PARINTELE BENEDICT GHIUS: Dragostea adevarata, refuzul lumii si predania insingurarii: “Trebuie sa pierdem lumea ca s-o primim altfel”/ EPIDEMIA PIETISMULUI SI A CLIPURILOR “VIRALE”. Atentie la surogatele de traire ortodoxa!

CAND NU TE VEDE NIMENI, TE VEDE DUMNEZEU!/ Ce trebuie sa fac atunci cand suferinta ma macina?

• Parintele Mihail Stanciu:

12 iunie – pomenirea Părintelui Benedict Ghiuș

(…) A fost intrebat un ucenic: Ce este inima milostiva? Si a raspuns awa: Adierea inimii omului pentru toata zidirea: pentru oameni si pasari si pentru jivini si pentru draci si pentru orice faptura, incat la amintirea si la vederea lor curg ochilor lacrami. Din multa si puternica milostivire care le stapaneste inima si din prea marea lui impreuna-patimire, i se face inima mica si nu poate indura, auzi sau vedea vreo vatamare sau cat de mica stanjenim facandu-se fapturilor. Si pentru aceasta, atat pentru dobitoace cat si pentru vrajmasii adevarului si pentru cei ce-l vatama, el aduce rugaciuni in lacrimi, in tot ceasul, ca sa se pazeasca si sa se ierte lor (Sfantul Isaac Sirul). Iar awa Agaton zice: As fi voit sa aflu pe un bubos si sa iau trupul lui si sa-i dau lui trupul meu (Pateric).

Dragostea adevarata, respect, mila gingasa fata de faptura, pe de o parte, refuzul lumii, ura neimblanzita fata de lume, pe de alta. E, dupa cat se vede, antinomia clara, crucea vie din care traiesc marii insingurati. Si, intr-un fel, o adevarata enigma, omeneste de nedezlegat. Dar, in insingurarea aceasta, nu suntem lasati numai la puterile noastre. Si iata de ce enigma ajunge un lucru foarte simplu: este, nici mai mult nici mai putin, refuzul categoric de a iubi si de a primi lumea, dupa felul ei de-a fi, lumesc si pacatos, ci, dimpotriva, intalnirea cu lumea in lumina sfintitoare, primirea lumii prin Dumnezeu, descoperirea ei in lumina lui Dumnezeu.

De ce acest refuz de a primi lumea, “dupa chipul lumii”? – se va zice. Fiindca lumea a invatat sa se iubeasca pe sine numai intru cat e trecatoare, intamplatoare, realitate a mortii si a pacatului. Sihastrii nu puteau sa nu urasca aceasta lume. Pentru cardasia aceasta a ei cu zadarnicul, cu diabolicul, cu pacatul, au urat-o cu pasiune. Au iubit insa zidirile lui Dumnezeu din lume, vesnicul din ea, cu tot atata avant; si, sub pasii si ploaia rugaciunii lor, firea isi agonisea mult suspinata izbavire. Dar mai e ceva. Nici ura lor fata de pacatosenia lumii si nici dragostea lor de faptura n-ar fi capatat atata avant si putere, daca n-ar fi avut inaintea ochilor dumnezeiasca pilda a Domnului. Dumnezeu in pustiu si insingurare ii dezvaluie toata puterea ei de subjugare.

Ceva asemanator trebuie spus si in cazul de fata: pentru pricinile aratate, nu ne putem intelege deloc cu lumea decat prin Dumnezeu. Trebuie sa pierdem lumea ca s-o primim altfel: ca s-o primim pe calea insingurarii, prin Dumnezeu, ca dor al dragostei dumnezeiesti. (…) Insingurarea nu este buna pentru toata lumea, numai in chip teoretic. Exista o predanie a insingurarii chiar in lumea mirenilor. De la primele generatii crestine, nedespartite in mireni si monahi, si care in insingurarea lor de paganitate aveau constiinta ca ceea ce este sufletul in trup, aceea sunt crestinii in mijlocul lumii (Epistola catre Diognet), si pana la crestinii insingurati de azi, pierduti in necredinta de acum si pe care, uneori, trebuie sa fii duhovnic ca sa-i descoperi, aceasta predanie a insingurarii staruie vie. Exista in predania rasariteana un amanunt de antropologie, un fel anumit de a vedea pe om, care ne pare a fi usurat mult lucrul insingurarii. In tot omul, pentru marii insingurati ai rasaritului, e intrupat un inger, un heruvim in devenire.

