“INVREDNICESTE-MA, DOAMNE, SA TE BUCUR SI EU CU INTOARCEREA MEA!”. Cand uitam ca suntem fii risipitori sau uitam cum ne iubeste si ne asteapta Tatal… ISPITELE CRESTINULUI – INTRE OBRAZNICIE SI DEZNADEJDE

5-03-2013 Sublinieri

128512_iertarea-predica

Omilii la FIUL RISIPITOR dense in intelesuri vii ale episcopului Asterie al Amasiei si parintelui Petroniu Tanase

“Intr-adevar, multi din cei care se folosesc de pocainta, marturisesc de forma ca se intorc de la viata lor de altadata, dar prin felul lor de purtare se poarta ca si cei care nu merita sa fie osanditi, traind la fel cu cei care au viata cu­rata si care traiesc ireprosabil, bucurandu-se, ingamfandu-se, traind in placeri, fara sa se osandeasca pe ei prin vreo intristare, ci multumindu-se numai cu numele celui ce se pocaieste”.

*

“De obicei, omul fuge de sine, se fereste sa se uite in sufletul sau, ca sa nu vada cum este. Se teme chiar sa o faca, presimte ca aceasta privire este primejdioasa; ca o prapastie in care, daca te uiti prea mult, ametesti si te prabusesti”.

***

Va recomandam si:

***

pocainta

Episcopul ASTERIE AL AMASIEI:

OMILIE LA DUMINICA FIULUI RISIPITOR1

Insasi experienta de toate zilele ne-a aratat ca ceata fariseilor este nesimtitoare si vicleana in acelasi timp, si ignoranta in orice fel de virtute. Fariseii erau vicleni, pentru ca, in timp ce Dumnezeul si Mantuitorul nostru Se apropia cu bu­navointa de toti pacatosii care veneau la El, ei se suparau si murmurau, impovarati fiind de marea si buna rabdare a Domnului si de covarsitoarea Lui bunatate; erau nesimtitori, pentru ca se in­departau de iertare, cu toate ca sufletele lor erau mai bolnave decat ale celorlalti oameni pe care ei ii osandeau.

Asa erau fariseii. Mantuitorul, insa, Care de­pasea orice bunatate, Care era foarte bun si era o vistierie nesfarsita de indurari, n-a lasat nici pe farisei nevindecati. Fariseii, ca niste cai salbatici care nu te lasa sa-i atingi cu mana, nu sufereau sa le vorbeasca pe fata de pacatele lor. Pentru aceea Domnul le vorbea in parabole, amestecand cu miere doctoria cea amara si fara gust; astfel, cu dibacie le vindeca boala lor, invatandu-i ca este un lucru placut si iubit lui Dumnezeu pocainta pacatosului.

Good_shepherd_iconDupa ce a vorbit despre gasirea oii celei pierdute, despre bucuria ce a simtit-o pastorul la gasirea ei2, dupa ce a aratat si veselia femeii care a gasit drahma ce se ascunsese in pamant si ca a chemat pe femeile din vecini ca sa ia parte la bucuria ce insasi o avea3, ataca un subiect mai clar si mai precis, parabola celor doi fii4 pe care ati auzit-o adineaori. Parabola este asa:„Un om avea doi fii; si a spus cel mai tanar: Tata, da-mi partea de avere ce mi se cuvine”5.

Foarte bun lucru si potrivit fiintei rationale ca sa cerceteze cu ravna sensul ascuns in para­bole si obscuritati si sa-l aduca la lumina. Mai cu seama acest lucru il lauda Solomon, facand aceasta idee inceput al cartii proverbelor: „De a cunoaste intelepciunea si invatatura, de a intelege cuvintele gandirii si de a pricepe vicleniile cuvintelor”6. Sa vedem si noi care este sensul parabolei Stapanului, punand capat discutiei feluritilor interpreti ai parabolei, ca si Solomon certei dintre cele doua femei care pretindeau acelasi copil7.

Se cuvine sa intelegem prin tatal pe Dum­nezeu, iar prin cei doi fii ai tatalui, pe cel mai mare si pe cel mai mic, sa-i luam drept doi oa­meni; unul care ramane in harul ce i-a fost dat, in dragostea catre Dumnezeu, care nu s-a revol­tat niciodata impotriva Bisericii, nici n-a cazut de la impartasirea tainelor ca de la o masa parin­teasca; celalalt, usuratic, s-a despartit fara greu­tate de adevaratul tata – caci Dumnezeu este Tatal obstesc al tuturor -, a imprastiat si a stri­cat darurile date lui de Dumnezeu, dupa cum desfranatii obisnuiesc sa cheltuiasca banii pa­rintilor lor.

