Ce dăm lui Dumnezeu şi ce dăm cezarului?

22-01-2007 Sublinieri

180px-logo_of_pantanassa_monastery.jpgPrincipiul foarte clar ce se poate extrage din textele care urmeaza ale Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Iustin Popovici este că Domnului i se cuvine sufletul şi trupul nostru, adică întreaga41nero.jpg noastră viaţă, pe când cezarului, sau statului, i se cuvin numai şi numai … taxele. Atât şi nimic mai mult. Statul este îndreptăţit doar să ceară taxele prin care îşi întreţine construcţia sa menită, legitim, să ţină ordinea publică, siguranţa persoanelor şi a proprietăţilor. Atât şi nimic mai mult. Orice depăşeşte acest principiu este ultragiu adus lui Dumnezeu. De la pretenţiile împăraţilor vechi de a fi cinstiţi precum zeii, de la impunerea cu forţa a unei religii dominante, până la războiul făţiş dus împotriva lui Dumnezeu, începând cu Revoluţia Franceză, statul, când îşi depăşeşte graniţele legitimităţii sale, este izvor de nenumărate, sângeroase şi cumplite prigoniri ale lui Hristos şi Bisericii Sale.

sf_ioan_gura_de_aur_mozaic.jpg

  • Sf. Ioan Gură de Aur, fragmente din Omilia LXX la Matei:

Atunci mergînd fariseii au făcut sfat ca să-L prindă în cuvînt” (Matei 22, 15)

– Cînd “atunci”?

Atunci cînd mai cu seamă ar fi trebuit să se căiască, atunci cînd ar fi trebuit să se minuneze de bunătatea Lui, cînd ar fi trebuit să se teamă de viitor, cînd ar fi trebuit ca acelea trecute să-i încredinţeze de cele viitoare. Faptele întăreau spusele lui Hristos. Vameşii şi desfrînatele au crezut; profeţii şi drepţii au fost omorîţi; şi pe temeiul acestor fapte ar fi trebuit să nu I se mai împotrivească Domnului în cuvînt cînd le vorbea de pieirea lor, ci să creadă şi să se înţelepţească. Totuşi nici aşa nu pun capăt răutăţii lor, ci zămislesc alte răutăţi şi merg înainte. Şi pentru că nu puteau pune mîna pe El, că se temeau de popor, fariseii au luat altă cale: să-L arunce în primejdie şi să-L facă vinovat de crimă împotriva statului.

Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodianii, zicîndu-I: Învăţătorule, ştim că eşti omul adevărului şi calea lui Dumnezeu în adevăr înveţi şi nu-Ţi este teamă de nimeni, că nu cauţi la faţa oamenilor. Deci spune-ne nouă, ce Ţi se pare? Se cade a da dajdie cezarului sau nu? (Matei 22, 16-17)”

“Iudeii plăteau tribut, că erau sub stăpînirea romanilor. Şi pentru că fariseii văzuseră că Teuda şi Iuda fuseseră condamnaţi nu cu mult înainte la moarte pentru că puseseră la cale o răscoală împotriva ordinii statului (Fapte 5, 36-37), voiau ca prin cuvintele acestea ale lor să-I pună în spate aceeaşi vină. De aceea au trimis la Iisus şi pe ucenicii lor şi pe irodiani, ca să-I sape, după cum gîndeau ei, o îndoită prăpastie, şi de o parte şi de alta; să-I întindă laţurile din toate părţile ca să-L prindă orice răspuns ar da. Dacă răspundea pe placul irodianilor, să-L învinuiască fariseii; dacă răspundea pe placul fariseilor, să-L acuze irodianii. Hristos plătise dajdie (Matei 17, 24-27), dar ei n-o ştiau. Fariseii se aşteptau să-L prindă fie într-un chip, fie în altul. Dar mai mult doreau să spună ceva împotriva irodianilor. De aceea i-a şi trimis pe ucenicii lor, ca pornindu-L împotriva irodianilor în prezenţa lor să-L dea pe mîna lui Irod ca pe unul ce vrea să-i ia puterea.