E probabil ca, sub lumina cuvantului ca dupa inviere veti fi ca ingerii lui Dumnezeu, chipul si asemanarea lui Dumnezeu, icoana de Logos din noi – in trairea rasariteana a sfintilor – a luat figura mai dinamica a unui inger in devenire intrupat in fiecare om. Oricum ar fi, lucrul a ramas si ramane caracteristic predaniei rasaritene. Il regasim covarsitor ilustrat in acest lucrator poem al insingurarii care este imnul Heruvimilor din obsteasca noastra Sfanta Liturghie: Noi care inchipuim cu taina pe Heruvimi si facatoarei de viata Treimi cantare intreit sfanta aducem, toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam, ca sa primim pe imparatul tuturor inconjurat de cetele ingeresti. Aliluia.

Nu ne inselam asupra neinchipuitelor greutati. A vorbi de insingurare unor fapturi ale lui Dumnezeu care nu sunt decat niste bieti oameni, vanati de toate ispitele, de toti idolii, de toate vrajile si miturile lumii, traind cu aceleasi doboratoare slabiciuni si mizerii in plin vartejul unei vieti intoarsa toata spre pamant, agitata de toate duhurile si sfasiata de nebanuite incurcaturi, patimi si avanturi de tot felul, vecuind – cu un cuvant – intr-o lume in care totul pare sistematic organizat ca sa-i goneasca pe oameni afara din ei insisi si impotriva lor – a vorbi de insingurare in aceste conditii pare, la prima vedere, ca vrei sa faci razboi cu imposibilitatea. Intelegem ca nu este lucru usor, pentru oamenii din lume, sa se reculeaga, sa se insingureze pentru a se reimprospata din fantanile cele adanci ale Existentei, a se regasi in Dumnezeu si a se reintegra in ordinea Lui. Dar unde altfel va gasi omul curajul sa se vada asa cum este? Ceea ce, teoretic, pare aproape de neinchipuit, faptele ne arata ca, printr-o surprinzatoare iconomie, este realizabil.

Sunt luminisuri cu putinta si in cele mai haotice complicatii.

Cu o trezie launtrica mereu gata, cu simtul grav al existentei, cu infocate strigari de rugaciuni, cu vointa nezdruncinata de a ramane credincios Marii Iubiri, cu smulgeri din foc si cu zvacniri de duh care da bucurie ingerilor si cinstesc omenirea, mirenii au izbutit si izbutesc zilnic in felul lor cu Darul Duhului – acolo, la postul de incredere din lume, unde i-a randuit pronia, sa rezolve grozavul paradox evanghelic: a fi prezent in lume, fara a fi din lume – sa libereze heruvimul din ei, si insingurati cu duhul, sa traiasca in dragoste cu Dumnezeu. (…)

ATENTIE! Se extinde epidemia EMO(TIONALA)! Feriți-vă!

”Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi”. (Matei 21, 24)

Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne avertizează din timp, preventiv și pedagogic, că vor apărea nu doar ”lideri” de opinii strâmbe, mincinoase, amestecate și hulitoare de Dumnezeu, ”guru”-i sau directori de ziar, de conștiință și de comportament, pălăvrăgii aiuritori și psihopați pe la toot felul de emisiuni tembelizat(oar)e, ”binefăcători electorali” care continuă să prostească proștii servindu-le promisiuni și cadouri otrăvite în vreme ce le înlănțuie viața și viitorul, ci chiar unii ”harismatici”, făcători de minuni, care sub masca semnelor, profețiilor și vindecărilor mincinoase, vor pune pe piste false pe mulți oameni, îndepărtându-i (uneori rapid, alteori progresiv) de la Calea, Adevărul și Viața – Hristos și de la Biserica Sa Sfântă și Sfințitoare, comunitatea unică divino-umană unde-L pot cunoaște și dobândi real prin har pe Hristos.

Despre multe din formele de înșelare cu iz panteist – oriental (yoga sectară, budism aggiornamentat la cultura actuală, zodiace și fatalisme astro-latre, diverse teorii și practici de ”disciplinare” mintală și ”energizare”) sau dualist – occidental (catolicismul arian și aharic este la baza tuturor rătăcirilor, sectarism neoprotestant, ecumenism, gnosticism sincretist și relativist) sau păgân – ”tradițional” (magie populară, ghicit, superstiții și satanisme mai mult sau mai puțin amestecate cu unele rânduieli bisericești) am prezentat în cartea De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale? (Editura Sophia, 2004). Acum vrem a semnala un alt fel de înșelătorie, mai nouă, tot de genul pietist-creștină, pe care o numim ”epidemia” EMO. Ea constă în împroprierea unei stăi emoționale intense, euforico-mistice, preluate fie direct (pe viu, ”live”) de la un ”predicator înfocat”, fie indirect de pe vreun canal media, cel mai răspândit fiind internetul. Vom insista pe această din urmă formă de amăgire…

Această înșelare modernă este o boală gravă a vieții duhovnicești, cauzată de un ”virus”, care se transmite mai ales prin internet, dar care nu afectează (…) computerul, ci sufletul celui contaminat prin informațiile și emoțiile transmise de un ”nevinovat” mesaj de tip forward primit de la prieteni. Iar acest virus are mai multe tulpini (toate-s variațiuni pe aceeași temă), dintre care noi vom arăta în cele ce urmează pe cele mai răspândite, toate fiind deopotrivă de păguboase…

În apropierea Praznicului Învierii Domnul (căci cu asemenea ocazii, când lumea se sensibilizează altfel față de valorile spirituale, este declanșată ”epidemia emoțională”), am primit din mai multe surse 2 email-uri, unul cu, vezi Doamne!, înregistrarea unur cor îngeresc la o mănăstire athonită (anonimă și ea, or în acest caz trebuia să fi devenit celebră, nu?) și altul cu filmarea (profesionistă) a unei ”mărturisiri cântate”, binențeles ”spontane”, a Învierii Domnului Hristos într-un mall dintr-o țară majoritar mulsulmană.

Departe de a ajuta și întări viața duhovnicească a ortodocșilor deschiși comunicării și prin internet, aceste două clipuri, unul audio prost înregistrat (poate chiar cu premeditare distorsionat, și oferit apoi spre ”consum” doritorilor și păcăliților de ”senzații tari” pseudo-duhovnicești), altul audio-video foarte bine realizat tehnic, pot fi deconspirate ca mostre de ”marfă proastă”, otrăvită, livrată gratis pe conducta internetului prin cea mai extinsă rețea comercială (de tip NLM) printre ortodocșii de pretutindeni. Fiecare înșelat preia ”marfa”, se ”bucură” de ea, apoi o recomandă și o trimite înzecit mai departe, molipsindu-i (sper că fără voie și fără știință, deși inițiatorii nu au fost deloc nevinovați și neștiutori) pe toți prietenii care nu au sistemul imunitar duhovnicesc (discernământul) dezvoltat și sunt vulnerabili acestei manipulări informaționale și mai ales emoționale.

Să ne oprim puțin asupra acestui fel de ”epidemie” pietistă care este la fel de păguboasă pentru viața duhovnicească precum sunt și celelalte forme eronate de evlavie descrise în cartea amintită mai înainte.

Atât ”cântarea îngerilor” înregistrată ”spontan” cât și ”cântarea oamenilor” începută și înregistrată la fel de ”spontan” din clipurile în cauză, tind să stârnească în om nu doar o emoție copleșitoare, o ”trăire mistică” euforică, un amestec confuz între fiorul spaimei și exaltarea mândriei (că ești printre cei puțini vrednici de asemenea auziri și vederi). Dar mai strecoară în omul amețit de astăzi și gânduri eretice, hulitoare de Dumnezeu și de descoperirea Lui sfântă. Căci omul ajunge să creadă că îngerii sunt disponibili și audibili, așaa, la un simplu clic. Or, Dumnezeu nu ne trimite mărturisitori îngeri, întrucât noi nu ascultăm nici de oamenii sfinți de lângă noi și nu ne sinchisim nici de a face cele omenești. Căci calea smereniei și a ascultării în ierarhia duhovnicească a Bisericii este singura poartă și cale deschisă spre mântuire, spre viața veșnică din Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea, lăsându-se antrenat, mai întâi prin curiozitate (ia să văd, ce e cu mesajul ăsta cu subiectul ”Incredibil!!! Voci de îngeri la mănăstirea X …” sau ”Creștinii cântă într-un mall dintr-o țară musulmană !” sau altele asemenea) și apoi prin repetiție, creștinul se înfierbântă cu o stare emoțională ieșită din cumințenia și luciditatea ortodoxă autentică. Ce ușor aude azi un creștin internaut voci de îngeri, în vreme ce mii și poate milioane de pustnici sporiți nu s-au învrednicit niciodată de un asemenea priviegiu (de care au și fugit dealtfel)! E doar la un clic de ei! Aa, un clic plus o sugestie! Iar sugestia e încărcată de otrava minciunii și a mândriei… Dar emoția astfel stârnită și întreținută devine drog, duce la dependență, la așteptarea, căutarea și chiar provocarea unor alte și alte asemenea experiențe sau ”trăirisme” EMO pe care diavolul, expert în manipulare psihologică, nu va întârzia să i le ofere…

Evident că s-a dovedit apoi că înregistrarea audio cu pricina era o făcătură, o înregistrare distorsionată și grăbită pe alocuri a unei clasice cântări psaltice (interpretare a unui grec, știu și cine, dar nu are importanță), pe care un răufăcător a trimis-o, la sugestia diavolului care știa ce va mai circula printre creștini și-i va ameți, dar cine mai poate reface traiectoria inversă a lămuririi? Mai ales că 99,9 % dintre auditorii înfiorați cred(eau) că chiar au ascultat niște îngeri cântând…