Sensul mai general al alegoriei cuprinde aici in putine cuvinte multime de interpretari ama­nuntite. Trebuie sa vedem deci ce inseamna ce­rerea partii de avere de la tatal. Şi dobandeste repede partea. Multi oameni cer de la Dumnezeu botezul si impartasirea cu Sfintele Taine ca o mostenire ce li se cuvine. Dumnezeu nu refuza de a le-o da, ci indeplineste cererea cu foarte multa graba. Trebuie insa ca acela care o pri­meste sa nu fie ravnitor numai la dobandirea acelei mosteniri si nepasator la pazire, ci sa o pri­measca cu placere, si sa o pastreze cu bagare de seama. Caci are si hot istet si viclean, care se sileste in diferite chipuri s-o fure, nu ca sa se imbogateasca el prin rapirea ei, ci ca sa arate pe cei lipsiti de ea saraci si nenorociti.

Tatal nu este chitibusar, nici zgarcit sau greoi la datul harului; dimpotriva, nu da unuia mai mult, iar altuia mai putin, ci da ceea ce se cuvine, da in chip egal tuturor. Chiar daca ai vedea iesind din botez in acelasi timp o suta de mii de oameni, toti au in chip egal acelasi dar: iertarea pacatelor, vrednicia infierii, aceeasi lucrare infloritoare a Duhului. Pornind de aici insa, unii raman in libertatea si in nobletea parinteasca, traind potrivit legilor si poruncilor in care au fost nascuti; pastreaza ne­patata bunastarea si fericirea vietii lor, bucurand pe Tatal, iar ei facandu-si o onoare din bunavointa Aceluia; altii nascocesc alte idei si dau directii vietii, cum a fost Abesalom cel din vechime, nestiind sa chiverniseasca bine bogatia imbelsu­gata ce li s-a dat, nici sa gospodareasca cu inte­lepciune casa lor noua si luminata; se rusineaza si de frumusetea casei, si strica si taria bogatiei duhovnicesti; se fura pe ei insisi, viclenesc im­potriva fericirii lor si sunt stricatorii vredniciei neamului omenesc, cum ni s-a aratat si acest tanar din parabola, care „a plecat intr-o tara in­departata si acolo a cheltuit averea lui, traind in desfranari”8. Care tara? Straina poruncilor lui Dumnezeu, lipsita de fapte bune; nu odrasleste niciun bine, ci rodeste cu sarguinta un singur fruct, pacatul dureros si plin de spini; in ea nu este izvorul vietii, nici paradis desfatator si inflo­ritor care sa inveseleasca fata, ci-i cu totul plina de praf si funinginoasa; auzim ca aceasta tara este asemenea tarii sodomitilor dupa ce a cazut foc peste ea. Ţara aceea n-a fost creata cu o ast­fel de natura – caci Creatorul n-a creat nimic ne­trebnic sau rau -, ci pacatul locuitorilor ei a facut-o netrebnica.

Asadar, a plecat desfranatul si paricidul intr-o tara straina, nestiind sa spuna acele cuvinte: „Bine-mi este a ma lipi de Dumnezeu9. Sa nu te miri daca, in chip alegoric, am numit pe pacatos paricid. Caci mai cu seama este vrednic sa fie biciuit cu un astfel de nume cel ce se leapada de Tatal obstesc. Iar daca vrei, asculta pe Dumnezeu, Care, prin profetul Isaia, Se plange impo­triva nerecunoscatorilor iudei:

„Asculta, cerule, si ia in ureche, pamantule, ca Domnul a vorbit: Am nascut fii si i-am crescut, dar ei s-au lepadat de Mine”10; iar in alta parte, spune: „Daca sunt Tata, unde este slava Mea? Daca sunt Stapan, unde este frica de Mine?” 11.

Cumplit lucru este ca un fiu tanar sa se desparta de tatal lui! Atata vreme cat sta la un loc cu tatal lui, de bunavoie sau de frica, se rusineaza de el, este cuviincios, supus, cuminte, caci are prin legaturile firesti cu tatal sau un pedagog nedespartit de el; nu are nicio legatura cu oamenii desfranati, nu se inhaiteaza cu cetele tinerilor destrabalati, nici nu poate cheltui fara nicio opreliste in chip rau averea. Pentru tanar prea multa bogatie este prilej de desfranare. Dar pe toate acestea le respinge si le indeparteaza cand e departe de ochiul tatalui. Cand tineretea este lasata, de capul ei si nu stie nici de frica, nici de rusine, doi paznici puternici ai tineretii razvratitoare, atunci da, atunci toate se pierd si se nimicesc. Nimeni nu mai este in stare sa opreasca raul, intocmai ca un foc cres­cut atat de mare incat biruie multele brate ale stingatorilor.

