“Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi?” – ISPITA “ULTIMATUMURILOR” si PRECIPITAREA RAVNEI FARA CHIBUZINTA/ De ce se pomeneste episcopul la Liturghie?/ SFANTUL SI MARELE SINOD… DIN LAUNTRUL NOSTRU ABANDONAT/ Litera si Duh in aplicarea canoanelor de catre duhovnic. DARUL DEOSEBIRII care nu “sparge capetele”

26-08-2016 16 minute Sublinieri

altar-slujire arhieeu

Acum două mii de ani, după ce Tatăl Cel din ceruri i-a descoperit lui Petru că Iisus este Hristosul (Mesia), după ce Domnul spune ucenicilor câte urmează să pătimească înainte de a fi răstignit, acest inimos pescar din Galileia Îl ia deoparte şi îndată-L dojeneşte: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta (Matei 16, 22). Gest care, după logica omenească, ar merita apreciere, vădind grijă promptă pentru ca Iisus să nu aibă de suferit şi râvnă multă spre a-L proteja de orice durere. Numai că Hristos nu are nevoie să fie apărat sau protejat, ci urmat cu credinţă. Domnul îl pune la punct pe Petru într-un mod extrem de dur: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Matei 16, 23). Aşadar, pe de o parte avem un moment pozitiv: Petru Îl mărturiseşte pe Iisus ca fiind Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu; aici este inspiraţie divină. Momentul următor, în care Petru Îi spune Domnului ce să nu facă, ce să nu permită să I se întâmple, este însă unul negativ; satana îl inspiră acum pe cel numit şi Chefa. Ce înţelegem noi de aici? Că este bine să-L mărturisim pe Domnul Iisus Hristos, aşa cum ne învaţă Biserica, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi în sobornicitate. Primul sinod, cel apostolic de la Ierusalim, îşi anunţa hotărârile cu formula: „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Faptele Apostolilor 15, 28).

După acest episod relatat în Evanghelii, se petrece însă un altul în care alţi „stâlpi ai Bisericii”, Iacov şi Ioan, se dovedesc a fi nedeplin cunoscători ai lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în lume. Cei doisprezece primiseră de la Hristos Domnul „putere şi stăpânire peste toţi demonii şi să vindece bolile” (Luca 9, 1). Adică să lucreze spre eliberarea celor stăpâniţi de duhurile întunericului şi spre deplina vindecare a oamenilor. Mergând ei spre Ierusalim, au intrat într-un sat de samarineni, ca să pregătească găzduirea lui Iisus. Numai că samarinenii nu i-au primit. Atunci „ucenicii Iacov şi Ioan I-au zis: Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? Iar El, întorcându-Se, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 54-55). Mă tem că şi astăzi există în Biserică persoane care, dacă ar avea putere, s-ar repezi să-i spulbere pe toţi cei ce sunt neprimitori şi necinstitori ai Domnului. Graba de a judeca şi uşurinţa cu care cerem pedeapsă denotă că nu am înţeles încă fiii cărui Duh suntem.

La aceste două momente relevante pentru ce înseamnă conştiinţă bisericească – adică să avem „gândul lui Hristos (I Corinteni 2, 16) –, mai găsim unul, în acelaşi capitol 9 de la Luca. Apostolul Iubirii, Ioan, Îi spune Domnului: „Învăţătorule, am văzut pe unul care, în numele Tău, scoate demoni şi l-am oprit, pentru că nu-Ţi urmează împreună cu noi. Iar Iisus a zis către el: Nu-l opriţi; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi (Luca 9, 49-50). Era scandalos pentru ucenici ca unul care nu Îi urmează lui Hristos, nu este adică „împreună cu ei”, să poată lucra ceva în numele Domnului. Şi Ioan se precipită să acţioneze fără a mai aştepta să-L întrebe pe Mântuitorul şi ia o decizie care se dovedeşte a fi greşită.

Pe de altă parte, avem şi o reacţie promptă şi care este validă din perspectiva ecleziologiei ortodoxe. Sfântul Apostol Pavel relatează confruntarea lui cu Petru (Chefa):Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu păcătoşi dintre neamuri. Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii, nimeni nu se va îndrepta (Galateni 2, 11-16). Ca şi în alte situaţii, Petru se smereşte şi îşi asumă greşeala. Chiar dacă a fost foarte promptă, intervenţia lui Pavel nu a fost una care să producă tulburare în Biserică, ci dimpotrivă, a adus pacea. El a intervenit pentru refacerea comuniunii între cei convertiţi dintre iudei şi creştinii proveniţi dintre „neamuri”. Da, într-o astfel de situaţie chiar trebuie să acţionăm grabnic, să intervenim spre a se evita orice formă de rupere sau de împărţire pe „bisericuţe”!

Cu siguranţă mai sunt şi alte pasaje scripturistice din care învăţăm cât de mult greşim când ne grăbim să judecăm lucruri din Biserică sau din afara ei după o logică omenească, neluminată de Duhul Sfânt. Râvna noastră, bunele noastre intenţii, chiar şi o anumită erudiţie, nu sunt suficiente. Poate şi să ni se pară că împlinim voia lui Dumnezeu, că apărăm Adevărul, şi să fim, de fapt, în mare rătăcire. Aşa cum se poate vedea şi în pericopele de mai sus şi cum putem constata din întreaga istorie a Bisericii, între semnele cele mai limpezi care ne arată că acţionăm sub spectrul înşelării se numără impulsul de a lua decizii sau de a da sentinţe imediat, ispita de a vorbi doar „limba” ultimatumurilor şi graba de a rupe comuniunea cu ceilalţi. În Biserică e nevoie să acţionăm cu multă răbdare, calm şi chibzuit, cu rugăciune şi cu multă sfătuire. Grabă să fie doar în a arăta dragoste de aproapele, în a căuta comuniunea cu el. Fidelitatea faţă de credinţă trebuie să fie dublată întotdeauna de stăruinţa de a păstra comuniunea. Nici un efort nu este prea mare când e vorba atât de mărturisirea Adevărului, cât şi de păstrarea unităţii în Biserica cea Una a lui Hristos. Amândouă sunt la fel de importante.

  • Parohia Sf. Maxim Marturisitorul Iasi:

Câteva considerații cu privire la importanța ierarhiei sacramentale

Părintele Dumitru Stăniloae: De ce este nevoie să pomenim episcopul și întreaga Biserică în Sfânta Liturghie

Conştiinţei că Cel ce merge pentru amintire, spre răstig­nire, sau e răstignit şi, în această calitate, urcă sau Se află pe jertfelnicul de sus ca jertfă iubitoare pentru păcatele noastre, îi dă expresie preotul cerând, după pilda tâlharu­lui răstignit la dreapta lui Hristos, pomenirea tuturor celor ce cred în El în împărăţia Sa cea cerească, în care Se suie Hristos acum cu jertfa Sa. Aceleiaşi conştiinţe îi dă expresia poporul credincios întărind prin „Amin” convingerea că Hristos purtat de preot în mâini, prin chipul darurilor, e Împăratul ce intră pentru noi ca jertfă în Împărăţia ceru­rilor, întemeind propriu-zis acea Împărăţie, dinainte de tim­puri prevăzută, pe seama noastră. Înainte de a lăuda pe Îm­păratul nevăzut, comunitatea liturgică, continuând Heruvicul, Îi va cere mântuirea pentru toți cei din biserică şi mai ales pentru toți cei dragi, vii şi morţi, pentru cei prezenţi şi pentru cei absenţi. Îi va cere Celui ce va urca sau Se află cu jertfa Sa pe jertfelnicul de sus, pomenirea lor în Împără­ţia Lui, adică aşezarea lor lângă El. Aşa cum tâlharul de-a dreapta e sigur atât de iminența intrării lui Hristos în Împă­răţia de sus, în care doar revine ca om, căci ca Dumnezeu o are din veci, cât şi de moartea Lui mântuitoare pentru toți, cerându-I să-l pomenească, să-l ducă şi pe el în acea împărăţie, prin pomenirea de către El: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta (Lc 23, 42) – aşa sunt siguri şi cei din biserică atât de intrarea iminentă sau de aflarea împăratului Hristos, Cel nevăzut, de-a dreapta Tatălui în stare de jertfă pentru noi, cât şi de puterea Lui de a-i aduce la viața adevărată pe ei, care pot sfârşi în orice clipă, şi pe toți cei dragi ce cred în El, fie că sunt încă vii, fie că sunt adormiţi, dacă sunt pomeniţi de Împăratul preaînalt, pentru a-i ridica mai aproape de El.

Credincioşii, deşi au lepădat toată grija cea lumească, n-au lepădat răspunderea de a ajuta cu rugăciunea lor la mântuirea tuturor şi grija de mântuirea lor. Tocmai în aceas­ta se arată concentrarea întregii lor încrederi în Împăratul nevăzut, Care Se aduce neîncetat jertfă pentru toți. Ei îl lau­dă întâi prin aceste cereri, înainte de a-L lăuda prin con­ţinutul cântării.

Prin aceste pomeniri, conştiinţa sobornicitătii Bisericii îşi capătă în fiecare membru al ei o nouă întărire. Cei de pe pământ sunt orientaţi spre veşnicie, dar vor să-i aibă cu ei pe toți cei vii şi morţi; ei se simt legaţi şi de cei adormiţi şi ca având datoria de a cere pomenirea lor de către Hristos, împlinindu-şi prin aceasta partea lor de responsabilitate fată de ei. Dar nu se roagă numai pentru pomenirea celor adormiţi, ci pentru toți cei de față, pentru toți cei prezenţi şi absenţi. Toți trebuie să vrem şi trebuie să cerem să fim împreună în Împărăţia lui Hristos. Nu suntem exclusivişti. Aceasta ar arăta lipsa noastră de iubire, deci neîmplinirea condiţiei care se cere pentru a fi făcuţi părtaşi de Împărăţia iubirii veşnice. Toţi suntem responsabili unii pentru alţii. Jertfa permanentă a Iui Hristos, inaugurată pe Golgota, ne leagă pe toți, pentru că s-a adus pentru toți. Dacă Hristos nu Şi-a restrâns scopul jertfei Sale, nici noi nu trebuie să-l restrângem printr-un fel de egoism individual, sau de grup.

Ne rugăm întâi pentru pomenirea arhiereului, prin care ni se comunică harurile lui Hristos, venite de la Apostoli, şi care le are în comuniune cu toţi episcopii, deci cu toată Bi­serica. Prin aceasta se arată că vrem să rămânem în uni­tatea şi în dreapta credinţă a Bisericii apostolice. Nu ne pu­tem mântui decât în aceasta. Despărţirea de ea e una cu despărţirea de Hristos, de unitatea celor ce-L recunosc în adevărul Lui, aşa cum L-au cunoscut Apostolii. Nu numai arhiereul şi preotul se roagă pentru credincioşii păstoriţi, ci şi credincioşii pentru ei. Nu numai de la inimă curge sân­gele spre mădulare, ci şi invers. Aşa se menţine unitatea şi viaţa organismului.

[…]

Apoi preotul cere şi el diaconului să-l pomenească. În­tâietatea lui în har îl obligă la întâietatea în smerenie. Dia­conul îi răspunde: „Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa”. După ce a pomenit pe toți, preotul nu se putea lăsa singur nepomenit. Nu putea ră­mâne singur în afara Împărăţiei iubirii veşnice, la care se ajunge prin participarea la jertfa lui Hristos şi prin pome­nirea tuturor de către toţi şi prin el însuşi. La rândul său, diaconul cere preotului: „Roagă-te pentru mine, părinte”. Iar preotul cere pentru diacon de la Dumnezeu darul cel mai înalt, venirea Duhului Sfânt peste el, ca arvună a Împără­ţiei: „Duhul Sfânt să vie peste tine şi puterea Celui Prea înalt să te umbrească”. Duhul îi va da sufletului diaconului puterea să nască spiritual pe Hristos în el, dar pe Hristos Cel jertfit şi înviat, aşa cum i-a dat Maicii Domnului puterea să nască pe Hristos cu trupul din trupul Ei. Îi va da diaco­nului puterea să-L nască pe Hristos spiritual şi să-L arate credincioşilor prin ecteniile ce le va spune din mijlocul lor.

Diaconul întoarce preotului, la darul acestei rugăciuni, darul aceleiaşi rugăciuni, în conştiinţa că unde e Duhul apa­re comuniunea schimbului şi că Duhul nu lucrează fără conlucrarea oamenilor: „Acelaşi Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieţii noastre”. De abia acum cere şi el preotului să-l pomenească, ceea ce acesta şi face. Toate pomenirile se încheie astfel cu pomenirea diaconului, cu pomenirea slujitorului celui mai umil al Bisericii, aşa cum erau pomeniţi, poate, la agapele din primele timpuri ale Bisericii, diaconii care pregăteau aceste agape. Dar ultima pomenire în timp nu e şi ultima în rezultatul ei. Slujitorii de pe treapta cea mai de jos slujesc tuturor, dar la urmă toţi cei slujiţi îşi aduc aminte de ei. Şi mulţumirea generală se încoronează prin mulţumirea ce li se aduce lor.

[Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, EIBMBOR, București, 2004, pp. 378-380, 388-389]

ev8c0649-2014-11-05-07-44-26

Un sinod (sfânt și mare sau orice altceva) se poate întruni într-o insulă din ocean. De asemenea un sinod se poate întruni, paradoxal, într-un ocean ce cuprinde o insulă. Insula este omul, iar oceanul este lumea sa lăuntrică.

Dacă oceanul lăuntric este liniștit, se va face o cale de comunicare fără vânturi. Iar dacă se va face apă de viață, se va revărsa, răcorind și adăpând și alte suflete. Dacă însă rămâne o mare învolburată și tulburată, îl va condamna pe om să devină o insulă lipsită de viață.

Totdeauna în cugetarea și scrierea empirică și harismatică a Sfinților Părinți realitate este considerată sub două forme. Exterioară și interioară (lăuntrică). Rânduiala bisericească și slujba sunt puse înainte ca o reprezentare a slujbei duhovnicești în sporirea sufletului. Astfel există biserica, unde se adună credincioșii, dar și biserica lăuntrică a inimii. Există jertfelnicul pe care se săvârșește Taina Dumnezeieștii Liturghii, dar și jertfelnicul lăuntric, unde, de asemenea, se săvârșește taina euharistică. Structura bisericească corespunde virtuților, iar Euharistia și împărtășirea corespunde lucrării tainice a Duhului în inimă. Astfel, există sinod văzut, unde mulți oameni se adună, dar și sinod tainic, nevăzut, care se săvârșește în lăuntrul unui om. Aici locul întrunirii este camera cea mai înaltă, care se numește minte, ochiul sufletului sau inima adâncă. Mădulare ale acestui sinod sunt puterile sufletului: voința, dorința, mânia, gândurile. Părinții pustiului spun foarte simplu: „Adună-ți toate gândurile, așează-le înaintea lui Hristos și toate împreună să spună: «Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos, Împăratul și Dumnezeul nostru»”. Omul „se închină în curtea cea sfântă” a lui Dumnezeu, lărgindu-și inima sa spre sfințenie. Curtea este sinaxa bisericească, dar mult mai mult este starea duhovnicească, lăuntrică. Fără o petrecere cerească, spune Sfântul Vasilie cel Mare în Omilia la Psalmi, nimeni nu se poate închina „în curtea cea sfântă”, chiar dacă s-ar considera pe sine vrednic de sinaxele simțite. Reînnoirea Bisericii provine din reînnoirea în Duh a fiecărui mădular al Trupului.

Biserica cerească se constituie tainic în lăuntrul omului. Aici, dintru început, se săvârșește taina unității omului și a unității lumii. Iar calea către unitate este participarea la înțelepciune, frumusețe, dreptate, dragoste și sfințenie. Cum poate exista unitate, sinaxă, comuniune, dacă omul care este chemat să se unească cu ceilalți este un copac fără rădăcină și sucuri, fără unitate lăuntrică? Fără acest sfânt și mare sinod, toate celelalte forme sunt firimituri care se strivesc. Acestea sunt cele omenești, care sunt numai omenești și care au drept punct de pornire un EU, care pretinde o valoare transcendentală. Fapte zgomotoase și găunoase care se sfârșesc repede. Și sunt ca și cum ai merge printr-un pustiu fără apă, printre ruinele unei cetăți ruinate de mai multe sute de ani, unde vezi statui, busturi, coloane cu dedicații și inscripții, de pe care vântul fierbinte a șters numele și istorisirile. Și tot ceea ce a fost, persoane și evenimente, s-au afundat în slava cea stricăcioasă. Ceva asemănător a cugetat și Gamaliil, învățătorul de lege, atunci când Sinedriul evreilor voiau să-i omoare pe Apostoli: „Bărbaţi israeliţi, luaţi aminte la voi, … că înainte de zilele acestea s-a ridicat Teudas, zicând că el este cineva, căruia i s-au alăturat un număr de bărbaţi ca la patru sute… După aceasta s-a ridicat Iuda Galileianul şi a atras popor mult după el; dar şi acela a pierit şi toţi câţi au ascultat de el au fost împrăştiaţi. Şi acum zic vouă: Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu (F. Ap. 5, 35-39).

Unii, cu seriozitate și dintr-un simțământ nobil, se nevoiesc pentru fapte umane, însă ne conduc departe de Dumnezeu și de adevăr. Alții, cu mintea lor tulburată și cu ochii speriați se grăbesc să aducă ei înșiși un vânt pârjolitor și cu unelte ascuțite șterg nume și texte. Aceștia aduc pustiul, mai înainte ca însuși timpul să probeze calitatea și durabilitatea lucrurilor. Se grăbesc să depisteze vrăjmași, să vâneze tâlhari, lăsându-și poarta lor deschisă și grădina lor neudată. Aceștia sunt cei care caută „barbari”, deoarece ei sunt o oarecare rezolvare, dau un oarecare sens vieții, ieșire din patimile care-i mișcă spre luptă.

Cineva a citit că Dumnezeu are „pizmă” pentru mântuirea omului și a considerat că urmăm pizma dumnezeiască, prin a căuta cu încăpățânare împlinirii voii sale – si mai ales „prima” lui voie, de vreme ce prima voie a lui Dumnezeu este bună. Aceasta este o dovadă a faptului că, citindu-i pe Părinți, mai degrabă citim ceea ce avem în mintea noastră foarte mică.

Toți care adunăm saci cu nisip la ușa noastră sau pietre de anatemă, să ne supunem ostenelii să deschidem Evanghelia la o oarecare pagină, să ne adunăm atenția la o propoziție și să ne întrebăm pe noi înșine: Oare eu fac aceasta? Merită să consemnăm aici un dialog scurt cu un oarecare tânăr din străinătate, căruia i-am spus:
– În loc să cauți mereu eretici și să te ocupi exclusiv cu ceilalți, să faci polemică și să-ți faci sufletul câmp de luptă, nu ar fi mai bine să-ți întorci atenția la lipsurile vieții tale personale, la păcatele tale, la lucrarea ta duhovnicească?
Răspunsul său a fost ca o catapultă:
– Nu, fiindcă aceasta îmi dă viață!

A, ce frumos! Oare, câte fapte ortodoxe aparent curajoase și incompatibile ascund o patologie primejdioasă? Primejdia vine din altă parte, de la însuși înlocuitorul vieții. Iar această amenințare ne află și ne ia nepregătiți. Să ne întoarcem la povața Părinților: „Cercetează toată zidirea și pe toate în sinea ta. Nu privi în afară, ci apleacă-te înspre cele dinlăuntru, adună-ți toată mintea în casa înțelegătoare a sufletului, biserică fără formă Domnului întocmind” (Cuviosul Nil, Epistola 119).

Aceasta este mai înainte de toate Sfântul și Marele Sinod. Unii nici măcar nu-l bănuiesc, pentru că sămânța Semănătorului a căzut pe piatră. Unii îl folosesc în mod figurat pentru predicile lor, pentru că sămânța a fost înăbușită de multă vreme de închipuirea lumească. Iar alții îl disprețuiesc pentru că nu le slujește intereselor lor.

Astăzi se accentuează unilateral numai exteriorul, structura, relația, iar interiorul este considerat ca ceva fantastic. Această poziție se potrivește omului epocii noi. La această unilateralitate contribuie și teologia persoanei clădită în aer, de la care rezultă primatul de stăpânire și desființarea egalității duhovnicești.

De aceea și un lucru bun care s-a făcut la recentul Sinod de la Creta, a fost menționarea tradiției isihaste și a sinoadelor care l-au validat. Această tradiție teologică, care mărturisește participarea personală, reală la energiile necreate ale lui Dumnezeu, este esența care desparte empiric credința ortodoxă de erezie. Comuniunea energiilor necreate depășește înțelesul și rațiunea ierarhiei intransigente, precum și a formelor și comportamentelor de stăpânire, care caracterizează eclesiologia romano-catolică și care, în ultima vreme, se revarsă și ale noastre.

Din fericire, chiar fiecare cleric ortodox înțelege că sărăcia duhovnicească nu se înlocuiește cu structuri și vrednicii. Și că, dacă vrem să aflăm adevărul în ceva, îl vom căuta la Sfinți, la prietenii smeriți ai lui Dumnezeu cei cu inima luminată, care și-au făcut dogma viață. Acest adevăr însuși poporul cel credincios îl primi și-l va păstra. Acest adevăr va rămâne.

Aparuse in anul 1990 o “carte” al carui titlul coincidea cu numele editurii care o tiparise si era folosita de multi crestini sub forma unui indreptar de spovedanie. Parintele Arsenie, avand discernamant duhovnicesc, arata ca aceasta compilatie poate face mult rau, autorul ei nefiind duhovnic, ci numai diacon, el insusi spunandu-si “nemonah”. In acest sens se stie ca, cu cat sunt oamenii mai sofisticati cu atat dau mai putina insemnatate formelor; pe cand oamenii simplisti abia se aduna laolalta ca si alcatuiesc regulamente strasnice, intotdeauna in viziunea lor forma avand prioritate asupra fondului. In speta, compilatia amintita emana un duh de asprime in privinta aplicarii canoanelor, fiind astfel in contrast cu viziunea avei Arsenie care spunea ca aceste canoane

raman valabile ca niste mari faruri de orientare care sa puna in lumina gravitatea pacatelor, dar trebuie cunoscuta si aplicarea lor cu pogoramant“.

In prezenta editie intalneam ca un laitmotiv aceasta pledoarie mai sus mentionata, in fiecare interviu care cuprinde intrebari despre spovedanie. Cu privire la acest aspect i s-a reprosat candva ca nu este “in litera canoanelor” privind maniera in care aplica pogoramintele. De fapt era in duhul Cuviosului Paisie Aghioritul care spunea:

Da, mai ales in vremea de astazi nu ajuta sa aplice cineva toata Legea Bisericii cu o asprime fara discernamant, ci trebuie sa cultive marimea de suflet in oameni. Sa faca mai intai treaba buna in el insusi, ca sa poata ajuta sufletele, caci altfel va sparge capetele. Pidalionul se numeste Pidalion, pentru ca indruma pe om spre mantuire, cand intr-un mod cand intr-altul, precum face corabierul, miscand carma cand la dreapta, cand la stanga, ca sa scoata coarabia la liman. Daca o va tine drept, fara sa o miste dupa cum este de trebuinta, va izbi coarbia de stanci, o va scufunda si oamenii se vor ineca. Daca duhovnicul foloseste canoanele ca bombardament si nu cu discernamant, potrivit cu omul, cu pocainta ce o are acela etc., in loc sa vindece sufletele le va omori“.

Ava Arsenie avea o comuniune in duh cu Parintele Sofronie Saharov care zicea:

De multe ori chinul duhovnicului este ca se distruge pe sine insusi si isi strica lucrarea sa, ramanand in legile si in canoanele exterioare. Exista parinti duhovnicesti care, pentru a fi siguri, tin litera legii. Asta le da o oarecare siguranta, insa mult mai siguri sunt cei care se primejduiesc pentru dragostea fratelui si fac iconomie traind in duhul legii. Facand iconomie in rugaciune, simt ca pentru dragostea fratelui au incalcat litera legii. Aceasta abatere ii tine in smerenie, cea care aduce harul. Dimpotriva, cei care se justifica pe ei insisi, stiindu-se pastratori ai legii, se ingreuiaza catre mantuire. Duhovnicii care sunt exagerat de exigenti nu-i pot tine aproape pe oameni, nici nu-i pot ajuta“.

Parintele Sofronie Saharov avertizeaza insa ca nu este potrivit oricarui duhovnic sa aplice pogoramantul, ci numai aceloara care il au din preaplin pe Duhul Sfant si harisma deosebiri duhurilor, celorlalti cu prudenta [a se vedea Hierotheos Vlachos, Cunosc un om in Hristos/Parintele Sofronie de la Essex, Ed. Sophia, 2011, pag. 298]. In acest sens l-am auzit de multe ori pe Parintele Arsenie spunand referitor la cei care faceau pogoramant prin imitatie:

“ca prea “pogoara” pogoramantul!”

“Marii duhovnici s-au consacrat in Ortodoxie intotdeauna prin “darul deosebirii”. Aceasta a fost intotdeauna semnul dupa care au fost recunoscuti: din felul cum dadeau raspunsul la problemele ce li se puneau. Un raspuns izvorat din darul deosebirii, este intotdeauna cel potrivit, cel ce-ti rezolva problema, cel care nu e cuvant, ci leac, balsam care vindeca, transforma, schimba si asa-l consacra pe cel care nici o alta decizie nu-l consacra ca atare”. [Dr. Antone Plamadeala, Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa, Sibiu, 1983, p. 119].

Sursa: Parintele Arsenie Papacioc, O clipa inima mi se facuse cer

img_1273a

Legaturi:

***

 

***

 


Categorii

"Marele Sinod Panortodox" (de la Creta - inainte si dupa), Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, Parintele Staniloae, Parinti greci si athoniti, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

15 Commentarii la ““Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi?” – ISPITA “ULTIMATUMURILOR” si PRECIPITAREA RAVNEI FARA CHIBUZINTA/ De ce se pomeneste episcopul la Liturghie?/ SFANTUL SI MARELE SINOD… DIN LAUNTRUL NOSTRU ABANDONAT/ Litera si Duh in aplicarea canoanelor de catre duhovnic. DARUL DEOSEBIRII care nu “sparge capetele”

  1. Sa va intareasca si sa va ocroteasca Domnul Dumnezeu, fratilor, ca prin valul acesta de rautati si ispite ce se abate peste voi in numele unui dumnezeu personal si exclusivist, categoric si nerabdator, aveti certitudinea ca slujiti Celui ce singur S-a suit pe Cruce pentru mantuirea oamenilor necunoscatori si nerecunoscatori si atunci si acum si in toate veacurile!

  2. @carmen

    Sa ne ferim totusi de cuvantul “exclusivist”…nu prea mai am incredere in intelesurile lui din momentul in care l-am auzit pe un celebru duhovnic roman batran categorisindu-i pe Parinti drept “exclusivisti” .Noi sa tinem cu dintii de parohia noastra(alegeti-va cu grija parohia…o spun cu durere),de manastiri,neamul nostru si Ortodoxie.

  3. “Cuviosul Paisie ne este pilda de dreapta-socoteala si de atitudine profund duhovniceasca, intr-o lume (bisericeasca) tentata prea usor de extreme. Pentru unii blandetea si dragostea exclud fermitatea si curajul rostirii adevarului, sunt absolutizate si duse, prin inselare sau ipocrizie, la o extrema, ajungand sa justifice orice compromis dogmatic, moral sau canonic. Pentru altii “dreptatea” se transforma in patima si ravna lor devine oarba, fanatica, lipsita de intelepciune, inchinandu-se literei, si nu Duhului, excluzand bunatatea inimii si compasiunea si indreptatind infierbantarea sangelui, declamand obsesiv, la foc automat, numai canoane si anateme, avand pe buze intruna cuvinte ca “apostati” si “eretici” despre oricine ni se pare ca nu e suficient de “drept” si de riguros cu litera legii.

    “La fel, nu putem sa zicem, daca vrem sa ramanem ortodocsi, ca noi ne ocupam doar de viata launtrica si nu ne intereseaza daca ierarhii nostri fac rugaciuni si semneaza declaratii de compromis cu ereticii, dar ne amagim daca am crede ca ravna marturisitoare ne absolva de necesitatea de a duce o viata duhovniceasca, de rugaciune si de lupta proprie cu patimile. Cum zice Scriptura, “Si pe una sa o faceti, dar nici pe cealalta sa nu o lasati“. http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/09/07/cuviosul-paisie-aghioritul-si-cele-doua-rani-opuse-ale-bisericii-de-azi-ecumenismul-si-stilismul/

  4. De-aia-i mai bine sa te gandesti inainte. Nu dupa. Toti avem rugaciunea la indemana pana la urma si Biserica va fi vesnic vie, deci nu are rost sa ne mai lamentam. Daca stii ca mocneste un foc la tine in casa, il stingi si pe urma abia pleci, ca sa nu te trezesti cu casa in flacari cand te intorci. Cel mai bine e sa invatam cu totii ceva din asta.

  5. Pingback: INTRERUPEREA COMUNIUNII – O MASURA DE LUAT IN ULTIMA INSTANTA/ Talcuirea Canonului 31 Apostolic despre NEPOMENIREA EPISCOPULUI | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: COMUNICAT DUR AL PATRIARHIEI despre manifestarile publice impotriva ierarhilor români semnatari ai documentelor de la Creta. “Aceşti răzvrătiți din Biserică, sub pretextul că apără Ortodoxia, tulbură din interior pacea şi unitatea Biseric
  7. Pingback: Părintele Episcop MACARIE despre SFANTA EUFIMIA, marturisirea credintei, casatoriile homosexuale si cele mixte si PROVOCARILE DE AZI ALE BISERICII: sectarism, secularism, sincretism (VIDEO, tabara ASCOR Cluj de la Ghelari) | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: SIMPLITATEA CARE NE MANTUIESTE. Fericitul Parinte Serafim Rose despre necesitatea de A NE INMUIA INIMILE, A NU NE INCREDE IN MINTEA NOASTRA si a nu ramane la nivelul corectitudinii rationale: “Atitudinea CRITICISTĂ este un lucru foarte negativ şi
  9. Pingback: Teologul DIMITRIOS TSELENGHIDIS isi retrage semnatura de pe SCRISOAREA DESCHISĂ-MĂRTURISIRE DESPRE SINODUL DIN CRETA. Motivul revocarii: NU ESTE DE ACORD CU INTRERUPEREA SOLITARA A POMENIRII EPISCOPILOR | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: PĂRINTELE RAFAIL NOICA – cuvânt la Catedrala Mitropolitană din Iași: “RĂMÂNEȚI ÎN CREDINȚĂ, RĂMÂNEȚI ALĂTURI DE BISERICĂ ȘI DE PĂSTORII NOȘTRI! Vă îndemn și vă rog să purtați în rugăciuni pe arhiereii voștri!“
  11. Pingback: Mitropolitul IEROTHEOS VLACHOS in conferinta de la Iasi despre SINODUL DIN CRETA si IESIREA DIN BISERICA, ecumenism si fanatism, diplomatie si discernamant: “AVETI DESAVARSITA INCREDERE IN MITROPOLITUL TEOFAN! E mai bine să rămânem în Biserică
  12. Pingback: PARINTELE CALCIU – ultimul cuvant public inainte de moarte: EPISCOPUL IN BISERICA ORTODOXA. DUHUL SI LITERA (si video). Scrisoare inedita catre un preot: “RAMANEM STRANS UNITI IN JURUL IERARHIEI SI IERARHILOR NOSTRI, CACI O BISERICA FARA IERAR
  13. Pingback: PARINTELE AMFILOHIE de la Diaconesti, cu discernamant despre SINODUL DIN CRETA, dincolo de aparente, in contextul mai larg si mai profund al geopoliticii mondiale: “CATI NU S-AR BUCURA SA FIE UN SCANDAL IN BISERICA, CATI NU RAVNESC DEZINTEGRAREA TAR
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare