Alte aspecte din invatatura Parintilor despre POCAINTA CA VIATA IN HRISTOS

• Din talcuirile Sfantului Ioan Gura de Aur la Romani, omiliile 19 si 20:

“Nu este nevoie numai de credinta, ci si de o viata duhovniceasca, pentru ca astfel sa putem tine pe Duhul Ce ni s-a dat odata. Caci la noi nu mai sunt acum lemne si foc, nu mai este altar si cutit de jertfa, ci Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfant. […] Ce vrea sa insemne „inchinarea cea duhovniceasca”? Adica slujba cea spirituala, viata cea dupa Hristos.

Dupa cum cel ce este sfintit si slujeste in casa lui Dumnezeu (preotul, n. noastra), oricum ar fi el, se modereaza atunci si se face mai de respectat, la fel si noi trebuie a ne gasi in toata viata noastra pamanteasca, ca fiind sfintiti si slujind lui Dumnezeu. Si va fi aceasta, daca in fiecare zi ii vei oferi jertfa, si vei fi singur preot jertfitor al trupului tau si al virtutii celei duhovnicesti, ca de pilda cand ii aduci ca jertfa prudenta ta, milostenia, blandetea si lipsa de rautate. Toate acestea facandu-le, tu ii iduci slujba cuvantatoare, adica neavand nimic trupesc, nimic sensibil, nimic nerational si injositor. Inaltand deci auditoriul prin aceste denumiri, si hotarand pe fiecare ca preot jertfitor al trupului sau, la urma indica si modul prin care este cu putinta a face aceasta.

Si care este acel mod?

„Si sa nu va potriviti cu acest veac, ci sa va schimbati prin innoirea mintii, ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si placut si desavarsit” (12, 2).

Fiindca, intr-adevar, chipul veacului acestuia este pironit la cele pamantesti, este injosit si trecator, nu are nimic inalt, nu este drept si nici continuu, ci toate le are rasturnate pe dos. Deci, daca voiesti a pasi drept, nu-ti conforma pasii tai dupa chipul veacului acestuia, caci nimic din ale lui nu raman, nimic nu dureaza. Pentru aceea a si numit chip, dupa cum zice si in alta parte: „Caci chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 7, 31), fiindca nu are nimic durabil, nimic statornic, ci toate trecatoare si nestatornice. De aceea, zicand „chipului acestui veac“, prin aceasta arata nestatornicia, iar prin expresia „chipului” invedereaza ceva ce nu exista in realitate. Caci de ai vorbi de avere, de slava, de frumusetea trupului, de desfatare, sau si de altele ca acestea, ce sunt considerate a fi mari, toate nu sunt decat chip si nicidecum adevarul lucrului, aparenta si masca ce nu ramane in fiinta. „Tu insa nu te asemana acestui chip – zice -, ci schimba-te prin innoirea mintii“. Nu zice „reformeaza-te”, ci „schimba-te”, aratand prin aceasta ca fiind vorba de lume; aici este numai chip, pe cand vorbind de virtute, nu mai este chip, ci forma adevarata, ce are o frumusete naturala, care nu are nevoie de mestesugiri ce sunt izvorate din faptele aparute si imediat disparute. Fiindca intr-adevar, toate cele ale lumii se nimicesc mai inainte chiar de a se arata; caci daca arunci la o parte chipul, iute vei vedea forma reala.

[…] Apoi, deoarece ca oameni putem pacatui in fiecare zi, de aceea Apostolul mangaie pe auditori si-i indeamna ca in fiecare zi sa se innoiasca. Ceea ce noi facem cu casele cele vechi, ca pe fiece zi si necontenit le reparam, aceasta fa si tu cu tine insuti. Ai pacatuit astazi? Ti-ai invechit sufletul? Nu deznadajdui, si nici sa nu cazi din nou, ci innoieste-ti sufletul cu pocainta, cu lacrimile, cu marturisirea, si cu savarsirea celor bune, si niciodata sa nu incetezi si sa nu pregeti de a face aceasta. […] Si cum vom putea face aceasta? „Ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si placut si desavarsit“… Intr-adevar, Dumnezeu voieste sau doreste ca toate cele ale noastre sa fie bune; deci ceea ce El voieste, aceea este si in interesul nostru. Si ce oare voieste Dumnezeu? A vietui in saracie, in umilinta, in dispretuirea slavei, in infranare, iar nu in dezmierdari; in nevoi si necazuri, si nicidecum in liniste si trandavie; in a plange, iar nu in a fi distrati si razand, si in toate celelalte pe care El le-a legiuit. […] Pentru aceea, trebuie ca mai inainte de toate sa avem bine ordonata judecata noastra asupra lucrurilor. De pilda: chiar de nu am savarsi fapta buna, noi totusi trebuie a lauda fapta buna; chiar de nu am fugi de rautate, noi totusi trebuie a infrunta si a biciui rautatea, ca astfel hotararea noastra sa fie nepartinitoare”.

(OMILII LA EPISTOLA CĂTRE ROMANI A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL, EDITURA CHRISTIANA, BUCUREŞTI – 2005)

***

• Cuviosul Serafim Rose:

“În dragostea sa fata de oameni, Dumnezeu a sadit în fiecare persoana o dorinta launtrica dupa adevarul Sau dumnezeiesc. Ca sa i se descopere plinatatea adevarului, acea persoana trebuie sa renunte mai întâi la rautatile acestei lumi, iar launtric sa moara fata de ele. Aceasta renuntare se realizeaza prin suferinta, în care duhul omului este sfâsiat, precum catapeteasma unei biserici, îndepartat de sinele sau trupesc, cazut si condus sa caute iluminarea de sus. Numai atunci Domnul nostru Cel milostiv, daca gaseste o inima iubitoare care poate sluji drept lacas de primire a adevarului Sau, împartaseste o întelegere mai înalta celui ce cauta.“

(vezi: Cautatorul Adevarului pana la capat si cu orice pret)

• Parintele Dumitru Staniloae:

,,Este necesara o comunitate de ganduri pentru sanatatea trupeasca a omului. Omul nu este sanatos cand se inchide in sine, aceasta o arata caracterul interpersonal al omului. Dar este necesar ca gandurile mele sa fie comune nu pentru a le sustine, ci pentru a le lepada. Adica trebuie lepadate gandurile care sustin egoismul si nu se pot lepada decat comunicandu-le altuia cu scopul hotarat al lepadarii. Cel caruia le comunici trebuie sa-ti devina un sot de comuniune. Nu ma pot lepada de egoism daca nu intru in comuniune cu altul caci numai unei alte constiinte ma pot descarca aratandu-i ca parasesc egoismul. Cel ce nu simte ticalosiile sale ca pacate si se lauda cu ele este nesimtit si cinic – acesta nu mai poate iesi din ele. Dar nici cel ce le recunoaste glumind nu le simte cu adevarat si ca atare nu se poate lepada de ele. Adevarata simtire a lor este impreunata cu o adanca nemultumire si cu o mare suferinta pentru ele, acesta este inceputul adevarat al schimbarii prin pocainta si strapungere a inimii.

(sursa – Filocalia.ro)