A plecat intr-o tara indepartata si acolo a cheltuit averea lui, traind in desfranari”. Nu se imprastie si se cheltuieste numai bogatia paman­teasca de cade in mana unor iconomi rai, ci si bogatia cea mare si nemateriala, care ni se da noua din cer, cu atat mai repede se risipeste cand este incredintata unor suflete iubitoare de trup. Oare nu i se pare celui care are minte pierdere de mari comori atunci cand se pierde harul, cand se strica impartasirea de la masa cea de taina si cand foamea il cuprinde pe cineva de trupul si sangele lui Hristos, iar initiatul si ucenicul credintei este indepartat de la impartasirea cu Sfin­tele Taine, cand dintre intelepti este numarat im­preuna cu desfranatii, cand cade din curatie in necuratie? Nu inseamna asta a cheltui averea? Averea cea nemateriala, cea mai presus de lume, cea cereasca, cu care nu poatadam_evee sa se compare nici toate bogatiile lumii? N-ar putea exista o saracia mai cumplita, nici o goliciune mai urata decat de a fi lipsit de aceste comori. A cheltuit si Adam averea sa in chip rau, a cazut din toata averea parinteasca si a fost alungat dincolo de tinutul acela preafrumos, pe care l-a lucrat Dumnezeu si pe care, plantandu-l prin propria Sa intelep­ciune, l-a aratat incarcat cu tot felul de plante. Adam, golindu-se de toata imbracamintea sa, se rusina mai mult de goliciunea sa decat de acoperamantul de frunze. Asa ajung si toti pacatosii: din fii, naimiti; din oameni nobili, oameni fara niclo slava; din liberi, sclavi; din bogati, saraci; neputinciosi sa mai spuna cuvintele obisnuitei indrazneli: „Tatal nostru Care esti in ceruri”.

fiuRatacitor3Şi mergand, s-a alipit de unul din locuitorii tarii aceleia; si acela l-a trimis in tarinile sale sa pasca porcii”. Cumplit este locuitorul acestei tari, care aduna pe toti desfranatii, care apropie de el pe toti dezmostenitii soartei, care atrage la el pe ucigatorii de tata si-i trimite sa indeplineasca treburi lipsite de cinste. Trebuie notat ca stapanul turmei nu este pastor de oi, ci de porci. Pastor al oilor cuvantatoare este Hristos, Care spune: „Eu sunt pastorul cel bun”. Iar pastor al porcilor este diavolul, prietenul porcilor. Oare nu-si aminteste ascultatorul de minunea aceea cand Hristos a vindecat pe indracit, omul acela infricosator si slabanogit, care a iesit din mor­minte? Nu-si aminteste ca demonii alungati din om – caci era o tovarasie de duhuri necurate – l-au rugat sa-i lase sa se duca in turma por­cilor? Negresit ca au legaturi de prietenie cu aceste animale si trebuia sa-si alba ca loc de odihna fiinte tot atat de necurate ca si ei. Asadar, l-a trimis pe nenorocitul tanar sa pasca porcii. Vai, ce nenorocire! Vai, ce nefericire! Dupa feri­cirea lui de altadata sa ajunga tovaras cu pazito­rul porcilor, sa manance roscove, hrana rece si nehranitoare! Asa-i natura desfatarii pacatului! Dulce pentru putina vreme si n-are in ea nimic folositor.

[…]

NVamesulSiFariseulGr2au se mai numeste pe el fiu, ci de bunavoie se dezgoleste de vrednicia de fiu din pricina umilintei. Se numeste sluga si-si da si celelalte nume de necinste, ca sa ne arate ca cel care-si plange pacatele trebuie sa-si aiba sufletul abatut si sa se umileasca. Intr-adevar, multi din cei care se folosesc de pocainta, marturisesc de forma ca se intorc de la viata lor de altadata, dar prin felul lor de purtare se poarta ca si cei care nu merita sa fie osanditi, traind la fel cu cei care au viata curata si care traiesc ireprosabil, bucurandu-se, ingamfandu-se, traind in placeri, fara sa se osandeasca pe ei prin vreo intristare, ci multumindu-se numai cu numele celui ce se pocaieste. Parabola aceasta da indreptar vietii noastre, ara­tand ca cel care are nevoie de mila lui Dumnezeu nu trebuie nici sa-si ridice ochii la cer, ci, prin privirea sa plina de rusine, sa arate lipsa de indrazneala a sufletului sau, sa imite pe vamesul acela care s-a dus odata cu fariseul la templu ca sa se roage, care privea spre pamant si se folosea numai de un singur cuvant: „Dumnezeule, milos­tiv fii mie, pacatosului!”.