Al doilea clip, care a stârnit și el emoții și manifestări entuziaste de genul ”CU ADEVARAT INNALTATOR, M-AU INUNDAT LACRIMILE DE BUCURIE ! SLAVIT SA FIE DOMNUL !”, ”Hristos a Înviat! Foarte emoţionant! Ceea ce ma impresionează continuu este bucuria sinceră şi curată pe care o văd radiind de pe feţele lor, plini de Fericire, extaziaţi…” s-a dovedit și el o făcătură, căci, departe de a fi o mărturisire pentru Hristos, este o reclamă la telefonia mobilă folosindu-se de vehicolul cântării în limbile arabă și greacă ”Hristos a înviat!”. Păi, deh, au prospectat băieții de la firma de publicitate cu multă atenție populația țintă și s-au folosit de ocazia și emoția Praznicului pentru a-și strecura mesajul comercial și propagandistic. Era interesant cum în această manifestare ”spontană”, cum începea cineva să cânte, hop!, intra direct în prim-plan, iar zgomotul de fond era atenuat teribil. Este, oricum, din punct de vedere tehnic profesionist făcut, dar scopul este cu totul altul decât vestirea lui Hristos: propaganda firmei de telefonie și, implicit, creșterea veniturilor ei. Or, nu numai că nu merge să-L folosești pe Hristos ca să-i faci propagandă lui mamona, dar tu, creștin, să aplauzi frenetic blasfemia asta mi se pare chiar apostazie! Totuși, naivii se extaziază văzând doar suprafața, nu și scopul, lucrurilor…

*

Alunecarea spre astfel de experiențe care stârnesc emoții și exaltări (individualiste, dar uneori în masă) ieșite din comun sunt semnul unei grave îmbolnăviri și chiar atrofieri a discernământului duhovnicesc – adevăratul sistem imunitar al omului credincios. Dacă ”stăm bine, cu frică, și luăm aminte” recunoaștem aceleași stări de exaltare EMO, aceeași emoție hipnotică și manipulatoare (alternează glumițe, citate ”serioase”, fiori de simpatie), în toate giumbușlucurile unor predicatori ”ortodocși” veniți de prin occidentul neoprotestant (plin de ”one man show”-meni specializați în spectacole de teatru ”comico-mistic”) să ne învețe ”ortodoxia lor” (vă mai amintiți de K.K.?). Dar, ce să mai lungim vorba că avem și noi ”actorii” noștri…

Într-adevăr, pe fundalul unei deprimări populare întreținute și coborâte politic spre niveluri tot mai coborâte, când nu numai viitorul îndepărtat al lumii, ci și viitorul cel mai apropiat al fiecăruia devin tot mai nesigure, bucuriile fiind aproape sufocate de grija zilei de mâine, creștinul ortodox român, care greu mai găsește solidaritate și prietenie dezinteresate, este foarte ușor atras, ”mișcat” și antrenat apoi, de manifestările euforice ale feluriților emo- și e-mărturisitori care propagă pe viu sau pe virtual (internet) numere de iluzionism (personale sau plagiate de la alții) ca să-și facă fani și, de ce nu?, ucenici. De aceea a și fost păcălit după revoluție de atâția sectari autopropovăduitori…

Creștinismul ușor, larg, ieftin, cu compromisuri și ipocrizii, dar fără nevoințe și fără dogme, a ajuns, iată, datorită suportului EMO, mai răspândit în mentalitatea colectivă decât elementara cateheză și viață creștin-ortodoxe. Iar această epidemie EMO este temeiul confuziei stărilor duhovnicești cu stări emoționale euforice neduhovnicești, de unde și înșelarea mistică foarte extinsă. Nu mai zic de faptul că cei contaminați pierd și reperele dogmatice și morale curate ale credinței în Hristos. Epidemia EMO este noua formă de reeducare, de data aceasta având dimensiuni planetare…

Când am fost în America anul trecut, timp de două săptămâni, zilnic, observam (trecând 1-2 minute) pe n canale tv dedicate diferitelor secte și chiar congregații catolice, discursurile, mimica și gestica EMO ale ”predicatorilor”. Adesea mă gândeam: ”dacă l-ar vedea baba Rada de la țară pe nea ăsta, ar zice că-i nebun, văzând cum se scălâmbăie.”. Dar deh, ei aplică dictonul ”să-i fraierim pe fraieri” și reușesc să-i bage-n transa emoțională optimă, unde sugestia repetată îi teleghidează apoi ca pe roboți. Iar aceia aveau mai mult glume, povești și sofisme ieftine și diversiuni științifico-fantastice decât mărturisiri biblice despre Hristos…

Întrebarea pe care o punem acum este: Păi, dacă creștinul ortodox se lasă amețit și vrăjit emoțional de niște circari în prelegeri și clipuri (și prost regizate pe deasupra) unde nu sunt decât niște imagini și sunete, extaziindu-se aiurea, oare ce va face când marele maestru al hipnozei și sugestiei în masă, antihristul, și proorocii lui vor face semne, minuni și vindecări paranormale? Tare mă tem că îl va aplauda…

*

O altă variantă a bolii EMO este înregimentarea în câte-o ”galerie” virtuală (tendința naturală spre comuniunea Bisericii este deturnată spre aceste grupuri, ”bisericuțe” virtuale), care începe să zumzăie, să mârâie, să latre și să muște (prin mesaje, comentarii, emailuri) la comanda liderului. Subiectele sunt câteva numai, legate în special de propaganda și conspirația ”sistemului” și de prinderea și punerea la ”zidul infamiei” a trădătorilor ecumeniști sau securiști. O adevărată inchiziție virtuală… Evident că toți rezonează și cu vibrația emoțională și cu nivelul de cunoștințe (dogmatice și de cultură generală) și mai ales cu păruta viață duhovnicească în care principala lor virtute este e-mărturisirea și unde excelează tendințele rascolnice și critice față de orice ierarhie și autoritate duhovnicească și mai ales față de toți care nu ”vibrează” emoțional ca și ei. Unii dintre ei sunt chiar manipulați de-a dreptul, pe fondul neștiinței crase, dar alții, liderii, activiștii, sunt manipulanți notorii, scutiți de orice prezumție de nevinovăție. Mai ales când și profită (chiar financiar) de pe urma e-prietenilor și a e-discipolilor emoționați…

*

Altă formă a EMO-maladiei întreține unor creștini starea de însingurare, de ne-eclesialitate a părutei și confortabilei lor vieți duhovnicești, făcându-i să-și transfere multe din mișcările și energiile ființei departe de viața liturgică a Bisericii, în navigarea pe marea internetului, hrănindu-se nu doar cu clipuri și pps-uri drăguțele, emoționante până la lacrimi, unele cu iz creștin (sectar în general, care se încheie cu ”dă mai departe la prieteni și vei vedea că ți se va schimba viața!”), dar uneori și cu cuvinte tari ale Părinților, care, însă nefiind interpretate corect, sub povața ascultării de duhovnic și în lumina vieții litugice, devin taman pe dos aplicate și apoi promovate mai departe. Aici se observă lipsa relației de ucenicie duhovnicească și a vieții de pocăință și comuniune în Biserică. Din această cauză, neavând stabilitate duhovnicească și emoțională, mergând de unii singuri, aceștia sunt cei mai vulnerabili și sunt ușor de atras în fobii apocaliptice (că mâine e sfârșitul lumii, că vine un cutremur, că începe războiul, că ne-nghite gaura neagră produsă la acceleratorul de particule de la Geneva, că ne topește soarele cu eploziile lui și taman deasupra noastră e gaura în stratul de ozon – fabulații care devin prioritare în mintea omului față de datoria rugăciunii și a faptelor bune).

*

Și totuși, văzând cum copiii și tinerii români sunt modelați după calapodul unui comportament extrovertit și sălbăticit, needucat emoțional și spiritual îndeajuns, crescuți cu mess-ul deschis tot timpul și învățați să se dedubleze în spatele avatarurilor și al pseudonimelor, ne punem câteva întrebări firești referitoare la viitorul lor: Oare ei vor mai ști ce înseamnă întâlnirea și vederea față către față? Cum vor mai experimenta rugăciunea și comuniunea în sânul Bisericii reale și vii? Cum vor fi preoții și predicile de mâine? … Nădăjduim și ne rugăm ca Dumnezeu să scoată secerători la secerișul Lui, chiar și dintre cei ce azi, în euforia emancipată a adolescenței, se declară din generația EMO (cu mai multe și mai agresive alte ispite, tulburări și răzvrătiri venite din ”lume”)…

Așa că, fraților, să ne ferim din timp de epidemia EMO care va deveni în curând o pandemie, pe fondul căreia se vor afirma și mediatiza destui ”harismatici”, ”hristoși și prooroci mincinoși”, vaccinându-ne zilnic cu rugăciunea, cu citirea Sfintei Scripturi și dogmelor creștine (învățăturile Bisericii din scrierile Sfinților Părinți) – hotarele și normele vieții noastre, cu participarea la Sfintele Taine și slujbele bisericești, cu post și înfrânare, cu faptele bune ale iertării, milei și iubirii. Să ne creștem copiii cu înțelepciune și râvnă în ascultare de Dumnezeu și de Biserică. Mântuitorul Hristos Însuși ne îndeamnă: ”Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită.” (Matei 26, 41), iar Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne spune ”Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.” (1 Ioan 4, 1).

Trezvia duhovnicească și discernamântul, așadar, trebuie să ni le dezvoltăm prin buna rânduială de viață cotidiană, prin curăția și frumusețea gândurilor, a cuvintelor și a faptelor, prin Spovedanie, sfat și ascultare de duhovnic, prin citirea Sfintei Scripturi, a Filocaliei și a Sfinților Părinți ai Bisericii. Având exemplul și mărturia lor netrecătoare și sigură, să ne umplem și noi sufletul nu cu euforii emoționale individualiste, ci cu cumințenia comuniunii Bisericii și cu seninătatea statornică a blândeții și a smereniei – adevăratele semne și manifestări ale odihnei și ale vieții Duhului Sfânt și Iubitor în om.

”VINO, DUHULE SFINTE, ȘI TE SĂLĂȘLUIEȘTE ÎNTRU NOI!” – cuvinte de folos la Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt

”Pogorârea Duhului Sfânt și începutul Bisericii” – Părintele Dumitru Stăniloae

• Roman Ortodox in Franta: Predica la Rusalii a Parintelui Boris Raduleanu

• Jurnalul national:Astăzi e ziua ta: Eusebiu Ştefănescu

(…) Nu particip la nebunia zilelor noastre decât implicit, nu activ. Chiar mă mândresc cu faptul că pot să mă feresc de zarvă.

Cel mai important lucru care îmi vine în minte în legătură cu formaţia mea este sfatul pe care mi l-a dat maestrul meu, Alexandru Finţi, maestru eme­rit al artei: «De fiecare dată când treci printr-un impas în carieră, când eşti înclinat să dai vina pe director, pe regizor, pe societate, gândeşte-te întâi dacă nu cumva lipsa e în tine!» M-a ferit acest percept să iau o atitudine greşită înainte de a descoperi în mine resorturile cu care pot să înving, să depăşesc acel impas al vieţii mele. Mama mi-a spus când eram foarte mic, după ce m-a învăţat rugăciunile «Tatăl nostru» şi «Înger, îngeraşul meu», un lucru senzaţional: «De nu te vede nimeni, te vede Dumnezeu». Din acea clipă nu am mai putut să fac un gest fără acoperire morală pentru că ştiam că întotdeauna există o instanţă care mă vede şi aceasta este Dumnezeu.

Aş sfătui orice părinte să spună asta co­pilului său. E mai mult decât un îndemn la mo­ralitate. Este o pavăză în faţa greşelii, în faţa pă­catului. Nu pot să pierd o zi. Orice zi e un câştig numai pentru faptul că o trăiesc. Nu mi-am pierdut încrederea în oameni niciodată pentru că m-am sprijinit pe gândul moştenit de la maestrul meu. Nu am dat vina pe nimeni. Am înţeles sfa­tul lui şi l-am aplicat. Sunt în zona luminată a Paştilor, simt că lumina Învierii a pătruns şi în sufletul meu şi mă simt mai puternic prin asta, mai pregătit să încerc să mă descopăr, să găsesc în mine resurse ca să pot să merg pe drumul descoperirii de sine.

• Oameni si demoni:

euthanasie şi euharistie

manifest

• Catehetica:

Binecuvantarea suferintei alaturi de pocainta – Simeon Kraiopoulos

Ce trebuie sa fac atunci cand suferinta ma macina? – Simeon Kraiopoulos

Așadar, suferința pătrunde ca un plug în existența ta – fie ca durere trupească fie ca durere sufletească – și o brăzdează nemilos, fără să te întrebe ceva. Chiar dacă te tânguiești, chiar dacă te vaiți și plângi, sau orice altceva ai face de durere, nu te întreabă nimic. Suferi fără limite. Dar aici este taina: dacă nu te tânguiești atunci când te afli în dureri, dacă nu te vaiți, dacă rabzi cât poți și spui: ,,Dumnezeul meu, fii binecuvântat!” va fi foarte bine pentru sufletul tău. Cum se poate aceasta? Uite cum: când ai da să te tângui și îți vine să spui ,,Of”, în loc să spui așa, tu să grăiești: ,,Fii binecuvântat, Dumnezeul meu!” Tânguitul tău să fie acesta, să fie cum ai zice: ,,Dumnezeul meu, Tu știi că sufăr mult, știi că aș vrea să înceteze suferința mea, dar fie după cum voiești tu! Să nu se facă voia mea!” Deci, dacă cineva gândește și lucrează așa în vremea suferinței, dacă ia o asemenea atitudine, atunci durerea este un lucru foarte bun, pentru că, așa cum am zis, ea brăzdează adânc precum plugul și scoate rădăcinile patimilor. Una este lucrarea în grădină, când mergi și tai burienile de deasupra și alta este când scoți rădăcinile din adânc.

Cum sa ne predăm purtarii de grija a lui Dumnezeu? – Simeon Kraiopoulos

Cel cu inima buna cauta mereu sa faca binele – Teofan Zăvorâtul

Cum sa ajungem prin bunatate la asemanarea cu Hristos – Paisie Aghioritul

Cum ne inseala diavolul in viata duhovniceasca – Paisie Aghioritul

Dacă omul ar învăța cum lucrează diavolul, s-ar elibera de multe lucruri.

– Părinte, dar cum să învețe?

-Să se observe pe sine însuși. Dacă cineva se observă pe sineși, învață. Vezi, ciobanii sunt cei mai buni meteorologi pentru că observă norii, vântul.

Dreapta Credinta versus hristosii mincinosi, eretici, erezii si rataciri sectare – sectologie

‘Fratii lui Hristos’ – o ratacire sectara – Bartolomeu Anania

Ce inseamna dragostea unui orfan – pilde ortodoxe

*

• Parintele Savatie Bastovoi:

Vahtang Kicabidze: “Cum este omul, așa este și dumnezeul lui”

De vorbă cu Vahtang Kicabidze. Inedit la “Pietrele vorbesc”

“In numele Meu” – un foarte frumos film de scurt metraj despre un preot si un copil

De ce este omul singura jivină care rîde?

(…) Conștiința de sine a omului este cea care ne face să rîdem sau să plîngem. Rîsul poate fi explicat doar privit dintr-o perspectivă a ordinii umane. Chiar și atunci cînd rîdem de animale, rîdem de gesturile și comportamentul care amintește comportamentul uman. Această teorie a lui Bergson exprimată în celebra sa lucrare ”Rîsul” este cu totul îndreptățită. Rîsul este o reacție, o raportare a noastră la ceva. Nu putem rîde, de pildă, de un copac. Rîdem doar în măsura în care ne regăsim în ceva. De aceea oamenii care au un simț autocritic dezvoltat rîd mai ușor, iar oamenii mîndri rîd mai greu. Capacitatea de a rîde este direct legată de smerenie și aroganță. La aceasta s-a referit și Iov cînd a zis: ”Măgarul sălbatic va rîde de zarva din orașe” (Iov 39, 7), prin măgarul sălbatic înțelegîndu-se libertatea omului smerit, iar prin zarva orașelor înțelegîndu-se aroganța deșartă a celor ce se cred stăpîni.

Rîsul este, cel mai adesea, o manifestare a simpatiei, o apropiere. De aceea rîsul este inacceptabil în adunările de partid, politice, unde ierarhia este foarte importantă. Pe vremea lui Stalin, de pildă, oamenii puteau fi omorîți sau duși în lagăr pentru faptul că au rîs într-un moment nepotrivit. Pentru că a rîde mai înseamnă și a-ți exprima libertatea, iar libertatea înseamnă superioritate. De aceea tiranii nu suportă rîsul, pe care îl consideră o lezare a propriei autorități.

Dimpotrivă, tiranul este cel care rîde. Rîsul este monopolul biruitorului. De aceea, atunci cînd rîsul slăbește, tiranul se simte învins. Tiranul trebuie să rîdă. Pentru aceasta la curte au existat întotdeauna slatimbanci, de regulă oameni cu defecte fizice care trebuiau să-l facă pe tiran să rîdă. Și deoarece rîsul nu este rîs cînd rîzi de unul singur, tiranul îi invită la rîsul său pe cei pe care îi consideră mai importanți între supușii săi. A rîde împreună cu tiranul este un privilegiu. Tiranul rîde și te invită și pe tine să rîzi. Tiranul rîde și tu rîzi fără a mai gîndi. A nu rîde împreună cu tiranul înseamnă a te ridica împotriva lui. Cu alte cuvinte, rîsul este admis numai atunci cînd rîde tiranul. A rîde fără voia tiranului înseamnă a te ridica împotriva ordinii. De aceea rîsul a fost motorul tuturor revoluțiilor. Explozia de caricaturi care au premers revoluția franceză și, în special revoluția rusă, sînt o bună dovadă a folosirii rîsului ca armă împotriva ordinii. (…)

Rîsul ca armă de propagandă (2)

(…) Faptul că oamenii rîd mai ușor în grup a fost și este exploatat în scopuri propagandistice. Așa-numitele ”comedy club-uri”, devenite atît de la modă printre tinerii de azi, au fost expluatate la maxim de către ideologii sovietici. Concursurile studențești de glume de la KVN (Clubul celor veseli și isteți) se numărau printre cele mai populare show-uri televizate din perioada sovietică, tradiția lor păstrîndu-se și acum. Atît aceste concursuri, cît și pleada de ”umoriști” sovietici erau purtătorii mesajelor sistemului, dar oferite într-o formă distractivă. Astăzi, cînd rolul teatrelor și a cinematografelor a slăbit prin pătrunderea televizoarelor și computerilor în fiecare casă, artizanii industriei rîsului recurg la crearea senzației de participare prin declanșarea rîsetelor de fundal. Omul modern, sortit singurătății, este ajutat să rîdă printr-o falsă mimare a grupului.

Rîsul în hohot are cu siguranță un efect de paralizie a voinței. Omul care rîde nici măcar nu poate sta drept, el se apleacă involuntar spre pămînt, iar culmea rîsului este a te tăvăli de rîs. Această paralizie a voinței, exprimată în tot trupul, relaxează creierul, avînd un efect de drog. De aceea rîsul în grup este un adevărat ritual care îi face pe toți să se simtă liberi și să uite de probleme. Această falsă impresie a libertății și a puterii îi face pe oameni ușor de manipulat. Orice mesaj indus prin rîs are șanse mai mari să fie acceptat.

Dar dincolo de industria rîsului care caracterizează lumea modernă, oamenii suferă de o depresie din ce în ce mai profundă. Patologiile psihice sînt mult mai răspîndite azi, cînd lumea rîde mult în hohote, decît altă dată, cînd rîsul zgomotos era considerat o necuviință. Mitul despre efectele curative ale rîsului, atît de umflat de o serie de școli de psihologie, pare să nu se verifice.

• Razvan Codrescu: ANII DE MUCENICIE AI TEMNIŢELOR COMUNISTE

În curînd la

EDITURA

CHRISTIANA:

CUPRINS

Prefaţă (de Răzvan Codrescu)

Notă asupra ediţiei

FORTUL 13

Convorbiri din detenţie

SECRETUL FORTULUI 13

Reeducări şi execuţii

LA CAPĂT DE DRUM

Învinşi sau învingători?

Alte volume publicate de Marcel Petrişor

Postfaţă (de Lucian D. Popescu)

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Scrisă – cu toate riscurile implicite – înainte de 1989 şi concepută din capul locului ca un roman bazat pe experienţa de fost deţinut politic a autorului, această carte n-a putut fi însă tipărită decît după căderea regimului comunist. Prima ei ediţie a apărut în trei volume, în perioada 1991-1997, la trei edituri (Meridiane – Bucureşti, 1991; Timpul – Iaşi, 1994; Institutul European – Iaşi, 1997), în condiţii mai degrabă modeste. Cartea ocupînd un loc de seamă în literatura închisorilor comuniste din România, iar tirajele tuturor celor trei volume ale ediţiei întîi fiind demult epuizate, se impunea o nouă ediţie îmbunătăţită, pe care şi-a asumat-o Editura Christiana (în cadrul colecţiei „Cruciaţii secolului XX”*), cu opţiunea pentru reunirea celor trei volume anterioare într-un singur volum masiv, în interiorul căruia cele trei părţi care-l alcătuiesc păstrează titlurile şi subtitlurile fiecărui volum iniţial. Dacă noul titlu general al cărţii – Cumplite încercări, Doamne! – aparţine autorului, subtitlul acestei a doua ediţii (Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste) este unul editorial, propus autorului şi încuviinţat de acesta ca atare.

În varianta iniţială (atît manuscrisă, cît şi tipărită), din motive de discreţie sau prudenţă (explicabile contextual la data redactării), numele celor aflaţi încă în viaţă fuseseră înlocuite de autor cu nume fictive (Marcel Petrişor – Mircea Petre, Gheorghe Calciu – Gore Bolovan, Popa Ţanu – Popa Ranu, Crăciun – Baciu etc.) sau fuseseră date doar cu iniţialele lor (Voicu Andreescu – V. A., Papacioc – P. etc.). În ediţia de faţă le sînt restituite numele reale, ceea ce creşte considerabil interesul documentar al cărţii. Textul a fost integral revăzut şi substanţial adăugit de autor. S-au operat îndreptări sau unificări de structură, ortografie şi punctuaţie. În unificarea grafică a unor nume proprii s-a ţinut seama, de regulă, de forma cea mai frecventă în uzul curent sau, cînd a fost cazul, de forma folosită preferenţial de purtătorii numelor respective sau de familiile lor (Alexandru Ghyka, bunăoară).

• Claudiu Tarziu: Formula As: Interviu cu Radu Preda

• Ramura Inflorita: Ispitele

(…) Referitor la atacurile diavolului, Bătrânul Eusebiu zicea: “Satan ne poate foarte uşor face să cădem la dreapta sau la stânga. Căderile de-a dreapta, care se prezintă sub aparenţa zelului pentru Dumnezeu, sub aparenţa virtuţii şi a datoriilor perfect împlinite, sunt mult mai periculoase decât căderile de-a stânga, care se văd limpede că sunt păcate. Noi trebuie să ne păstrăm întotdeauna pacea sufletului.”

Altă dată, el îşi sfătuia aşa fiii săi duhovniceşti: “Dacă tu vezi că felul altora de a gândi diferă de al tău, nu te mira! Noi ştim acest lucru din cuvintele Domnului, şi anume că cel rău acţionează puternic asupra minţii oamenilor şi le întunecă pentru a nu putea discerne care le este interesul şi pentru a nu asculta glasul Domnului”. (…)