Aceasta a lăsat-o şi evanghelistul Luca să se înţeleagă, cînd a spus că L-au întrebat în fata mulţimilor (Luca 20, 27), ca să aibă mai mulţi martori. Dar a ieşit cu totul altceva. Şi-au arătat prostia lor înaintea mai multor oameni. Uită-te la linguşeala şi viclenia lor ascunsă! „Ştim, spun ei, că omul adevărului eşti!” Pentru ce atunci, fariseilor, spuneaţi că este un înşelător, că amăgeşte poporul, că are demon, că nu este de la Dumnezeu? Pentru ce cu puţin înainte v-aţi sfătuit să-L ucideţi? Dar fariseii fac tot ce le porunceşte viclenia lor. Puţin mai înainte, cînd L-au întrebat cu obrăznicie: „Cu ce putere faci acestea? (Matei 21, 23)”, n-au căpătat răspuns; de aceea nădăjduiesc ca acum cu linguşeala să-L înmoaie şi să-L facă să spună ceva împotriva legilor statului, ceva împotriva ordinii de stat.

Fariseii I-au mărturisit adevărul cînd I-au spus: „Ştim că omul adevărului eşti”; au spus ceea ce era; dar n-au grăit cu gînd curat, nici de bună voie. Îi mai spun: „Nu-Ţi este teamă de nimeni”. Ai văzut cum se descoperă că au de gînd să-L facă să rostească nişte cuvinte care-l pot supăra pe Irod, dar să-I bage şi vina că doreşte să pună mîna pe putere, că Se răscoală împotriva legilor statului, ca să-L osîndească pe Hristos ca pe un răzvrătit şi ca pe unul care a vrut să pună mîna pe putere? Cuvintele: „Nu-Ţi este teamă de nimeni” şi „Nu cauţi la faţa omului”, le-au spus fariseii gîndindu-se la Irod şi la cezar.

„Deci spune-ne nouă, ce Ţi se pare?” Acum Îl cinstiţi şi-L socotiţi învăţător, dar atunci cînd vă vorbea de mîntuirea voastră Îl dispreţuiaţi şi-L ocăraţi de multe ori! De aceea fariseii sînt de acord cu irodianii. Uită-te cît sînt de vicleni! Nu-I spun: „Spune-ne nouă: Este bine, este de folos, este legal?” Nu, ci: „Ce Ţi se pare?”; urmăreau deci un singur lucru: să-L trădeze, să-L declare duşman cezarului. Evanghelistul Marcu arătînd lucrul acesta pune în lumină mai bine cutezanţa şi gîndul lor ucigaş, spunînd că L-au întrebat: „Să dăm dajdie cezarului sau să nu dăm?Fierbeau de mînie, zămisleau viclenie, dar se făţăreau că-L cinstesc.

– Ce le-a răspuns Hristos?

– „Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?

“Ai văzut cît de aspru le vorbeşte? Cu cuvîntul le face mai adîncă tăietura, cînd vede că răutatea lor e vădită şi desăvîrşită. Mai întîi îi zăpăceste, apoi le închide gura, descoperindu-le tainele sufletului lor şi făcînd cunoscut tuturora cu ce gînduri au venit la El. Hristos a făcut lucrul acesta ca să pună capăt răutăţii lor, să nu mai încerce să-L atace din nou. Îi ţine de rău, deşi fariseii îi arătaseră multă cinstire prin cuvintele lor. Îl numiseră învăţător, mărturisiseră că e adevărul şi că nu caută la faţa omului; dar El, Dumnezeu fiind, nu S-a lăsat înşelat de nici unul din aceste cuvinte linguşitoare. Asta ar fi trebuit să-i facă pe farisei să vadă că mustrarea pe care le-o face Hristos nu se întemeiază pe o simplă presupunere, ci este un semn că El cunoaşte tainele sufletului lor.

Dar Domnul nu S-a mărginit numai la mustrare, deşi era de ajuns numai darea pe faţă a gîndului lor ca să-i facă să se ruşineze de răutatea lor; nu S-a oprit la atîta, ci le-a închis gurile şi în alt chip, spunîndu-le: „Arătaţi-Mi banul dajdiei!”

Şi după ce l-au arătat, aşa cum făcea totdeauna, a pronunţat sentinţa prin gura lor şi-i face pe ei înşişi să declare că se cade să plătească dajdie. Strălucită şi mare victorie! Cînd Hristos le pune întrebarea, nu-i întreabă pentru că El n-ar fi ştiut ce urmăreau aceia, ci întreabă pentru că voia să-i facă pe ei responsabili de propriile lor răspunsuri.

Cînd i-a întrebat: „Al cui este chipul de pe ea?” şi ei I-au răspuns: ”Al cezarului!“, Domnul le-a spus: „Daţi cezarului cele ce sînt ale cezarului“.