Mai departe, parabola descrie in persoana ta­talui bunatatea lui Dumnezeu. Tatal nu ramane nepasator cand se intoarce fiul lui, nici nu-i in­toarce spatele si nici nu evita intalnirea – caci prin aceste gesturi se manifesta starea sufleteasca a celor maniati – ci, cand l-a vazut ca vine, ii iese inainte; nu merge cu pasi linistiti, fara gra­ba, ci alearga ca sa-l intampine cat mai degraba pe fiul sau cel ratacit. Cand a ajuns langa el nu-l saluta cu nepasare, ci-si lipeste fata de grumazul lui si cu totul cuprins de tulburare da drumul la siroaie de lacrimi, asa cum a facut odinioara in Egipt Iosif cand l-a vazut pe Veniamin. Şi tatal il saruta, simbol al impacarii. Pe cand fiul rostea cuvinte pline de mila si cauta sa-si ceara iertare, tatal intrerupe ruga lui si porunceste slugilor sa-i aduca imbracamintea cea mai buna, inel si incaltaminte, spre a-i da vrednicia cinstei de altadata si spre a impodobi, cum era si firesc, pe cel plin de murdarie si imbracat in zdrente. Dupa aceasta, porunceste sa se pregateasca ospat si masa, ca, printr-o ingrijire deosebita si printr-o primire parinteasca, sa-l faca pe cel ratacit sa-si uite nenorocirea. Toate aceste lucruri nu sunt scrise de dragul povestirii, ci fiecare cuvant cuprinde tainele unei ascunse alegorii. Dupa cum stiti, este o parabola; iar caracteruIntoarcereaFiuluiRisipitor1l parabolei este, de a ne duce mintea pe temeiul celor spuse spre alte idei. „Aduceti-i haina cea mai buna!”. Ce vrea sa ne spuna prin aceste cuvinte? Ştim ca tot cel care are parte de baia renasterii se imbraca cu har de sus, straluceste prin noutate si se im­braca cu haina nestricaciunii. Asa se petrec lu­crurile acum, pentru ca atunci cand omul va cadea din nou in noroiul pacatului, are nevoie iarasi de un mijloc de curatire a murdariei. Şi pentru ca nu este cu putinta un al doilea botez cu apa, Dumnezeu a daruit un ajutor, pocainta, de eficacitate egala cu botezul, care spala, prin lacrimi, intinaciunile noastre si ne arata iarasi curati. A venit asadar pacatosul, a cazut cu fata la pamant si primeste podoaba imbracamintei celei cinstite. Dar pentru ca suntem pecetluiti in harul infierii prin Duhul, a fost dat tanarului si inelul, simbolul darului spiritual in care a fost pus din nou. Intr-adevar, Duhul cel Sfant para­seste pe cel care duce o viata rea, intocmai ca o porumbita care paraseste un turn pustiit, si nu se intoarce mai inainte de a se ridica prin fapte de virtute, intarind si punand in siguranta pe de o parte simturile, ca pe niste usi, prin care mai inainte intra neimpiedicat pacatul, iar pe de alta parte, curatindu-si si luminandu-si sufletul prin intoarcerea sa, cum se curata si se lumineaza o casa varuita din nou. I se da tanarului si incalta­minte. Pentru ce? Ştiti bine ca s-a spus sarpelui sa tinteasca calcaiul omului, iar omului, capul sarpelui, dupa cum este scris in cartea Facerii: „Tu vei tinti capul lui si acela, calcaiul tau” .

fratele-cel-mare-al-fiului-risipitor1Dupa ce s-au facut acestea, a venit si fratele lui. Cand a vazut ospatul si bucuria pentru in­toarcerea fratelui cel ratacit, s-a intristat. Intris­tarea fratelui face dovada unui suflet partinitor si ignorant. Cu toate ca fusese pagubit cu ceva, totusi trebuia sa nu se supere, ci sa se poarte cu barbatie, preferand pe fratele sau putinei pagube. Dar acum il impovareaza darnicia altuia, cu toate ca n-a fost cu nimic pagubit; izbucneste de suparare, prin aceea ca cel gol a fost imbracat, cel infometat, hranit si cel fara casa si-a gasit adapost. Asta e starea sufleteasca a fratelui. Şi vina lui e indoit de mare prin faptul ca sunt frati, in acest sens inteleg si parabola lucratorilor viei din Evanghelia dupa Matei. Şi acolo, pentru ca lucratorii din ceasul al unsprezecelea, datorita darniciei stapanului viei, au primit aceeasi plata ca si cei ce au lucrat in vie din ceasul al treilea, au inceput sa-si arate nemultumirea si sa carteasca, in felurite chipuri; stapanul viei, insa, cu blandete, dar totodata si cu dreptate, raspunde obiectiilor celor nemultumiti prin urmatoarele cuvinte:

Prietene, daca-ti micsorez plata cu care ne-am invoit, tine-ma de rau si supara-te! Dar daca munca ta n-a ramas neplatita, pentru ce te intristezi daca am miluit pe cel intarziat? Bogatia este a mea; nu cumva crezi ca tu ai dreptul sa dispui de ea? Esti un om rau daca te doare inima de bogatiile altuia!

Mi se pare c-ar fi nimerit sa-i fie adresate acestui frate asemenea cuvinte:

Scumpul meu prieten, partea ta de mostenire nu ti s-a micsorat cu nimic, nici cinstea, nici slava din pricina mantuirii celui cazut. Sa nu te supere bunatatea tatalui, daca se poarta asa de omeneste cu cel ce-a primit atatea lovituri de la soarta. Cel care miluieste nu judeca cu exacti­tate, ci daruieste cu iubire de oameni”.

Si aces­tea, cand ar exista un tata care sa fie atras spre mila silit de cineva.

Şi s-a maniat fratele cel mai mare si nu voia sa intre. Iar tatal a iesit si-l chema. O, bunatate parinteasca, care trebuie sa te imparti spre doua patimiri cu totul deosebite ale copiilor! Pe unul sa-l primeasca pentru a pune capat chinului, iar pe celalalt sa-l roage ca sa puna capat invidiei. Si mania fratelui era foarte mare, dupa cum se poate vedea din cuvintele lui: „Cand a venit acest fiu al tau care ti-a mancat averea cu desfranatele, i-ai junghiat lui vitelul cel ingrasat”. Cuvintele acestea exprima exact revolta sufletului si aduc sub ochi manie tulburatoare, care se munceste sa izbucneasca cu aceeasi violenta ca si aburii, care, inchisi intr-un fel oarecare, ies afara deodata cu multa forta. Caci vezi cum isi bate joc de fratele lui, aducandu-i aminte de viata lui petrecuta cu femeile desfranate si de nebunia lui, dand la iveala faptele de rusine, pe care trebuia sa le acopere, caci pacatele noastre fac pe rude sa roseasca.

Ce invatatura ne dau aceste cuvinte pentru Biserica? Niciodata sa nu hulesti pe fratele tau cand se intoarce de la135039_sfanta-scriptura-biografia-noastra-22 o viata stricata, nici sa sfasii ranile lui cu insulte, nici sa-l facem de rusine in fata prietenilor povestind trecutul lui, ci sa suferi impreuna cu el pentru faptele lui tre­cute si sa te bucuri de cele prezente, pentru ca, parasind faradelegea, ravneste dreptatea si, recunoscandu-si gresalele, se intoarce la virtute. Iau parte la aceasta bucurie si ingerii si se veselesc de cei care se intorc spre fapte bune, dupa cum am invatat in chip precis de la glasul cel mare si nemincinos. In niciunul dintre voi sa nu fie gand de inovatie, nimeni sa n-aiba o viata desfranata, nici sa nu fuga de Tatal nostru si Dum­nezeu, Caruia am fost invatati sa-I spunem: „Ta­tal nostru Care esti in ceruri”. Iar daca cineva este cuprins de nebunie, de dorinta de placeri si de altele asemenea, sa se intoarca din pustie, sa vina la painea vietii, evitand roscovele, sa-si reia vrednicia de altadata, sa ajunga liber si fiu in loc de sluga. Tatal este gata in iubirea Sa de oameni, iese intru intampinarea celui ce se pocaieste si se intoarce pentru ca este iubitor de copii si bun. Lui se cuvine inchinaciunea, acum si in vecii vecilor. Amin.


NOTE:

1 Tradusa dupa textul editat de Dr. Adolph Bretz, op. cit, p. 107-115. Traducerea exacta a titlului omiliei este aceasta: Omilie la cei doi fii, de la Luca.

2 Luca 15, 4-6.

3 Luca 15, 8-9.

4 Luca 15, 11-32.

5 Luca 15, 11-12

6 Proverbe 1, 2-3.

7 III Regi 3, 16-28.

8 Luca 15, 13.

9 Psalmi 72, 27.

10 Isaia 1, 2.

11 Maleahi 1, 6

(din: Asterie al Amasiei, “Omilii si predici“, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2008)

 omilii-si-predici-asterie-al-amasiei-institutul-biblic-ibmbor

***

MEDITATIA DUHOVNICEASCA A PARINTELUI PETRONIU TANASE:

Duminica Fiului Risipitor

De unde vine puterea asa de mare a smereniei? Priveste la vames, ce face el? Se bate in piept, neindraznind sa se uite la cer si zice: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului! Doua lucruri face: se caieste pentru pacatele sale si cere mila de la Dumnezeu. Doua lucruri foarte simple: se vede omul asa cum este si alearga la Dumnezeu, iar din ele izvoraste un noian de daruri.

strutDe obicei, omul fuge de sine, se fereste sa se uite in sufletul sau, ca sa nu vada cum este. Se teme chiar sa o faca, presimte ca aceasta privire este primejdioasa; ca o prapastie in care, daca te uiti prea mult, ametesti si te prabusesti. Acest simtamant nu este mincinos.

Omul nepasator fata de mantuire duce casa buna cu pacatul si cu patimile; se obisnuieste cu ele, i se par firesti, „ca asa este el”, fara sa-si dea seama de fiara pe care o hraneste. Abia atunci cand se trezeste si vrea sa scape de ele, face o amara experienta. De unde pacatul i se parea placut, se facea cu lesnire, acum insa a devenit o fiara ucigatoare, cu anevoie de biruit. Patima se in­cuibeaza adanc in firea omului, cu atat mai adanc, cu cat este savarsita de mai multe ori. Intreaga alcatuire: trup si suflet, minte, simtire si vointa, se pacatosesc; insasi lumea inconjura­toare apare stricata si indeamna la pacat. „Dupa ce diavolul pustieste sufletul omului, zice Sf. Maxim Marturisitorul, se in­departeaza si lasa in suflet idolul pacatului”. Acest idol nu-i altceva decat firea omeneasca modelata dupa chipul pacatului, fire care nu mai functioneaza dupa legile randuite de Facator, ci dupa mincinoasele legi ale patimii. Cand omul vrea sa scape de patima, insasi firea sa i se impotriveste si-l sileste la pacat. Omul se lupta din rasputeri cu sine insusi, dar puterea cu care el trebuia sa se impotriveasca raului, este si ea pervertita si-l ta­raste la rau; de aceea, este aproape intotdeauna biruit. N-ati vazut oameni impatimiti: betivi, tutungii, desfranati s.a., care voiesc sa scape de patima, dar nu mai pot? De zeci de ori se ho­tarasc s-o curme cu raul si de zeci de ori cad. „Patima invechindu-se si rana obrintindu-se, spune o vorba veche, a se tamadui cu anevoie este”. Iar Cuviosul Dorotei ne indeamna:

„Sa taiem patimile degrab, pana nu ne obisnuim cu ele… pentru ca daca le vom lasa sa se intareasca cu totul si ne vor cuprinde, atunci singuri nu le vom mai putea dezradacina oricat de mult ne-am osteni”.

Pentru ca la inceput sunt slabe si neputincioase ca o furnica, dar mai pe urma cresc si se intaresc ca niste lei si nu mai pot fi biruite. Aceasta este robia pacatului, moartea sufletului inainte de moarte si arvuna iadului.

In aceasta stare de neputinta, omul renunta sa se mai lupte cu pacatul, se deznadajduieste: Nu ma mai pot mantui, sunt pierdut! Atunci apare din nou vrajmasul si sopteste: „Vezi? Ai pacatuit peste masura; nu mai poti face nimic; Dumnezeu te-a parasit”. Omul se gaseste in pragul deznadejdii, pe marginea prapastiei iadului. Aceasta-i prapastia pe care o sapa pacatul in sufletul omului si de care el se teme cand fuge de sine. Daca omul nu se elibereaza din puterea tiranica a raului, caderea este sigura; dar omul singur, cu puterile sale numai, nu se poate smulge din robia in care se afla. Ce sa faca? Sa ne uitam la vames. El priveste in prapastia sufletului sau; se spaimanta si se cutremura, dar sluga la porcise umileste si striga degrab: „Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului!”. Dar daca omul nici nu vrea sa-si re­cunoasca starea decazuta si nici nu vrea sa alerge la Dumnezeu?, lucru care se intampla de fapt cel mai adesea.

Duminica a doua a Triodului ne pune inainte pilda Fiului Risipitor, a tanarului care si-a cheltuit in desfranari toata mostenirea parinteasca si a ajuns argat si porcar, adica rob patimilor celor rusinoase. Ce l-a facut sa se gandeasca la tatal sau? Lipsa, foamea, mizeria vietii. Daca omul nu se smereste de buna voie, Dumnezeu tot nu-l lasa; ii trimite necazuri, incercari, boli, suferinte, ca sa-l trezeasca. Pentru ca smerenia trupeasca mai usor aduce si smerenia sufleteasca si omul se trezeste, „isi vine in sine”. Nevointele pustnicilor: posturile aspre, privegherile de toata noaptea, ostenelile trupesti au si acest rost, sa smereasca trupul si, prin aceasta, mai usor sa smereasca sufletul. Chiar daca nu o face de buna voie, omul ajunge astfel sa-si dea seama de starea decazuta in care se afla, de robia si de neputinta sa si alearga la Dumnezeu, singurul care poate sa mantuiasca. Aceste doua atitudini sunt strans legate impreuna si amandoua absolut trebuitoare pentru izbavire. Talharul pe cruce si-a recunoscut faradelegile si tot atunci a strigat: „Pomeneste-ma Doamne!”; de aceea a auzit: „Astazi vei fi cu Mine in Rai!” (Luca 23, 42-43);

Iuda insa, desi s-a cait de faradelegea sa, in loc sa alerge la Invatatorul, a mers la templu, a aruncat argintii si ducandu-se, s-a spanzurat (Matei 27, 5).

Asotos-2011Pilda Fiului Risipitor tocmai acest rost are: sa ne indemne sa alergam degraba la Tatal, indata ce ne-am vazut cum suntem, ca sa nu cadem in deznadajduire. Şi, pentru ca sa alunge de la noi indoiala, teama, rusinea, ne pune inainte cea mai desavarsita icoana a milostivirii si bunatatii dumnezeiesti. Oricat de multe pacate am fi facut, sa nu ne indoim de iertare; niciodata nu este biruita milostivirea si iubirea de oameni a lui Dum­nezeu, „Care asa de mult a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat pentru dansa” (Ioan 3, 16).

„Milostivirea Lui Dumnezeu este foc arzator, zice Sf. Ioan Gura de Aur. O, de am avea noi atata ardoare pentru El, cata duiosie parinteasca are El pentru noi!”

Am vazut undeva o miscatoare icoana a acestei milostiviri dumnezeiesti. O casa in mijloc de campie si drumul care trece prin fata ei pierzandu-se la nesfarsit. Sus pe terasa casei, un batran cu barba alba, sprijinit in toiag, se apleaca inainte, cu mana streasina la ochi, uitandu-se in zare. Ce a vrut sa spuna pictorul cu acest tablou? Zice pilda evanghelica despre fiul risipitor care se intorcea acasa: „inca departe fiul fiind, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si alergand a cazut pe grumajii lui si l-a sarutat” (Luca 15,20). Dar cum a aflat tatal de intoar­cerea fiului? Aici este talcul batranului ce se uita in zare. Asa de mult isi iubea fiul, ca nu-si putea inchipui sa-l piarda pentru totdeauna. De aceea, mereu il astepta, mereu se uita in zare, mereu cu mana streasina la ochi: „Oare nu cumva vine?” De aceea l-a si vazut de departe. Asa-i mila cea nesfarsita a lui Dumnezeu. Nu oboseste, nu se imputineaza, mereu se uita dupa fiecare din noi pacatosii, mereu ne asteapta; „Nu se poate sa nu vina! Am facut atata pentru dansul, mi-am dat insasi viata pen­tru el, trebuie sa se intoarca!” Nu este pacat care sa biruiasca milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, oricat de grozava ar fi pacatosenia in care ne aflam, sa nu deznadajduim. Dumnezeu ne asteapta ca sa ne ierte, sa ne cuprinda in bratele parintesti. Şi nu numai ca ne imbratiseaza – semnul iertarii, ci ne imbraca cu haina cea dintai, cu haina curatiei; ne pune inel in deget – semnul eliberarii de pacat si al infierii; ne pune incaltaminte in picioare, adica ne intareste pe calea virtutii, ca sa nu ne mai intepam de ghimpii pacatului si – taind vitelul cel hranit – adica pe Fiul Sau Euharistic, se face bucurie mare: se bucura Puterile ceresti si Insusi Tatal Ceresc pentru pacatosul care se pocaieste (Luca 15, 10).

La utrenia acestei duminici se adauga si se canta Psalmul 136: fiul rispitor la porci

„La raul Babilonului, acolo am sezut si am plans, cand ne-am adus aminte de Sion. «Cantati-ne si noua din cantarile Sionului», ne indemnau cei ce ne robisera pe noi; dar cum sa cantam cantare Domnului in pamant strain? De te voi uita, Ierusalime, uitata sa fie dreapta mea. Sa mi se lipeasca limba de grumazul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine. Fiica Ba­bilonului, ticaloasa! Fericit este cel ce va lovi de piatra pruncii tai!”

Psalmul acesta este o miscatoare icoana a omului cazut in robia pacatului si a izbavirii lui. Cel robit de patimi este instrainat de cetatea bucuriei – Sionul; este dus departe, ca si Fiul risipitor, in Babilonul cel intunecat si in robie. „Canta si aici din cantarile Sionului”, porunceste diavolul. „Bucura-te si in pacat, slaveste-ma si pe mine, cum slaveai pe Dumnezeu”. Dar cum sa cantam cantarea Domnului in pamant strain? Cantarea Domnului rasuna numai impreuna cu El si in casa Lui, numai cand  suntem cu El si implinim poruncile Lui. In robia pacatului insa, nu mai putem face voia Lui, suntem sub stapanirea tiranului care ne robeste. Cum sa te bucuri savarsind pacatul? Adevarata bucurie numai in casa parinteasca se afla; numai in Sion putem canta „cantarea Domnului”.

Juramantul grozav al evreilor: „Sa-mi intepeneasca mana cea dreapta si sa mi se lipeasca limba de cerul gurii”; sa devin adica, neputincios cu mainile si sa-mi amuteasca limba daca te voi uita, Ierusalime, ne indeamna sa nu uitam niciodata de Domnul, oricat de cumplita ar fi robia noastra si instrainarea in care ne-a dus pacatul; numai Ierusalimul sa fie inceputul bucuriei noastre; numai in Domnul sa se bucure inima noastra!

Fericit este cel ce loveste de piatra pruncii fiicei Babilonului! Caci daca sunt omorati din fasa, pruncii babilonesti nu mai ajung mari, ca sa te robeasca. Aceasta, talcuiesc Parintii, in­seamna sa omoram patimile din fasa, de la inceput, sa nu le lasam sa creasca; sa le lovim de Piatra-Hristos, prin necontenita rugaciune si nu vom mai fi luati in robia babilonica a patimilor. Cat de mult se oglindeste lumea de azi in pilda Fiului Risipitor! Omenirea s-a instrainat de Dumnezeu, s-a dus in tara cea straina a pacatului si isi cheltuieste toata avutia parinteasca, Harurile lui Dumnezeu, in desfranari. Omul vrea sa fie fericit, dar departe de casa parinteasca. Şi a ajuns robul patimilor rusinoase, hamesit de foame sufleteasca, gol si rusinat. Va putea oare sa-si revina in sine? Sa-si dea seama ca „si argatii Tatalui sunt indestulati” si sa se hotarasca: „Scula-ma-voi si ma voi duce la Tatal meu…?”

fiul-risipitor_bAceasta-i singura cale care duce la casa parinteasca.

„Grabeste de-mi deschide bratele parintesti, ca in desfrau am cheltuit viata. Cautand spre bogatia cea necheltuita a indurarilor Tale, Mantuitorule, nu-mi trece cu vederea acum inima mea cea saracita; ca Ţie, Doamne, cu umilinta strig: Gresit-am, Parinte, la cer si inaintea Ta!”

Este calea cea buna a smereniei, pe care ne-a aratat-o vamesul si care ne invred­niceste de atatea daruri: dobandirea iertarii, recastigarea starii celei dintai, infierea, intarire impotriva raului si tarie pe calea virtutii.

Dar sa nu uitam cu nici un chip cele doua fete ale smere­niei: experienta nevredniciei si a neputintei noastre sa fie strans unita cu recunoasterea dependentei noastre de Dumnezeu, cu alergarea catre El. Numai asa ne putem ridica, dupa cuvantul Domnului, „fiindca numai cine se smereste se va inalta; cine ramane in Mine aduce roada multa; iar cine se desprinde de Mine, se usuca si se arunca in foc” (Ioan 15, 5-6). Pacatul ne desprinde de vita vietii, care este Hristos; smerenia ne altoieste din nou.

Duminica vamesului, aratandu-ne smerenia ca un izvor de binefaceri ceresti, a subliniat indeosebi prima fata a ei: recunoasterea pacatelor proprii, a neputintei si nevredniciei noastre in fata lui Dumnezeu. Duminica Fiului Risipitor ne infatiseaza cealalta fata, trebuinta de a alerga la Dumnezeu, scaparea si puterea noastra.

Numai intors la casa parinteasca, fiul si-a recapatat iertarea si starea cea dintai. Tatal il astepta mereu, dar nu s-a dus dupa el. Cu Dumnezeu nu ne putem intalni in tara pacatului, ci nu­mai la El acasa. Acolo-i haina cea noua, acolo-i inelul, acolo-i incaltaminte noua, acolo-i vitelul cel ingrasat si bucuria celor ceresti si praznuire cu Tatal si cu Fiul si cu Duhul Sfant, in vecii vecilor.

„Ca fiul cel desfranat am gresit si eu, indurate!… Primeste-ma pe mine, cel ce ma pocaiesc, Dumnezeule, si ma miluieste!”

Invredniceste-ma, Doamne, sa Te bucur si eu cu intoarcerea mea!

 (din: Protosinghel Petroniu Tanase, “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

usile pocaintei

LEGATURI:


Categorii

Asterie al Amasiei, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Fiul Risipitor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Invidia, rautatea, Parintele Petroniu Tanase, Razboiul nevazut, Triodul si Postul cel Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

37 Commentarii la ““INVREDNICESTE-MA, DOAMNE, SA TE BUCUR SI EU CU INTOARCEREA MEA!”. Cand uitam ca suntem fii risipitori sau uitam cum ne iubeste si ne asteapta Tatal… ISPITELE CRESTINULUI – INTRE OBRAZNICIE SI DEZNADEJDE

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Reflectiile Mitropolitului Antonie de Suroj la PILDA FIULUI RISIPITOR | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: IN CAUTAREA DRUMULUI INAPOI SPRE CASA PARASITA A IUBIRII PARINTELUI CERESC. Talcuirea Arhimandritului Zaharia de la Essex la pilda fiului risipitor | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: “Asa sunt eu…” sau despre FIRESCUL PACATULUI INTRAT IN FIRE, frica de prapastia launtrica si FIARA UCIGASA PE CARE O HRANIM | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: “NU EXISTĂ ARME MAI PUTERNICE DECÂT LACRIMILE CELOR CARE SE POCĂIESC. Nimic nu este mai puternic decât omul care-şi recunoaşte păcatul, decât omul care se simte nevrednic să se roage… şi totuşi se roagă” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: DUMNEZEU, CERŞETORUL DRAGOSTEI NOASTRE… “A, Tu eşti Doamne? Un moment, mai aşteaptă puţin… am atâtea treburi de făcut…, treburi, griji, interese!” | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: BISERICA PĂCĂTOȘILOR. “Dacă primim poruncile în afara iubirii Lui părinteşti, atunci Biserica se devalorizează şi ajunge un sistem”. ADEVĂRUL ŞI DRAGOSTEA sau “MÂNA” ASPRĂ ŞI “MÂNA” MÂNGÂIETOARE A ACELU
  7. Pingback: PARABOLA PĂRINTELUI MILOSTIV: “Dacă omul nu se încredinţează de iubirea părintească a lui Dumnezeu, nu se poate lupta duhovniceşte” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate