a posibilităţii rezistenţei fizice, prin înfometare continuă.

Începând cu iulie 1949, se înăspreşte brusc regimul la Piteşti, în ve­derea creării condiţiilor pentru „demascării”:

“suspendarea plimbării, folosirea celulei de pedeapsă de la subsol, alimentaţia ajunge la minim de calorii zilnic, asistenţă medicală minimă, se închid geamurile la unele camere, iar în celulele de 2×4 m, stau cîte 7-9 deţinuţi. În cursul verii se construiesc ziduri interioare între secţii, în locul grilajelor de fier. În exterior, acum erau trei rînduri de ziduri: al celor două curţi interioare, al grădinii mici şi al grădinii mari”. (Constantin Merişca – “Tragedia Piteşti”).

Asemănător, Ioan Ianolide aminteşte că

“foamea făcuse din acei tineri schelete. Raţia zilnică de mâncare nu atingea 800 calorii. Se dădeau ciorbe cu 20-30 boabe de arpacaş, cu 10-15 boabe de fasole, cu 7-8 foi de varză iar uneori cu apă chioară, peste care pluteau 2-3 steluţe de ulei” (“Întoarcearea la Hristos”).

Raţia de pâine era de 250-350 grame dar există şi mărturii care vorbesc despre doar 100 grame zilnic (cf. Eugen Măgirescu – “Moara dracilor”).

S-a trecut şi la întreruperea totală a legăturilor cu exteriorul şi la crearea unui climat tensionat:

“toate legăturile cu familiile au fost întrerupte, toate contactele cu lumea au încetat. Nu exista nici hârtie, nici creion, nici carte. Nu aveai voie să priveşti spre fereastră, cu toate că era acoperită cu scânduri. Într-o celulă de 2/4 metri erau masaţi de la 7 la 12 deţinuţi, încât cel izolat înnebunea de izolare iar cei înghesuiţi se sufocau între ei. (…) Timp de 17 ore pe zi erau obligaţi să vegheze, fără dreptul de a aţipi sau de a se lungi pe paturi. (…) În celulă se dormea, se mânca, se spăla şi celelalte. Aerul era îmbâcsit de mirosuri insuportabile. Plimbarea în curte se îngăduia la 5-6 luni o dată, pentru câteva minute şi se solda cu pedepse şi bătăi. (…) Era interzis orice contact între celule. Printre deţinuţi erau introduşi agenţi informatori. (…) Asistenţa medicală a fost întreruptă. Agentul sanitar s-a transformat în bătăuş. Temnicerii băteau la bunul plac. În afară de bătaie, se pedepsea cu „beciul”. Beciul era o izolare amenajată la subsolul închisorii. Ferestrele fuseseră închise, aşa încât era beznă. Pe jos au fost turnate cantităţi mari de fecale, formându-se o mocirlă greu mirositoare şi infectă, care nu lăsa niciun petic de loc uscat. Pereţii erau umezi. Frigul pătrundea în oase”. (Ioan Ianolide – „Întoarcerea la Hristos”).

Metodele de tortură folosite au fost extrem de variate: bătaia cu pumnii şi cu ciomagul, bătaia la ficat, strângerea degetelor cu uşa, bătaia cu nuiele la testicule, smulgerea părului fir cu fir, smulgerea unghiilor, scoaterea dinţilor prin diverse procedee, obligarea deţinuţilor să stea într-un picior, având în spate o raniţă de circa 40 kg. Alţii au fost băgaţi cu capul în tineta cu dejecţii sau obligaţi să mănânce fecale din gamelă. Foarte dese au fost scenele de blasfemie la care erau constrânşi cei încarceraţi.

„Alt procedeu era stiva. Se făcea stivă de oameni, cum se fac stivele de lemne în păduri, apoi ciomăgaşii se urcau sus, unde dansau şi loveau, încât victimele urlau de durere. Dar nu era voie să strigi. Cei care strigau erau pedepsiţi în plus şi li se astupau gurile cu zdrenţe murdare cu care se spălau wc-urile”. (Ioan Ianolide, op. cit.)

„Ţurcanu avea „figura leului”: culca pe prici o victimă, se aşeza lângă ea şi începea treptat să o sugrume. Ajunsese să cunoască atât de bine reacţiile oamenilor, încât îşi doza asfixierea de mai multe ori, în doze pe care el le simţea potrivite, până ce omul îşi pierdea cunoştinţa” (Ioan Ianolide, op. cit.).

Cei bătuţi erau înveliţi în cearceafuri ude, pentru a-şi reveni mai repede, cu scopul de a fi bătuţi din nou. La toate acestea s-a mai adăugat şi obligarea deţinuţilor să rabde de sete, după ce, în prealabil, au fost forţaţi să înghită 1 litru de zeamă de varză sau de castraveţi, în care se punea o mare doză de sare. Printre ultimele metode de tortură a fost obligarea la a sta în poziţie nemişcată pe prici, cu privirea într-un punct fix.

Ceea ce a făcut din reeducare un fenomen şi mai dur, a fost faptul că mulţi din cei care au trecut prin ea, se considerau ajunşi în iad, din pricina faptului că torturile erau astfel aplicate încât nu se murea de la prima bătaie, astfel încât nimeni nu ştia cât va dura acest tratament. Fiecare probabil se gândea dacă va putea să reziste atât cât a fost condamnat. Mai mult, în urma unor incidente, autorităţile vor lua măsuri pentru ca deţinuţii să nu se mai poată sinucide. De altfel, pe frontispiciul închisorii exista o pancartă pe care scria: PENTRU DUŞMANII POPORULUI NU EXISTĂ NICI MILĂ, NICI ÎNDURARE.

De remarcat este şi faptul că niciunuia din deţinuţii care au murit în închisoarea Piteşti, nu i-a fost trecut în certificatul de deces cauza adevărată a morţii, cu scopul de a şterge în ochii posterităţii orice urmă a masacrului. Aşa cum afirmă Dumitru Bordeianu, puterea comunistă nu a fost interesată de reeducarea adversarilor ci doar de folosirea şi compromiterea lor.

Practic, ce s-a întâmplat la Piteşti, trebuia extins la toate penitenciarele unde existau deţinuţi politici, în România anilor ’50. În acest sens, au fost aduşi la Piteşti şi trecuţi prin demascări, elevi de la Penitenciarul Târgşor. Altfel, o parte din cei care trecuseră prin Piteşti au fost transferaţi la Gherla, Aiud, Târgu Ocna, Râmnicu Sărat, Ocnele Mari, Canal, Peninsula, Poarta Albă. Cert este că reeducarea, aşa cum a fost făcută la Piteşti, nu a mai avut intensitatea din punctul de plecare, poate decât la Gherla şi Aiud.

Nu se ştie cum, despre reeducarea de la Piteşti s-a aflat în Occident (deşi se luaseră măsuri draconice de secretizare a acesteia), astfel încât operaţiunea a fost stopată. S-a renunţat treptat la folosirea violenţei fizice, reeducarea continuând prin alte mijloace: înfometare, tortură psihică, izolare, etc. Eugen Ţurcanu şi încă 21 dintre deţinuţi (selectaţi nu se stie pe ce criterii) au fost anchetaţi şi inculpaţi într-un prim proces – tipic pentru procesele inscenate comuniste – , care s-a judecat cu uşile închise, în anul 1954 şi ale cărui documente nu sunt nici în ziua de astăzi accesibile cercetătorilor. Toţi au fost condamnaţi la moarte. Şaisprezece dintre aceştia au fost executaţi la închisoarea Jilava, în noaptea de 17 decembrie 1954.

Din restul de 6 condamnaţi, 4 dintre ei au fost ulterior exterminaţi la închisoarea Jilava, în secţia specială de exterminare, numită Casimca. Colonelul Czeller s-a sinucis (oficial…), împuşcându-se în cap, în cimitirul Bellu, din Bucureşti. Cei din Securitate însărcinaţi cu conducerea experimentului, inclusiv colonelul Teodor Sepeanu, au fost judecaţi în anul următor; toţi au primit sentinţe uşoare şi au fost puşi în libertate la scurt timp. În conformitate cu noile directive ideologice, instanţa a hotărât că experimentul a fost rezultatul infiltrării cu succes a agenţilor Statelor Unite şi a Gărzii de Fier în Securitate, cu scopul de a discredita organele legii din România.

Este neclar până astăzi, din cauza secretului care este păstrat de Statul Român, care este amploarea acestui fenomen, cine au fost organizatorii, cine a dus la bun sfârşit experimentul, care este numărul real al victimelor şi unde au fost îngropate acestea. Exista marturii ale supravietuitorilor din inchisori care au cazut prizonieri in Rusia asupra interesului foarte atent al ofiterilor politici bolsevici care anchetau anume pe acei soldati sau ofiteri care avusesera legaturi cu Miscarea Legionara. Atentia lor speciala asupra acestei miscari politice poate fi explicabila prin avansarea urmatoarei ipoteze: faptul ca legionarii constituiau o miscare foarte organizata, cu vaste legaturi dezvoltate in clandestinitate si cu succes apreciabil mai ales in randul tinerilor, nu putea sa nu retina atentia unui partid care avea la baza logica “revolutionarului de profesie” impusa de Lenin. Pe langa acest aspect ce tine de specificul unei miscari de tip revolutionar, orientarea ideologica era diametral opusa celei comuniste, fiind “mistica, retrograda si nationalista”… Asadar, pentru regimul comunist miscarea legionara era un adversar aparte fata de intreaga structura a vechii societati romanesti ce trebuia supusa demolarii, fata de care erau folosite metode aparte. Sigur, aici nu ne referim la miscarea legionara in aspectele sale cele mai vizibile si politice – pe aceea comunistii au neutralizat-o rapid si nu a mai ridicat probleme. Subiectii metodelor aparte au fost insa tinerii care aveau convingeri foarte ferme si o mentalitate eroica. Mai departe, convingerile ferme, credinta, eroismul au fost supuse, fara a mai fi conditionate de apartenenta formala la legiune, experimentelor de tortura violenta pentru eliminarea lor totala si “reconfigurarea” subiectilor in “oameni noi” din care constiinta si inima au fost inlocuite cu o falsa si perversa constiinta. Intr-o parte mult mai mica decat cea preconizata, experimentul a zdrobit cateva suflete. Dar, pe de alta parte, a transfigurat erosimul in jertfelnicie si convingerile ferme in marturisire, facand sfinti.

După Decretul de amnistie din anul 1964, închisoarea Piteşti a continuat să funcţioneze ca închisoare de drept comun dar şi pentru opozanţii regimului, care erau aduşi aici sub pretextul unor condamnări pentru infracţiuni de drept comun. În anul 1977, în urma presiunilor făcute din Occident, închisoarea Piteşti a fost definitiv închisă, în sediul ei fiind mutat Trustul de Constructii Industriale Pitesti. La începutul anilor 1980, pe circa o treime din suprafaţa curţii penitenciarului au fost construite blocuri de locuinţe. O parte a zidului care înconjura penitenciarul Piteşti mai există şi astăzi, pe latura de NV a închisorii. Actualmente, clădirile şi terenul fostei închisori aparţin unei firme din Piteşti, fiind deja construite 3-4 blocuri şi existând o mare porţiune excavată, probabil pentru construcţia altor imobile.

Legaturi tematice: