“Biserica se teme de dezbinari si de schisme, care au ca baza demonicul egoism”
“De foarte multe ori pretindem de la cei “mari” ai popoarelor să arate prin fapte ceea ce noi înşine refuzăm să împlinim înăuntrul familiei noastre sau în spaţiul limitat al activităţii noastre. Cât de minunat ar fi însă, dacă în paralel cu “înaltele noastre pretenţii”, “am săpa” înăuntrul conştiinţei noastre şi am începe să forjăm eul nostru cel rău“.
***
Arhimandritul Ioil Konstantaros, Predicator al Sfintei Mitropolii de Driinupole, Pogoniani şi Koniţa:
Lectura apostolica din Epistola catre Efeseni 4, 1-7
Epistola către Efeseni este şi ea o epistolă a captivităţii. Adică este o epistolă de Dumnezeu insuflată pe care predicatorul lumii a scris-o fiind închis în temniţa din Roma pentru iubirea şi slava Domnului Iisus.
Ca un adevărat apostol şi autentic lucrător al Sfintei Evanghelii, se nelinişteşte ca nu cumva credincioşii, cărora le-a propovăduit şi L-a predat pe Hristos, să îngăduie să existe între ei tulburări şi schisme, ci “să se nevoiască a păzi unitatea Duhului, întru legătura păcii” (Efeseni 4, 3).
Aceasta este cea mai mare prioritate: unitatea Duhului. Toate harismele slujesc acestui scop principal, când desigur funcţionează corect şi nu “antagonist”. Când funcţionează spre zidirea Trupului Bisericii, iar nu egoist. Deoarece într-adevăr toţi constituim, trebuie să constituim, “un singur trup”. Un singur “Duh” să dăruiască viaţă şi să conserve acest trup duhovnicesc. “O singură nădejde” să avem toţi cei care am fost chemaţi de Dumnezeu. Nădejdea cuceririi Împărăţiei Lui, care nu este alta decât Biserica Lui Triumfătoare. Şi, fireşte, nimeni nu poate să devină membru al Bisericii Triumfătoare în cealaltă viaţă, dacă mai întâi nu este un adevărat şi conştient membru al Bisericii noastre Luptătoare în această viaţă.
De altfel, Unul singur este Domnul. Una singură este credinţa care ne uneşte. Unul singur este Botezul pe care l-am primit. Unul singur este Dumnezeu şi Tatăl nostru, care stăpâneşte peste toţi credincioşii şi a Cărui putere se revarsă prin intermediul membrilor Bisericii şi Care locuieşte în noi toţi. De aceea, deci, trebuie să fim cu toţii una.
Şi, fireşte, toate acestea se dobândesc prin harul lui Dumnezeu mai înainte de toate, dar şi atunci când noi credincioşii păşim “în chip vrednic de chemarea noastră”. Adică într-un mod vrednic de înalta chemare cu care am fost chemaţi de către Dumnezeu.
Această stare binecuvântată presupune numaidecât o luptă duhovnicească conştientă şi susţinută. Luptă şi cultivarea virtuţii smeritei cugetări, blândeţea, răbdarea, iar în mod deosebit prin puterea iubirii, unul să poarte neputinţele celuilalt.
Şi dacă astfel trebuie să stea lucrurile şi astfel să se întâmple, din nefericire însă, în astfel de lucruri şi în complexa viaţa de zi cu zi pe care trăim, ne încredinţăm cu amărăciune că se întâmplă ceva diferit. Vedem că atunci când domneşte unitatea se împart atâtea binecuvântări, dar uneori noi o gonim, poate ireversibil, deoarece uităm de chemarea noastră. Uităm că unitatea nu vine “ca prin magie”, ci presupune împuţinarea patimilor noastre. Este nevoie de curăţirea spinilor şi a răutăţilor noastre şi este necesar să punem ca bază a comportamentului nostru şi în genere a vieţuirii noastre virtutea smeritei cugetări, care va face sufletul nostru mai îngăduitor şi în principal mai capabil să primească harul dumnezeiesc.
De foarte multe ori pretindem de la cei “mari” ai popoarelor să arate prin fapte ceea ce noi înşine refuzăm să împlinim înăuntrul familiei noastre sau în spaţiul limitat al activităţii noastre. Cât de minunat ar fi însă, dacă în paralel cu “înaltele noastre pretenţii”, “am săpa” înăuntrul conştiinţei noastre şi am începe să forjăm eul nostru cel rău.
Să subliniem acum că în aceste teme ale Bisericii, în principal în acest domeniu, este nevoie de această îndrumare pe care ne-o descrie dumnezeiescul Pavel? Într-adevăr, dacă aruncăm o scurtă privire asupra tulburărilor şi neliniştilor din interiorul Bisericii, dacă vom studia apoi pricinile dramaticelor schisme şi ale demonicelor erezii, ne vom încredinţa că toate au fost provocate pentru că unii dintr-un egoism fără măsură nu au păşit “în chip vrednic de chemarea cu care au fost chemaţi”, cu consecinţa de a trage după ei şi pe partizanii lor şi de a se despărţi în felul acesta de unitatea Bisericii şi de legătura păcii, care se exprimă atât de natural în unitatea noastră liturgică şi cultică în mod deosebit.
Fraţii mei, într-adevăr constituie un mare adevăr expresia unui sfânt contemporan, care tâlcuind lectura noastră apostolică de astăzi, printre altele sublinia: “Biserica nu se teme de păcat (a greşi este omeneşte). Biserica se teme de dezbinări şi de schisme, care au ca bază demonicul egoism”.
De altfel, trâmbiţa de aur a Bisericii noastre, Sfântul Ioan Gură de Aur, a trâmbiţat într-o omilie asemănătoare: “Atenţie! Schisma nu o poate spăla nici chiar sângele mucenicesc”.
Să dea Dumnezeiescul Întemeietor al Bisericii noastre să rămânem neclintiţi în unitatea Duhului, întru legătura păcii, dar şi ca toţi cei care se află în stări de schismă şi de erezie, adică schismaticii şi ereticii, să se întoarcă repede în unica noastră Biserică Ortodoxă Luptătoare. Amin.
(traducere din elină de monahul Leontie)
Legaturi:
- UNDE MAI ESTE UNITATEA DUHULUI INTRE NOI? (VIDEO)
- DUREREA CEA MAI MARE A PARINTILOR NOSTRI: DEZBINAREA DINTRE FRATI!
- SFANTUL IOAN IACOB HOZEVITUL ACTUAL: “Smintelile dintre noi sunt armele cele mai puternice pe care le dam vrajmasilor ca sa ne lupte pe noi”
- “…si ne omoram noi intre noi”
- PARINTELE SAVATIE DESPRE TRUFIA CARE NE DEZBINA
- SE POATE O DEFINITIE MAI… DESAVARSITA DECAT ACEASTA PENTRU CEEA CE NE ESTE DAT SA TRAIM ACUM?
“Desi corabia se scufunda, cearta pentru intaietate ii mai preocupa inca pe pasageri… Nici Scriptura, de Dumnezeu inspirata, nu ajunge sa-i impace, nici traditiile apostolilor. Una este conditia pentru a le castiga prietenia: sa li se vorbeasca magulitor. O nepotrivire de pareri este de ajuns (a constitui) motiv pentru dusmanii“.
“Dacă ar exista o sobornicitate reală, nu simulată, foarte multe lucruri s-ar rezolva. Neaşteptat de multe lucruri s-ar limpezi în Biserică, în sufletul nostru, în familiile noastre, la locul de muncă. Nu ne sfătuim între noi. Nu ne ascultăm între noi. Lucrul acesta arată că, în fond, nu avem o gândire şi o trăire ortodoxă. În momentul în care acceptăm dialogul cu celălalt, acceptăm să fim deschişi, să fim în mod real soborniceşti; trebuie atunci să acceptăm şi faptul că putem greşi. Revin la duhul mândriei care ne stăpâneşte pe toţi: nu vrem să recunoaştem că greşim şi, de aceea, lucrurile nu pot merge bine (…) Există, desigur, atacuri din exterior împotriva Bisericii, însă ele nu ar fi atât de periculoase dacă am şti să trăim în sobornicitate si în dragoste“.
Cu mare forţă timpul nostru,
Ne cheamă către desfătare,
Către ,,minunile ’’ moderne
Către consum şi afirmare.
Trupul decide şi conduce.
Duhul pretinde instruire
Şi afirmarea peste semeni
Chiar când vorbim de mântuire.
Un duh înalt al concurenţei
Neîmpinge nevăzut în sus,
Nu spre smerenia divină
Ci-n traiul lumii din apus.
O libertate libertină
Pretinde altfel de dreptate,
Justificând viaţa lumească,
Şi împlinirea prin păcate.
Subtilităţi de mare clasă
-Bazate şi pe smecherie-
Şi pe manipularea fină,
Au devenit inginerie.
Ortodoxia nu mai este,
Decât mantaua de onoare,
Ca o dovadă pentru cinstea
Ce o pretinde fiecare.
Totul e vorbă, cânt şi sunet,
Totul e public la vedere,
Şi milostenie şi fapte
Ce-ascund dorinţa de putere.
Tot pare ortodox în toate,
Foarte atent organizat,
Şi tinde să preia culoarea
Politicii duse de stat.
O concurenţă pământeană
Şi-un duh avid de afirmare,
Aprind şi întreţin lăuntric,
Conflict deschis şi dezbinare.
Nimeni n’ascultă azi de .. nimeni
Şi toţi, în tot… avem dreptate,
Când nu trăirea ortodoxă
Ne este autoritate.
Când duhul nu-i în pocăinţă,
Printr-o ascetică trăire,
Trăim prin logica mentală
Un adevăr din instruire.
Un adevăr adânc şi logic,
Ce sună bine în Iisus,
Dar care nu din pocâinţă
Ne dăruieşte’acest răspuns.
Nu trăitorii produc shisme,
Şi dezbinare în credinţă,
Când sunt conduşi de ascultare
De dragoste şi pocăinţă.
Şi nici smeriţii nu duc neamul
În rătăciri şi erezie,
Ci toţi acei ce-şi au credinţa,
Bazată doar pe instruire.
Când adevărul scripturistic,
Ne dă patristicul răspuns,
Iubirea cere şi’adevărul
Şi unitatea în Iisus.
Când postul ne-a sfinţit lăuntru,
Şi am cules tot ce’n cuvânt
Au pus sfinţii părinţi dovadă
Şi-o şi simţim prin duhul sfânt,
Când milostenia –secretă-
Am faptuit-o din iubire,
Ortodoxia ne zideşte
Prin simţăminte şi-n trăire.
Crdinţa scoate la vedere,
Doar dragostea şi modestia,
Viaţa curată şi cinstită
Ce definesc ortodoxia.
Ea nu-i nicicând spectacol public
-Oricât ar fi el de curat-
Că-n public şi-a primit răsplata.
Ea nu e pomul lăudat.
Schisma-i produsă de mândrie,
Şi se arată’a fi cinstită,
Vădind şi defăimând geşeala,
Din viaţa noastră nesmerită.
Nici Arie nici cei ca dânsul
N-au fost asceţi desăvârşiţi,
Dar s-au bazat numai pe minte
Că au fost oameni instruiţi.
Nu s-au smerit nicicum să-ncerce,
Trăirea sfinţilor părinţi,
Fondând credinţele perzării
Şi socotind că-s mântuiţi.