Cuvinte parintesti pline de iubire si de intelepciune de la Cuviosul Paisie Aghioritul pentru DREAPTA-SOCOTEALA, MARIME DE SUFLET SI NADEJDE

12-07-2007 ~~Sublinieri~~

“Sunt si unii care se comporta in acelasi fel fata de toti. Dar nu putem pune intr-un degetar cat punem intr-un butoi; sau sa incarcam pe un bou, cat pe un cal. Boul este sa traga plugul; nu se poate sa-i punem samar si sa-l incarcam. Pe cal nu trebuie sa-l punem la plug, pentru ca el este bun sa ridice greutate. Pentru o treaba este unul, pentru alta celalalt. Sa nu dorim sa punem toata lumea pe calapodul nostru. Fiecare are particularitatile lui. Sa le trecem cu vederea pe unele, atunci cand acestea nu vatama. Daca ar fi putut intra in randuiala toti oamenii inca din viata aceasta, nu s-ar mai fi facut neoranduieli si ar fi fost si aici rai. Asadar, sa nu avem pretentii nerationale de la ceilalti“.

“Este trebuinta de dreapta socoteala si iarasi de discernamant, atunci cand cineva are de-a face cu suflete. In viata duhovniceasca nu exista o reteta, o regula. Fiecare suflet are propria sa calitate si capacitate. Exista vase de mare capacitate si vase de capacitate mica. Unele sunt din plastic, nu rezista mult, iar altele sunt metalice si rezista. Atunci and duhovnicul stie calitatea si capacitatea sufletului, va actiona potrivit cu posibilitatile si cu mostenirea ereditara ce o are, precum si cu sporirea ce a realizat-o. Purtarea lui va fi potrivita cu starea in care se afla cel ce se spovedeste, cu pacatele pe care le-a facut si cu o multime de alte elemente. Fata de cel obraznic va lua aminte ca sa nu-i dea drepturi de obraznicie. Pe sufletul celui sensibil va cauta cum sa-l ajute ca sa infrunte cu barbatie problemele lui“.

“Respectarea poruncilor ajuta, dar respectarea lor corecta, deoarece se poate ca cineva sa respecte poruncile, dar in mod gresit. In viata duhovniceasca este necesara dreptatea dumnezeiasca si nu aplicarea seaca a legii. Ii vedem si pe Sfintii Parinti cu cat discernamant spuneau sa se aplice sfintele canoane! Marele Vasile, cel mai sever Parinte al Bisericii, care a scris cele mai aspre canoane, citeaza un canon ce este valabil pentru un pacat, dar dupa aceea el insusi adauga: “nu cerceta timpul, ci felul pocaintei“. Adica, daca doi oameni fac acelasi pacat, duhovnicul, potrivit cu pocainta fiecaruia, unuia ii poate da canon sa nu se impartaseasca doi ani, iar celuilalt 2 luni. Se poate face chiar si atata diferenta (…)”.

“Epitimiile sunt la discernamantul duhovnicului. Pentru cei care pacatuiesc cu raceala, duhovnicul trebuie sa fie aspru, fara sa cedeze. Pe cel care este biruit, dar se pocaieste, se smereste, cere iertare cu strangere de inima, il va ajuta cu discernamant sa se apropie iarasi de Dumnezeu. Asa au facut si atatia sfinti. Sfantul Arsenie Capadocianul, de pilda, ca duhovnic, de obicei nu dadea canoane oamenilor. Incerca sa-i aduca intru simtire, ca ei singuri, din marimea de suflet, sa ceara sa faca nevointa, milostenii sau alt fel de fapta buna”.

Unii spun: “A, cutare duhovnic este foarte canonist. Foarte aspru! Este inteligent, are memorie buna, stie Pidalionul pe de rost“. Dar un duhovnic care aplica dupa litera canoanele cuprinse in Pidalion poate face rau Bisericii (..) Mai ales in vremea de astazi nu ajuta sa aplice cineva toata legea Bisericii cu o asprime fara discernamant, ci trebuie sa cultive marimea de suflet in oameni. Sa faca mai intai treaba buna in el insusi, ca sa poata ajuta sufletele, caci altfel va sparge capetele.
Pidalionul se numeste pidalion (= carma), pentru ca indruma pe om spre mantuire, cand intr-un mod, cand in altul, precum face corabierul, miscand carma cand la dreapta, cand la stanga, ca sa scoata corabia la liman. Daca o va tine drept, fara sa o miste dupa cum este de trebuinta, va izbi corabia de stanci, o va scufunda si oamenii se vor ineca. Daca duhovnicul foloseste canoanele ca… bombardament, si nu cu discernamant, potrivit cu omul, cu pocainta ce o are acela etc., in loc sa vindece sufletele, le va omorit, sa ceara sa faca nevointa, milostenii sau alt fel de fapta buna.”

“Pana la un punct trebuie sa se gandeasca cineva la o greseala a sa, iar apoi sa ceara smerit mila lui Dumnezeu si, daca nu exista mandrie, Dumnezeu va ajuta. Si mai ales atunci cand cineva este sensibil, este mai bine sa-si uite pacatele lui cele vechi, dupa ce i s-au iertat prin pocainta si marturisire. Unuia ca acesta vrajmasul ii poate aduce aminte de pacatele de odinioara si sa-l distraga de la rugaciune. Insa cel care nu este sensibil si vede ca mandria se naste inlauntrul sau, atunci este bine sa-si aduca in minte pacatele sale, ca sa se smereasca”.
“Nu spun sa nu va supravegheati pe voi insiva si sa va lasati greselile sa treaca neobservate, insa trebuie mers numai pana la un punct, mai copilasule, si cu intristarea! Nu nepasare, dar nici nenorocire. Ai facut ceva care nu a fost bine? Te-ai gandit la el? L-ai vazut? L-ai recunoscut? L-ai marturisit? Mergi inainte, nu te impiedica. Tine-l numai in memorie, ca sa iei aminte alta data, daca ti se va da o pricina asemanatoare (…). Trebuie sa te mahnesti, dar mahnirea sa fie pe masura. Daca nu te doare, vei fi ‘tra-la-la’ si vei cadea iarasi in aceeasi greseala; nu te vei indrepta. Dar daca din mahnirea pocaintei treci in deznadejde, atunci inseamna ca te-ai mahnit mai mult decat trebuia. In aceste cazuri trebuie sa-ti dai tie insuti putin curaj si sa infrunti greseala cu putina nepasare buna“.
“Dumnezeu, din dragoste, nu ingaduie ca inca de la inceputul vietii noastre duhovnicesti sa ne simtim pacatosenia noastra, ca sa nu ne incovoiem. Exista suflete marinimoase si sensibile care nu ar fi putut rezista si s-ar fi vatamat. Asadar, ne orbeste ochii ca sa nu ne vedem toate pacatele impreuna (…). Lucrarea fina vatama atunci cand nu exista experienta. La fel se intampla si cu simtirea binefacerilor lui Dumnezeu. Daca ar vedea omul binefacerile lui Dumnezeu inca de la inceputul vietii lui duhovnicesti, ar pati hemoragie duhovniceasca. Pentru ca, atunci cand cineva vede binefacerile lui Dumnezeu si totodata isi simte nerecunostinta sa, se topeste”.

“Trebuie luare aminte, pentru ca se poate ca diavolul sa-l apuce din cele de-a dreapta, din pocainta si sa-l arunce in cele de-a stanga, in mahnire sau deznadejde, in asa fel incat sa-l zdrobeasca sufleteste si trupeste si sa-l netrebniceasca. Adica ii aduce cealalta zdrobire, care are neliniste, ca sa-l faca cioburi. Se poate, de pilda, sa-i spuna: <Esti foarte pacatos, nu te vei mantui>. Chipurile se intereseaza de sufletul tau, dar de fapt iti pricinuieste neliniste si te arunca in deznadejde. Dar n-o sa-l lasam pe diavolul sa faca ceea ce vrea. Atunci cand diavolul iti spune: <Esti pacatoasa>, tu sa-i spui: <Si ce te intereseaza asta pe tine? Cand vreau eu voi spune ca sunt pacatoasa, nu cand vrei tu> (…) Melancolia si apasarea sufletului se datoresc de obicei mustrarilor de cuget provenite provenite din sensibilitate, si atunci omul are nevoie de marturisire, ca sa poata fi ajutat de duhovnic. Pentru ca, daca este sensibil, se poate ca greseala sa fie foarte mica, dar vrajmasul diavol s-o mareasca, sa i-o arate cu microscopul, ca sa-l arunce in deznadejde si sa-l netrebniceasca. Poate sa-i spuna, de pilda, ca a mahnit, chipurile, mult pe unii, ca le-a pricinuit greutati, etc., si sa-l faca sa se mahneasca mai mult decat poate suporta. Daca diavolul se intereseaza asa de mult de unele ca acestea, de ce nu se duce sa necajeasca constiinta unui om stapanit de nesimtire? Dar pe cel nesimtitor, dimpotriva, il face sa considere intru nimic o greseala mare de a sa, ca sa nu-si vina in simtire. Omul trebuie sa se cunoasca pe sine asa cum este, nu asa cum il prezinta vrajmasul diavol, deoarece acesta se intereseaza numai spre raul nostru. Niciodata sa nu deznadajduiasca, ci ii ajunge numai sa se pocaiasca, deoarece si pacatele lui sunt mai putine decat cele ale diavolului, si are si circumstante atenuante, deoarece a fost plasmuit din pamant, si din neatentie a alunecat si s-a murdarit. Pentru ca nevointa sa fie corecta, trebuie ca noi sa invartim roata invers de cum o invarteste diavolul. Daca ne spune ca suntem ceva, sa cultivam prihanirea de sine. Daca ne spune ca suntem nimic, sa spunem: <Dumnezeu ma iubeste>”.

“– Parinte, intru in panica atunci cand am caderi in nevointa mea.

– Nu te teme. Este lupta si vom avea si rani. Acestea se vindeca prin spovedanie. Iata soldatii aflati in razboi, atunci cand sunt raniti intr-o lupta, alearga imediat la medic, isi leaga rana, si continua sa se lupte cu marime de suflet. Intre timp dobandesc si experienta din ranire si se pazesc tot mai bine, asa incat sa nu mai fie raniti“.