Nu e vorba deci de un simplu dat, ci de o restituire.Lucrul acesta îl arată şi chipul şi scrierea de pe ban. Apoi, ca să nu spună fariseii: „Ne porunceşte să ne supunem oamenilor”, Hristos a adăugat: „Şi lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu“. Se cade, dar, să dăm oamenilor cele ale oamenilor şi să dăm lui Dumnezeu cele ce datorăm lui Dumnezeu. De aceea şi Pavel zice: „Daţi tuturor cele datorate: celui cu darea, dare; celui cu vama, vamă; celui cu frica, frică”.

Cînd auzi pe Hristos spunînd: „Dă cele ale cezarului cezarului”, află că îţi spune să dai cezarului numai acelea care nu vatămă cu nimic credinţa; altfel n-ar mai fi o dajdie şi o vamă dată cezarului, ci diavolului.

Cînd fariseii şi irodianii au auzit acest răspuns li s-a închis gura şi s-au minunat de înţelepciunea Lui. Ar fi trebuit să creadă, ar fi trebuit să se spăimînte; le dăduse doar dovada Dumnezeirii Lui: le descoperise tainele sufletului lor şi le închisese cu blîndeţe gurile. Dar ce-au făcut ei? Au crezut? Nicidecum, ci, „lăsîndu-L, au plecat“.

91.jpg

  •  Cugetările Sf. Iustin Popovici:

<<„Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.” Iată ce fel de coexistenţă a Bisericii şi statului a fost stabilită şi prescrisă de Atotştiutorul Domnul nostru şi Mântuitorul Hristos (Matei 22, 21).

De aceea ea rămâne în veci obligatorie şi nestrămutată pentru Biserică. Cezarului – moneda, banii, cu efigia cezarului.

Lui Dumnezeu? – şi sufletul şi trupul: căci pe trup şi în suflet este întipărit chipul lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu se află şi pe trup şi în trup, pentru că trupul trăieşte prin sufletul asemănător lui Dumnezeu. Deci, şi unul şi altul aparţin lui Dumnezeu – veşniciei, vieţii veşnice, Adevărului veşnic, Dreptăţii veşnice, Raţiunii veşnice. Prin urmare, cele ce aparţin lui Dumnezeu nu pot fi jertfite de dragul cezarului, şi aici întâietatea îi revine totdeauna lui Dumnezeu.

În Dumnezeu – Omul, în lucrarea şi trupul Lui – Biserica, Dumnezeu totdeauna se află pe primul loc, iar omul – pe-al doilea;Dumnezeu totdeauna hotărăşte totul, şi nu omul. Acestea sunt atotvaloarea şi măsura a toate în Biserica universală. Iată de ce ea se apleacă asupra oricărei probleme „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste.”…

„Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”– acesta este principiul coexistenţei dintre Biserică şi stat. Nu colaborare, ci coexistenţă între Biserică şi stat. Nu colaborare, cu atât mai mult atunci când „cezarul” prigoneşte toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu şi nu vrea să ştie nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci ţinteşte doar să nimicească tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc condiţiile principale pentru colaborare.

Sau coexistenţa egală în drepturi a aşezămintelor, şi a persoanelor umane, sau calvarul Bisericii cauzat de către prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii, care tăgăduiesc şi prigonesc pe Dumnezeu şi cele ale lui Dumnezeu.Iar prin dictatură impun pe potrivnicul lui Dumnezeu şi cele potrivnice lui Dumnezeu. În acest caz Biserica şi statul se despart, se separă fiecare cu ale sale. Nimeni să nu îndrăznească să se amestece în treburile lăuntrice ale Bisericii, să nu se atingă de sfintele şi veşnicele ei îndatoriri şi drepturi evanghelice.

Este limpede că Biserica sub orice regim, chiar şi cel ateist, trebuie să-şi găsească un mod de a convieţui (modus vivendi), dar întotdeauna în duhul şi limitele principiului evanghelic de convieţuire: „cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”, şi asta sub controlul suprem al Atot-Evangheliei: „să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”.

Dacă însă acest lucru este cu neputinţă, nu-i rămâne Bisericii ca „modus vivendi”, decât principiul evanghelic: să pătimească pentru Domnul Hristos, să rabde, să sufere, luptând astfel pentru drepturile fundamentale ale … credinţei, conştiinţei şi ale sufletului”.

Alte cugetări, pe această temă, ale sf. Iustin Popovici, aici.


Categorii

Crestinul in lume, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Iustin Popovici, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “Ce dăm lui Dumnezeu şi ce dăm cezarului?

  1. Adevărul nu are niciodată loc la masa lumii.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate