CUVIOSUL PAISIE DESPRE SMINTELI SI SMINTIRE: “Sa nu cerem de la porci sa aiba evlavie la crini”

13-10-2009 Sublinieri

91592891392193192192793op4

“Când vedem ceva rău să-l acoperim, nu să-l publi­căm. Nu este corect să se facă publice căderile mo­rale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm pu­blicităţii păcatele celorlalţi şi pricinuim un mare rău. “Spune-l Bisericii” nu are înţelesul că toate trebuie să se facă şi cunoscute, pentru că astăzi nu sunt toţi Biserica. Biserica sunt creştinii care trăiesc aşa cum vrea Hristos, iar nu ceilalţi, care luptă Biserica”.

“Cel neatent aprinde foc şi nu se gândeşte că va arde totul în locul unde l-a aprins. Când vreodată aprinde foc un astfel de om şi pârleşte şi alte suflete, avem datoria să ne rugăm şi să aruncăm şi vreo găleată de apă. Sunt şi alţii care sunt violenţi – au şi evlavia împreună cu vătămarea de minte şi atunci când aud ceva cu care nu sunt de acord, fără să cer­ceteze dacă este corect sau nu, pe toate le fac praf”.

inp67

“Toate sunt curate celor curati”

Omul duhovnicesc este ‘foc mistuitor’

– Părinte, cum poate trăi cineva corect şi creştineşte în societatea de astăzi, fără să se smintească de oamenii care trăiesc departe de Dumnezeu?

– De ce să se smintească de ceilalţi care nu sunt aproape de Dumnezeu? Dacă ar fi fost dintr-o familie cu şapte-opt copii şi pe unul-doi din fraţi i-ar fi tras satana şi ar fi trăit o viaţă păcătoasă, l-ar fi smintit viaţa lor păcătoasă?

– Nu, ci l-ar fi durut, deoarece ar fi fost vorba de fraţii lui.

– Aşadar, răul se află în noi. Nu avem dragoste, de aceea nu-i simţim ca pe fraţii noştri pe toţi oamenii şi ne smintim de viaţa lor. Toţi formăm o familie mare şi suntem fraţi, pentru că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu. Dacă într-adevăr am simţi că toţi oamenii suntem fraţi, ne-ar durea pentru cei ce trăiesc în păcat şi nu ne-ar sminti viaţa lor păcătoasă, ci ne-am ruga pentru ei.

Iar dacă ne smintim, răul se află în noi; nu este în afară de noi. Când ne smintim, să ne spunem nouă înşine: „Tu pe câţi ai smintit? Şi nu vrei să-l rabzi pe fratele tău? Pe tine cum te rabdă Dumnezeu, cu atâtea câte faci?”. Gândiţi-vă la Dumnezeu, la Maica Domnului, la îngeri, care îi văd pe pământ pe toţi oamenii – ca şi cum s-ar afla într-un balcon mare şi îi văd pe oameni, care sunt adunaţi în piaţă – pe unii cum fură, pe alţii cum se ceartă, pe alţii cum păcătuiesc trupeşte etc. Cum îi rabdă! Cum rabdă ei toată răutatea şi păcatul ce există în lume, şi noi să nu răbdăm pe fratele nostru! Este înfricoşător!

– Părinte, ce înseamnă ceea ce spune Apostolul Pavel: „Dumnezeul nostru este foc mistuitor”?

– Dacă arunci într-un cuptor hârtii, gunoaie, ce se va întâmpla cu ele? Nu vor arde? Aşa şi în omul duhovnicesc: orice i-ar arunca diavolul, arde. “Foc mistuitor!”. Când în om se aprinde flacăra dumnezeiască, toate ard. După aceea nu se mai lipesc de el gândurile murdare. Adică diavolul nu încetează să-i arunce gânduri murdare, dar omul duhovnicesc este “foc” care le arde. După aceea diavolul oboseşte şi se opreşte. De aceea şi Apostolul Pavel spune: “Toate sunt curate celor curaţi”. La cei curaţi toate sunt curate; nu există nimic necurat. Pe cei curaţi şi în noroi de îi vei arunca, rămân curaţi, ca razele soarelui, care oriunde ar cădea, rămân luminoase şi curate.

Omul duhovnicesc, fiind ajutat de omul cel sfânt, se schimbă în înţelesul cel bun, iar de omul trupesc nu se vatămă. Îl vede, îl doare pentru el, dar nu păţeşte nici un rău. Un om aflat într-o stare duhovnicească de mijloc se schimbă în bine de către un om duhovnicesc, dar se poate schimba şi înspre rău de un om trupesc. Omul trupesc nu-l înţelege pe cel sfânt, şi se sminteşte de cel trupesc asemenea lui.În timp ce îndrăcitul văzând pe sfânt fuge, omul trupesc se duce la sfânt să-l ispitească şi să-l smintească. Unul care a ajuns în starea sodomiţilor se sminteşte chiar şi de îngeri. Omul smerit, chiar şi neexperimentat duhovniceşte de ar fi, distinge pe îngerul lui Dumnezeu de diavol, pentru că are curăţie duhovnicească şi se înrudeşte cu îngerul. În timp ce omul egoist şi trupesc, pe lângă faptul că este lesne înşelat de diavolul cel viclean, transmite şi el viclenia, iar prin senzualitatea lui provoacă şi vatămă sufletele bolnăvicioase cu microbii lui duhovniceşti.

– Părinte, cum ajunge cineva în starea în care poate să le vadă pe toate curate?

– Trebuie să se cureţe inima, ca să se odihnească în el harul lui Dumnezeu. Oare nu spune psalmul: “Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule”? Când se va curăţi inima cea bărbătească sau cea femeiască, atunci va locui Hristos în ea şi oamenii nici nu vor sminti, nici nu se vor sminti, ci vor transmite har şi evlavie. Omul care ia aminte de sine îşi păzeşte curăţia sa duhovnicească şi păstrează şi harul dumnezeiesc în sine. Astfel pe toate le vede curate, ba chiar şi pe cele necurate le pune în valoare. Adică şi pe acestea le face bune în fabrica lui duhovnicească. Hârtiile nefolositoare le face şerveţele curate, foi, caiete etc., bucăţile de bronz sparte le face sfeşnic etc. Şi dimpotrivă, omul care primeşte viclenia şi gândeşte cu vicleşug şi pe cele bune le schimbă în rele, precum uzina care face armament, care chiar şi aurul îl face gloanţe şi proiectile de tun, pentru că aşa sunt făcute maşinile ei.

Când cineva începe să facă cedări în păcat, se înnegreşte lăuntric, i se tulbură ochii sufletului său şi pe toate le vede tulburi. După aceea este molipsit de păcat şi păcatul îl zăpăceşte. Încă şi pe cele curate le poate vedea în chip păcătos. Există oameni care nu pot crede că, de pildă, unii tineri sau tinere trăiesc o viaţă curată. “Este cu neputinţă să se întâmple aceasta astăzi”, spun ei. Sărmanii, sunt atât de afundaţi în păcat, încât pe toate le văd în chip păcătos. Oamenii care dorm cu drăcuşorii nu pot gândi că există alţii care dorm cu îngeraşii. Dar să nu cerem de la porci să aibă evlavie la crini. Vezi că şi Hristos a spus: „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca să nu le calce în picioare”. De aceea cel care trăieşte duhovniceşte curat trebuie să ia aminte să nu facă prietenii cu cei lumeşti, nici să le dea drepturi duhovniceşti, ca să nu se vatăme şi să nu-i vatăme, deoarece oamenii lumeşti au alt tipic şi alt canonarh şi nu pot distinge Sfântul Mir de apa de colonie.

paisios3

Să nu pricinuim noi sminteli

Pe cât putem, să luăm aminte ca noi să nu dăm prilejuri să se creeze situaţii grele. Să nu deschidem crăpături diavolului, deoarece sufletele care au cugetarea stricată se vatămă şi caută apoi să se îndreptă­ţească pe ei înşişi. Procedând astfel, într-o parte zidim şi din cealaltă dărâmăm.

Odată au venit la Colibă câţiva tineri moderni şi am discutat. În ziua aceea trebuia să ies din Sfântul Munte. Când au aflat aceasta au ieşit şi aceia din Munte şi pe vapor au venit şi au stat alături de mine. M-au întrebat cu mult interes despre diferite subiecte duhovniceşti. Însă unii din corabie s-au smintit şi au început să ne privească foarte bănuitor. Dacă aş fi putut prevedea că s-ar putea sminti de aceasta ceilalţi, m-aş fi îngrijit să iau măsurile necesare.

Lumea este vicleană. Trebuie să ne îngrijim să nu creăm sminteli. Nu suntem răspunzători pentru cele de care nu ne putem apăra sau pentru care nu avem experienţă. Să nu aşteptăm plată de la Dumnezeu, când noi, din neatenţia noastră, pricinuim probleme. Plată avem atunci când noi suntem atenţi şi proble­mele le creează vrăjmaşul. Cineva îmi spune, de pildă, că sunt înşelat. Mai întâi caut să văd dacă sunt înşelat sau nu. “Ca s-o spună acela, a văzut ceva. N-a putut-o spune aşa, fără motiv; de ceva s-a smintit”. Şi stau şi mă gândesc şi caut să aflu de ce s-a smintit, ca să mă îndrept. Dacă spune că sunt înşelat, atunci sunt vrăji­tor, şi pentru mine asta este câştig, căci nu se va mai aduna lume şi mă voi linişti. Dar acela, sărmanul, se va osândi, pentru că face rău Bisericii. Nu-i păcat? Şi eu sunt de vină, pentru că la ceva nu am luat aminte.

Vin unii să-mi sărute mâna şi îi lovesc uşor peste cap. Altul vede şi spune: “Îi binecuvintează, deşi este numai monah! Ce-i asta?”. Nu sunt de vină ei, trebuie ca să n-o mai fac eu.

– Părinte, dacă cineva, din neatenţie, creează o oa­recare sminteală, unii spun: “Lasă-l  pe acesta, este lip­sit de judecată!”.

– Lipsă de judecată are cel care nu poate gândi, nu cel care este neatent. Cel neatent aprinde foc şi nu se gândeşte că va arde totul în locul unde l-a aprins. Când vreodată aprinde foc un astfel de om şi pârleşte şi alte suflete, avem datoria să ne rugăm şi să aruncăm şi vreo găleată de apă. Sunt şi alţii care sunt violenţi – au şi evlavia împreună cu vătămarea de minte şi atunci când aud ceva cu care nu sunt de acord, fără să cer­ceteze dacă este corect sau nu, pe toate le fac praf. Atunci trebuie ca, uneori, să călcăm puţin frâna, alte­ori, atunci când se opresc, să punem şi vreo piatră la roata lor, pentru că altfel o pot lua anapoda şi să ia şi pe alţii de-a valma cu ei.

paisios3

Cât de pricinuitori de sminteli sunt unii

Nu credeţi uşor cele ce le auziţi, pentru că sunt unii care le spun aşa cum le înţeleg ei. Odată a mers cine­va la Hagi-efendi şi i-a spus: “Să am binecuvântarea Sfinţiei Tale, Hagi-efendi, acolo sus s-au adunat o sută de şerpi”.O sută de şerpi? Cum de s-au aflat acolo?”, s-a mirat Sfântul Arsenie. “Ei, să nu fi fost o sută, dar cincizeci sigur erau”. “Cincizeci de şerpi!”. “Douăzeci şi cinci erau sigur”. “Ai auzit vreodată să se adune două­zeci şi cinci de şerpi?”, îi spune Sfântul. Apoi acela îi spune că trebuie să fi fost neapărat zece. “Bine”, îi spune Sfântul, “dar ce, au avut conferinţă de s-au adunat zece şerpi? Încetează! Nu este cu putinţă!”. “Să fi fost vreo cinci“, spune atunci acela. “Cinci?”. “Doi tot au fost”. După aceea îl întreabă Sfântul Arsenie: “I-ai văzut?“. “Nu”, spune acela, “i-am auzit cum făceau ssss…. printre crengi”. Se poate să fi fost şi vreo şopârlă…. Eu din câte aud, niciodată nu trag concluzii fără să cercetez. Unul poate spune ceva ca să judece, altul o spune numai ca să se afle în treabă, iar altul cu scop.

Cât de pricinuitori de sminteală sunt unii! În Koniţa erau doi prieteni foarte buni. În sărbători şi în Duminici niciodată nu umblau prin oraş, ci veneau la mănăstire în Stomio; mai şi cântau la strană. După aceea urcau pe munte, pe Cămila. Într-o zi un ins pervers le-a pus sminteală. Se duce la unul şi-i spune: “Ştii ce a spus acela despre tine? Asta şi asta”. Se duce apoi şi la celălalt şi-i spune: “Ştii ce a spus despre tine acela care îţi este şi prieten? Asta şi asta”. Imediat amândoi au devenit fiare şi au făcut un mare scandal în mănăstire! Între timp cel ce a aprins fitilul a plecat, iar aceştia continuau să se certe. Cel mai mic era şi puţin nervos şi ocăra pe cel mai mare. “Acum ce să fac?”, îmi spun. “Ce poate face diavolul!”. Mă duc şi-i spun celui mai mare: “Ascultă, el e mai mic! Şi pentru că e puţin ner­vos, nu-l lua în nume de rău. Cere-i iertare!”. “Părinte, ce iertare să-i cer”, îmi spune, “nu vezi cum mă ocărăşte? Eu nu am nici măcar idee de cele ce îmi spune”. Mă duc atunci la cel mai mic şi îi spun: “Ascultă, este mai mare, lucrurile nu sunt aşa cum le vezi tu. Du-te şi-i cere iertare!”. Acela sare în sus, şi începe să-mi strige: “O să ne certăm şi noi. Părinte!”. “Hai să ne certăm, bre, Pantelimoane! Dar lasă-mă puţin să mă pregătesc…”, i-am spus şi am plecat. Afară de mănăs­tire aveam nişte lemne lungi ca să împrejmuiesc grădina. Mă duc, iau de la vreo 400 m depărtare un lemn de aproape 5 m şi încet-încet îl târăsc după mine, ca să-l fac să râdă. Acela a auzit că îl târâm; dar de unde să-şi închipuie pentru ce îmi trebuie? Am intrat în curte târând lemnul, până am ajuns lângă pridvor. “Hai, bre, Pantelimoane, să ne certăm!”, îi spun. Au izbucnit în râs amândoi, când au înţeles pentru ce am adus lemnul. Asta a fost. S-a spart gheaţa. A crăpat diavolul. “Sunteţi în toate minţile?”, le spun. “Ce în­seamnă acestea?”. Şi s-au împrietenit din nou.

– Clevetirea s-a făcut în aceeaşi zi?

– Da, şi se ocărau urât. Vezi ce face diavolul? Acela poate îi invidia că erau aşa de buni prieteni, ca fraţii; a bârfit pe unul la celălalt şi a plecat. Clevetirea este foarte rea. De aceea diavolul se numeşte şi clevetitor. Cleve­teşte. Una spune unuia, alta celuilalt şi pricinuieşte sminteală. Şi ai văzut, sărmanii de ei, au crezut şi s-au încăierat.

– Intenţionat le-a spus acela?

– Da, ca să-i despartă din… dragoste, nu din invi­die…

paisios3

Publicitatea făcută păcatelor

Când vedem ceva rău să-l acoperim, nu să-l publi­căm. Nu este corect să se facă publice căderile mo­rale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm pu­blicităţii păcatele celorlalţi şi pricinuim un mare rău.

“Spune-l Bisericii” nu are înţelesul că toate trebuie să se facă şi cunoscute, pentru că astăzi nu sunt toţi Biserica. Biserica sunt creştinii care trăiesc aşa cum vrea Hristos, iar nu ceilalţi, care luptă Biserica. În pri­mii ani ai creştinismului, când mărturisirea se făcea înaintea tuturor membrilor Bisericii, atunci “spune-l Bisericii” avea acest sens. Însă în epoca noastră, în care rar se află familie care să aibă acelaşi duhovnic, să nu ne înşele “ducă-se pe pustii” cu “spune-l Bisericii“, pentru că, atunci când publicăm, de pildă, o cădere morală, o facem cunoscută celor ce luptă împotriva Bisericii şi le dăm pricină să înceapă războiul împotri­va ei; în felul acesta se clatină credinţa sufletelor slabe.

O mamă, atunci când are o fată care este desfrâ­nată, n-o defaimă şi n-o înjoseşte înaintea celorlalţi, ci face cele ce poate ca să-i restabilească numele. Va vinde orice are şi orice nu are, o va lua şi vor merge în alt oraş, va căuta s-o mărite, ca să-i îndrepte astfel viaţa ei de mai înainte. Exact acesta este şi modul de lucru al Bisericii. Vezi, Bunul Dumnezeu ne rabdă cu dragoste şi nu teatralizează pe nimeni, deşi cunoaşte halul în care ne aflăm, ca un Cunoscător de inimi, nici Sfinţii n-au jignit niciodată pe vreun om păcătos înain­tea lumii, ci au ajutat să se îndrepte răul cu dragoste, cu fineţe duhovnicească şi în chip tainic. Noi însă, cu toate că suntem păcătoşi, facem dimpotrivă, ca făţarnicii. Trebuie să luăm aminte să nu ne smintim uşor şi să credem că tot ceea ce fac alţii este rău.

– Părinte, v-aţi referit la publicarea căderilor mora­le. Anumite păcate sau situaţii bolnăvicioase trebuie făcute cunoscute în unele cazuri?

– Ascultă. Eu fac aceasta unor cunoscuţi. Văd, de pildă, pe cineva că face o neorânduială şi sminteşte pe ceilalţi. Îi spun o dată, de cinci, de zece, de douăzeci, de treizeci de ori să se îndrepte, dar el nu se îndreaptă, nu înţelege că nu are dreptul să continue o neorân­duială după repetate atenţionări, pentru că sunt atraşi şi ceilalţi şi îl imită. Vezi, oamenii pot imita foarte uşor răul, nu însă şi binele. De aceea sunt nevoit după aceea s-o spun şi altora care văd această neorânduială, pentru ca să-i apăr.

Adică atunci când spun: „Ceea ce face cutare nu mă odihneşte”, n-o spun ca să judec – căci am spus-o de 500 de ori aceluia – ci pentru că sunt influenţaţi cei ce văd cusurul lui şi-l imită, căci spun: “Dacă Părintele Paisie nu îi spune nimic, înseamnă că e bine ceea ce face”. Dacă nu-mi spun gândul, că nu mă odihneşte situaţia asta, dau impresia că o binecuvântez, că şi eu sunt de acord cu această situaţie. Astfel se strică toţi, pentru că pot crede că tactica aceluia e bună şi o pun şi ei în practică. Şi ce iese după aceea? Mai cred şi că nu i-am spus nimic celui în cauză. Nu ştiu că acela m-a sufocat atâta vreme. Avem şi pe diavolul, care îi şopteşte: “Nu-i nimic dacă faci aceasta. Vezi, şi acela o face şi Părintele Paisie nu-i spune nimic”. De aceea, atunci când văd că cineva îşi continuă tipicul făcând o neorânduială, deşi i-am spus să se îndrepte, spun aceasta, într-o discuţie, unuia care îl cunoaşte: “Ceea ce face cutare nu mă odihneşte”, ca să-l păzesc şi să nu se vatăme. Aceasta nu este judecată. Să nu încur­căm lucrurile.

După aceea, unii ca aceia vin şi îmi spun: “De ce ai spus-o şi altuia? Era un secret”. “Ce secret?”, îi spun. Ţi-am spus-o de o mie de ori şi nu te-ai îndreptat. Nu ai dreptul să vatămi pe ceilalţi care ar fi crezut că eu sunt de acord cu această situaţie”. Aceasta mai lipsea, să n-o spun, după atâta vătămare ce a făcut-o celor­lalţi. Mai ales atunci când vine vreun copil dintr-o fa­milie ce-o cunosc şi văd că, prin tactica lui, distruge familia, îi spun: “Ascultă, dacă nu te îndrepţi, te spun mamei tale. Nu ai dreptul să vii la mine şi să-mi spui ce faci şi iarăşi să-ţi continui cântarea ta. O să fac cunoscut mamei tale, ca să vă apăr familia”. Când cine­va se pocăieşte, este bine. Dar atunci când continuă tactica sa, trebuie să vorbesc, căci sunt răspunzător“.

(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003).

tytreffddfhc9

Legaturi:


Categorii

Cuviosul Paisie Aghioritul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

55 Commentarii la “CUVIOSUL PAISIE DESPRE SMINTELI SI SMINTIRE: “Sa nu cerem de la porci sa aiba evlavie la crini”

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Dumnezeu ne dăruieşte în imensa-i iubire părintească mari posibilităţi de zidire duhovnicească şi în aceste timpuri pline de înşelare şi de curse din interior şi dinafară. O, dacă am reuşi să folosim tot ce ne oferiţi zi de zi fraţilor admin. pentru mântuirea noastră şi stăvilirea răului, măcar în noi şi în cei din prejma noastră… Mulţumesc din inimă şi îndrăznesc să pun pentru cinstirea Preacuvioasei Parascheva cîteva cuvinte. Am şi petru mâine un alt text. Vă mulţumesc încă odată şi cer iertare pentru îndrăzneală.

  2. Preacuvioasei Parascheva

    Sfinţenia-i o stare’naltă
    Ce se cîştiga foarte greu.
    Şi-i darul cel mai scump, ce omnul
    Îl ia din har prin Dumnezeu.

    E mare lucru sa fii geniu,
    Sau chiar să cârmuieşti popoare,
    Dar să fii sfînt în lumea noastră,
    I-o vrednicie foarte mare.

    Ca să fii sfînt, se cere pururi,
    Să ai un trai desavîrşit,
    Smerit si lepădat de sine,
    Şi sufletul neprihănit.

    Dar demnităţile din lume
    -Oricum ar fi agonisite
    Fie uşor, fie’n sudoare-
    Prin lege sunt recunoscute.

    Şi mai apoi, pe tot parcursul,
    Le poţi păstra cu uşurinţă,
    Dar să fii sfînt i-aceişi trudă
    În orice vreme, în credinţă.

    Şi-o stim cu toţii că pe lume,
    Mulţi ajung mari prin înşelare
    Dar în credinţă totdeauna,
    Calea necinstei e pierzare.

    Sfinţii se luptă în tot locul,
    Pe zeci de planuri cu cel rău,
    Păzindu -se prin nevoinţă,
    În har uniţi în Dumnezeu.

    Duc luptă aspră cu ei înşişi,
    Cu lumea cea ispititoare,
    Cu demonii ce le pun curse,
    Şi duşmănii îngrozitoare.

    În veghe’atenţi la tot şi toate
    Şi precum Dommul cu iubire,
    Ei îşi duc crucea grea a vieţi,
    Ca şi Iisus spre răstignire.

    Duc lupta cea adevărată,
    În duh şi-n trup blînzi şi smeriţi,
    Răbdînd şi suferind cu pace,
    -Că prin aceasta ajung sfinţi-.

    În veghe-n somn în rugaciune,
    Un sfînt e-n aprigă-ncleştare,
    Iar riscul de-a cădea în moarte
    Prin înşelare-i foarte mare.

    Pe cît se’nalţă în tărie,
    Spre înălţimile cereşti,
    Pe-atît de mult sporeşte lupta
    Şi duşmăniile draceşti,

    Şi nimeni n-ar putea ajunge,
    Pe culmile desăvaîrşirii,
    De n-ar da Dumnezeu puterea
    Şi darurile mîntuirii.

    De aceia cad cu umilinţă
    Şi mă închin oricărui sfînt,
    Care-a urmat pe Domnul vieţii ,
    Cu crucea sa pe-acest pamînt.

    Că au pus harul în valoare,
    Şi şi-au sporit în duh puterea,
    Prin tainele sfintei biserici
    Agonisindu-şi învierea.

    De aceia vin cu adîncă cinste,
    La Cuvioasa şi-o slăvesc,
    Când mă închin adînc şi sincer
    Şi moaştele când îi cinstesc.

    Că trupul ei fără prihană,
    Ia fost un templu pe pămînt,
    În care-a ars vie, iubirea,
    De Dumnezeu, prin Duhul Sfînt.

    Mireasma sfintelor ei moaşte,
    –Cine-i curat– o simte viu,
    Că viaţa şi prezenţa-i sfînta,
    Revarsă-n jurui din sicriu.

    Iubirea sfintei Parascheva,
    A fost adînc şi viu legată,
    De jertfa milei şi-a iubirii,
    Prin dragoste fără de pată.

    Încât din frageda-i pruncie
    Dădea şi haina de pe sine
    Cu duioşie şi cu lacrimi,
    Spre-a face celor goi un bine.

    Iubirea ei nevinovată
    A fost un flacără’n Hristos,
    În mila dulce şi duioasă,
    Ce-i tuturora de folos.

    Săracii vin şi acum la dînsa,
    Că-i simt în suflet duioşia,
    Şi mîngîerea ei cea sfîntă
    Ce uşurează sărăcia,

    Vin tinerii plini de necazuri,
    Vin cei de boli secătuiţi,
    Vin cei bîtrîni la Cuvioasa,
    Vin copilaşi fără părinţi,

    Vin credincioşi sub greul crucii,
    Cerînd cu lacrimi şi durere,
    Şi iau în inimi bucurie,
    Şi ajutor şi mîngîiere.

    Vin oameni cu poveri cumplite,
    Şi plâng la racla-i cu credinţă
    Şi se întorc plini de nădejde
    Şi mângâiaţi în suferinţă

    Şi cine-i cel care-n necazuri
    – Rugând-o- n-a găsit scăpare,
    Şi ajutor şi pace sfîntă
    Şi semnul de îcurajare ?

    O,Preacinstită Paraschva,
    Lui Dumnezeu îi mulţumim
    Că ni te-a dat ocrotitoare
    Şi sprijin să ne mîntuim.

    Că eşti un ,,soare’’ în Moldova,
    Şi calea sfintei Sale Cruci,
    Şi mila sa cea fără margini
    Pe care zilnic ne-o aduci.

    Tu-i chemi din marea de necazuri
    Pe toţi sărmanii României,
    Să le împarţi Preamilostiv o
    Ce-ai strâns în ,,Tara veşniciei’’

    Şi arăţi lumii cu putere
    Ce poate mila în Hrisos,
    Şi vrdnicia frecioriei,
    În veacu’acesta păcătos.

    Şi-n ce’nălţime şi lumină
    Te-ai ridicat trăind în har,
    În dragoste de cer şi semeni,
    Prin jerfa sfântului altar.

  3. De câteva zile imi staruie in minte o imagine din “Quo Vadis”: câtiva crestini sunt in arena nemiscati iar printre ei sunt câtiva lei infometati dar care stau si ei nemiscati asteptând miscarea unui crestin. Tribunele sunt pline si toti asteapta curiosi sa vada ce se intâmpla.

    – E parca situatia de astazi a ortodoxiei: toata lumea sta cu privirile atintite DOAR pe Biserica Ortodoxa si preotii ei, cautând greseli si nereguli (“miscari”).
    – E o coabitare intre microunivers (crestinul ca individ) si macrounivers (publicul anonim) (simtamintele individului vs. manifestarea maselor)
    – Leii stau si pândesc orice miscare asteptând sa vada pe cine “servesc”

    Si in tot acest “film” apare Parintele Paisie care vorbeste simplu, catre cugetul si inima fiecarui crestin, care spune despre problemele individuale ale fiecaruia si cum se poate duce lupta cu patimile si cu lumea. Si mai sunt si vorbele Domnului: “iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui”!

    Doamne, ajuta-ne si ne da rabdare si intelepciune!

  4. Bucura-te Cuviosule Paisie,luminatorule al vremurilor de pe urma!Roaga-te lui Hristos pt mine pacatosul ca umblu prin mijlocul a multe curse si sunt tare indaratnic!

  5. Pingback: Despre Pagubirea Sufletului din Ravna cea Nebuna « Vorbe Intelepte
  6. Pingback: De ce rabda Dumnezeu si nu pedepseste imediat pacatul? « Vorbe Intelepte
  7. Pingback: Fereste-te de judecata cea indrazneata « Vorbe Intelepte
  8. @admin
    unul dintre marii duhovnici pe care i-a avut Romania, care nu a tradat niciodata pe Hristos, care nu a cedat niciodata reeducarii in nici una din inchisorile in care a fost chinuit(si a stat si la Zarca la Aiud) care in penitenciarul Galati a fost anchetat de cei de la Interne zile si nopti, fara pauza si fara mila,care era tinut intr-o celula fara geam si fara calorifer in plina iarna, caruia din cauza frigului si a mizeriei mainile i-au crapat pana la os. Si care totusi, cu eforturi supraomenesti, reusea sa se roage de fiecare data in pozitie de rugaciune, cu fata spre crucea insemnata cu apa pe perete. pe un asemenea om il ignorati? va faceti ca nu exista, chiar daca stiti de el?

  9. Jilava: Intr-o zi, parintele este dus la fieraria puscariei, pentru ca trebuia sa i se puna lanturi la picioare, urmand a fi transferat la Gherla. Parintele nu si-a ales bine lantul – in loc sa aleaga unul mai gros si mai lung, a ales unul mai scurt si mai usor, ceea ce nu-i permitea sa se miste in voie. Primul sau gest a fost, insa, de a saruta lantul, gandindu-se la Sfantul Apostol Pavel, si de a-l socoti ca o incercare pentru credinta in Dumnezeu. Cand fierarul (detinut de drept comun) a lovit cu ciocanul pentru a fixa lantul in nituri, pe picioare, metalul a muscat in carne vie, urmele ramanandu-i pentru toata viata.

    La jumatatea drumului dintre celula si fierarie, un gardian l-a lovit pe la spate. In acel moment, parintele s-a dezechilibrat, dar nu a cazut. Atunci a simtit minunea – prin faptul ca, desi pana atunci facea mari eforturi sa nu-si piarda echilibrul, datorita scurtimii lantului si durerii provocate de ranile de la picioare, nu a cazut! S-a intors, cum a putut, catre gardianul care il lovise si i-a spus: “Domnul Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos sa te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, si sa-ti stearga toate pacatele, inclusiv acesta de acum, iar eu, nevrednicul preot duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh”.

    Colegii de suferinta din celula l-au indemnat pe parintele sa iasa la raport. L-ar fi putut reclama pe acel gardian ca a lovit un ranit, care avea lovituri la picioare si catuse la maini. Dar parintele le-a spus ca nu poate ierta si reclama in acelasi timp.

  10. Nu intelegem de ce ne faceti proces de intentie. Daca va referiti la parintele Ioan Iovan, avem anumite rezerve determinate, desigur, de altceva decat de atitudinea sa din inchisoare, lucruri mai indoielnice care sunt marturisite si de parintele Arsenie Papacioc, dar nu numai. Dar nu este cazul sa vorbim despre cele mai putin frumoase. Nu in ultimul rand care este legatura cu postarea de fata? Cat despre mari patimitori romani ai inchisorilor, mai avem destule “restante” fata de cativa sfinti mari, care nu sunt cauzate de altceva decat de lipsa de timp si/sau de materiale disponibile, ori de omisiuni omenesti in legatura cu zilele lor de pomenire.

    Va rugam mult sa nu continuati sa scrieti comentarii cu acest tip de ton si de atitudine.

  11. faptele vorbesc. mai exact Jertfa. daca nu ne misca faptele…atunci nu stiu ce ne-ar putea misca.
    iertati tonul.
    nu mai insist

  12. Faptele vorbesc, dar nu de la ele insele, ci doar privite in cugetul Bisericii. Stiti ca Origen a fost ‘martir’? Cercetati viata lui. A suportat chinuri mucenicesti pentru ca a refuzat a se inchina la idoli. Din cauza ranilor a murit. Totusi, Biserica l-a considerat eretic pentru invataturile lui, si asta cu destui ani dupa moartea sa… Nota bene: a nu se intelege ca il consideram pe parintele Ioan Iovan eretic! Ci doar ca argumentul dvs. nu este unul bisericesc.

  13. 1 am scris “faptele vorbesc. mai exact Jertfa”. esenta Bisericii e Jertfa. a Mantuitorului. e sau nu Hristos intr-un om care se jertfeste in numele Lui?
    2 dar e de inteles ca un om liber in Hristos,pe care toata viata l-a interesat doar Hristos, dar pe care Biserica noastra l-a caterisit si apoi i-a ridicat caterisirea(nu va intreb cum comentati) sa sminteasca pe multi.
    3 nu toti sfintii sunt la fel. Serafim Rose nu e ca Paisie de la Sihla. dar amandoi sunt sfinti. Valeriu Gafencu nu e ca Parintele Staniloae. Sfantul Pavel nu e ca Sfantul Petru.
    4 Cugetul Bisericii- de care bine spuneti- ii vede in sfintenia lor si pe unii si pe altii. Si ii va pune pe fiecare la locul lui, sub inspiratia Sf Duh. Dar cine nu vrea sa vada, nu vede. Cine vrea sa se impiedice se impiedica. Jertfa, frate admin, Jertfa e proba suprema. Daca noi nu o avem, macar sa O recunoastem la cei care au avut-o. ( Origen ereticul s-a jertfit pentru Hristos: suntem in afara cugetului Bisericii daca recunoastem asta? Sinodul v ecumenic nu l-a condamnat pentru ca s-a jertfit pentru Hristos, nu uitati asta.)
    nu va mai plictisesc

  14. nu are nici o importanta ca nu ati publicat ultimul text pe care vi l-am trimis. nici pe acesta nu simt nevoia sa-l vad publicat. dar fiti va rog bun si imi raspundeti macar la ultima intrebare, fie si prin da sau nu:
    Origen ereticul s-a jertfit pentru Hristos: suntem in afara cugetului Bisericii daca afirmam asta?
    va multumesc

  15. Pai socotiti in dvs. insiva ce raspuns e adevarat la intrebarea respectiva. Cat din partea mea, nu inteleg cum poate un om sa se jertfeasca pentru Hristos si Biserica sa fie atat de cruda incat sa il desparta de El, osandindu-l. Asa ceva nu poate fi.

  16. va multumesc. eu cred ca pe un om care se jertfeste pentru Hristos numai Hristos ar putea sa-l desparta de Sine, dar asta e o aberatie chiar si ca posibilitate.

  17. In cazul asta despartiti Biserica de Hristos… si cadeti, practic, fara sa vreti, in afara ei. In realitate, nimic nu mantuieste in afara smereniei si a dragostei, manifestate prin ascultarea de Biserica, adica de soborul sfintilor, nici macar “de mi-as da intreg trupul meu sa fie ars…”, cum zice si Apostolul, adica suprema jertfa. Avem trebuinta de dreapta credinta, care vine din smerenie si din ascultarea de glasul sobornicesc al Sfiintilor Parinti.

  18. @ Cetitor!

    Frate, “jertfa de sine”, CHIAR PENTRU HRISTOS, de este facuta de cineva cum nu trebuie, si care in timpul “jertfirii” sale, se afla cu mintea in erezie este o “jertfa” NECURATA!

    Un astfel de om este exact ca si una din “FECIOARELE NEBUNE”, care aminteste Sfanta Scriptura, in pilda cu cele 10 Fecioare (Ev. dupa MATEI, cap.25, vers.1-13).
    Si “fecioarele” nebune au dat si ele “O JERTFA”, inaintea Domnului (Mirelui Hristos), caci totusi s-au straduit (nu putin timp)…sa-si PASTREZE FECIORIA trupului lor, si au fost “fidele” Mirelui, dar pastrarea fecioriei trupului, nu le-a folosit la nimic, caci NU AU INDEPLINIT “toate” CONDITIILE care trebuiau ca sa intre cu EL la nunta! Nu au adunat “untdelemnul” care le trebuia si nici nu au fost PREGATITE intrutotul si desavarsit de intalnirea si intampinarea Mirelui!

    Si azi sunt in lume multi crestini NEortodocsi, sau chiar “ortodocsi” nepracticanti sau “gresit prtacticanti” care isi aduc si ei in viata lor o “jertfa” in fata Domnului, dar jertfa lor nu este asa cum o vrea Domnul si nu este nici “curata”, ci este un BINE AMESTECAT CU RAU, este o straduinta buna AMESTECATA CU PACAT.
    Da, sunt in lume multi oameni care traiesc moral, dar totusi HULESC DOGMELE ORTODOXIEI; fac bine si multa milostenie la oameni necajiti, DAR TRAIESC IN PACATE DE MOARTE; unii traiesc smerit si chiar sunt practicanti dar in anumite situatii NU IAU APARAREA ADEVARULUI si a RANDUIELILOR LASATE DE SFINTII PARINTI, ci sunt complici tacere si supunere lasa si prin “complezenta” si “condescendenta” si aprobare vinovata la GRAVE GRESELI LITURGICE si DOGMATICE ale unor pastori modernisti din zia de azi, care isi permit sa nesocoteasca multe din raduielile din cartile de slujba ( ma refer la “taieri” (prescurtari) de ritual, scoateri si sariri peste ectenii si rugaciuni (la botezuri si cununii si chiar la liturghie…) sustineri de idei noi, secularizate si neortodoxe contrare PREDANIEI Sfintilor Parinti…etc).

    O astfel de “jertfa necurata” a adus si ORIGEN lui Dumnezeu. Cu adevarat tatal lui a fost martir. Si el si-a dorit de tanar inca din adolescenta sa fie martir, si mult timp a lucrat in via si Ogorul Bisericii cu multa abnegatie si daruire si spirit de sacrificiu, caci “s-a jertfit” pentru INVATAREA multor tineri (indeosebi a unor tineri care faceau parte dintre “elita intelectuala” a acelor timpuri) a Invataturilor Crestinismului, dar pana la urma, Origene a ajuns sa invete pe altii un Crestinsim propriu, “original”, si deosebit si diferit de INVATATURA Domnului cea lasata Sfintilor Apostoli si propovaduita de acestia. Ba, mai mult, Origene a ajuns de “S-A INNECAT IN MAREA SCRIPTURILOR”, cum spune si Parintele Cleopa, chiar daca a fost un om desoebit de cult si invatat…

    Multi oameni l-au “simpatizat” si l-au “laudat” si inca il lauda si pretuiesc pe Origene…Ajunsesem si eu, sarmanu (la inceputurile vietii mele de credinta si inainte de a citi ceva concret din opera lui) sa cred ca a fost “condamnat” pe nedrept (totusi stiam ca Sfintii de la Sinoadele Ecumenice NU POT GRESI, fiindca au fost LUMINATI FARA DE GRESEALA DE DUHUL SFANT, care este Duhul ADEVARULUI…) de catre “memoria” istoriei, dar cand am inceput sa citesc cate ceva de curiozitate, am ramas uimit si profund bulversat si tulburat cu privire la ceea ce spune el despre SUBORDONAREA FIULUI (a Mantuitorului Hristos) si a DUHULUI (Duhul Sfant) fata de TATAL si despre APOCASTATAZA (dupa un anumit timp de chinuire…) a demonilor si pacatosilor nemantuiti, adica despre “reabilitarea” demonilor si a tuturor pacatosilor care sunt pedepsiti de Dumnezeu…
    Atunci m-am indarjit in mine si am spus in sinea mea… CU ADEVARAT A MERITAT SA FIE CONDAMNAT, caci A FOST ERETIC…, caci a NESOCOTIT cuvintele SFINTEI SCRIPTURI si ale Mantuitorului Hristos!

    Si azi, Origene este “simpatizat” de multi oameni, chiar teologi…In cartile de teologie (in cursurile de Patrologie) care se studiaza in Facultatile de Teologie se spune ca el este CREATORUL DOGMATICII crestine, caci el a “creionat” pt. prima data SCHITA ideilor Dogmaticii, care schita a ramas valabila pana azi…, dar totusi, el, Origene, a indraznit SA CONTESTE (evident nu direct, dar totusi indirect prin concluziile la care a ajuns in urma rationamentelor si cugetarilor sale gresite depre Sfanta Treime) Cuvintele Domnului Iisus Hristos – ADEVARUL INTRUPAT IN TRUP DE OM, care a spus ca CHINURILE si focul si viermele si pedeapsa dfemonilor si a pacatosilor (evident a celor nepocaiti si neimpacati cu Dumnezeu…) VA FI IN VEAC, adica VESNICA…(cf. MATEI, cap.25, vers.41, si cf. MARCU, cap.9, vers.43-48, MATEI, cap. 18, vers.8 si 9, EVREI, cap.10, vers.27, IUDA, cap.1, vers.7, PSALMUL 20, vers.10)

    Sa luam aminte asadar si noi la greselile altora, si sa ne straduim in viata pe care o mai avem de trait in trup, ca sa-i aducem Domnului o JERTFA CURATA, si placuta, iar “jertfa” cea mai palcuta Domnului, spune Sf. Ignatie Briancianinov, este JERTFA POCAINTEI, dar a pocaintei in ADEVAR, si nu in erezie…!

    Frate “cetitorule”, fratele admin ti-a raspuns intelept!

    Domnul sa aiba mila de noi toti!

  19. o mica “continuare” la cele spuse mai sus…

    Sf. Scriptura, ne spune prin gura si penita Sf. Ap. Pavel, ca Biserica este “STALP si TEMELIE A ADEVARULUI” (cf. 1 Timotei, cap.3, vers.15).

    Tot Sf. Scriptura ne spune ca Biserica este TRUPUL lui Hristos, iar El este CAPUL ei (cf. Efeseni, cap.1, vers.22 si 23, cap.5, vers.23-27; 1 Corinteni, cap.12, vers.27; Coloseni, cap.1, vers.18)

    Toti cei care fac parte din Biserica lui Hristos ar trebui sa aiba ACEEASI CUGETARE si sa GANDEASCA LA FEL (cf. Filipeni, cap.2, vers.2)!
    De asemenea toti cei care sunt “membri” ai Bisericii ar trebui sa traiasca in lume o viata curata, si “de curatire” si “indreptare”, de “dezbracare de lucrarile si faptele pacatoase ale omului celui vechi” si de traire in virtute si fapte bune prin care sa aduca Slava si Cinste lui Dumnezeu si Evangheliei sale si Bisericii Sale (cf. Efeseni, cap.4, vers.22-32; MATEI, cap.5, vers.16, cap.6, vers.1-4; 1 Timotei, cap.5, vers. 24-25; 1 Petru, cap.2, vers.12 si 15…etc)

    Trebuie sa existe o ARMONIE, si SINCRONIZARE, o SINERGIE si inteleapta IMPLETIRE intre gandirea si faptele unui crestin ortodox adevarat, intre credinta lui pe care o declara si viata pe care o traieste in mod efectiv si concret!

    Domnul Hristos ne avertizeaza pe fiecare, pe de-o parte ca daca nu vom crede Cuvintele lui NU NE VOM MANTUI (cf. Ev. dupa IOAN, cap.3, vers.14-18 si vers.33-36, cap.6, vers. 29, 40 si 47, cap.8, vers.24, cap.12, vers.46; Epistola I a Sf. Ap. Ioan, cap.5, vers. 1, 5, 9-13; MARCU, cap.9, vers.23; FAPTELE APOSTOLILOR, cap.10, vers.43, cap. ROMANI, cap.1, vers.16, cap.10, vers.11; 1 Timotei, cap.1, vers.16; MARCU, cap.16, vers.16).

    Si cu toate aceste avertizari NU AU CREZUT in Domnul multi oameni si pana la sfarsitul lumii vor fi multi care NU VOR CREDE (cum spunea Parintele care a predicat azi la Biserica…), chiar daca vor avea sansa sau curiozitatea sa auda propovaduirea Evangheliei, asa cum ne spune Sf. Scriptura in: IOAN, cap.7, vers.5, cap.8, vers.45, cap.10, vers.25 si 26, cap.12, vers.37-40 si 48; FAPTELE APOSTOLILOR, cap.19, vers.9; ROMANI, cap.10, vers.16, IUDA, cap.1, vers.5; EVREI, cap.3, vers.12-14, cap. 4, vers.2)

    Si tot Domnul Hristos NE AVERTIZEAZA ca, chiar daca vom crede…si ii vom purta si marturisi DECLARATIV Numele pe buze, nu vom avea parte de RASPLATIREA LUI cu vesnica mantuire daca nu vom face aceasta “marturisire” ASA CUM VREA EL, si nu cum vrem noi (cf. LUCA, cap.6, vers.46-49, MATEI, cap.7, vers.21-27.)

    Pe de-alta parte, Sfintii Parinti ne spun ca tot ceea ce ne vom stradui noi sa facem, toate faptele noastre bune si toata nevointa noastra si “dreptatea” noastra, este CA O CARPA LEPADATA inaintea Ochilor Domnului!
    Au fost multi nevoitori crestini in multe timpuri ale Bisericii, fie monahi, fie mireni, care si-au pierdut mantuirea dupa o viata intreaga de asceza si nevointa, pentru ca nu si-au pastrat mintea si inima si duhul lor launtric intr-o starea de permanenta pocainta!

    DA! POCAINTA este acea “contributie” si lucrare a omului CARE DA VALOARE si PRET gandirii lui si oricarei jertfe si nevointe a lui.
    Dar pocainta inseamna INNOIREA mintii (metanoya), ne spune Sf. Apostol Pavel, in cap.4 al Epistolei sale catre Efeseni!
    Pocainta este O STARE A DUHULUI omului, este o stare de recunoastere a pacatoseniei si a neputintei si slabanogirii de a face orice bine fara ajutorul Harului lui Dumnezeu si al Milei Sale1
    In pocainta adevarata nu este loc de autojustificari si de autoindreptatire si de autoconsiderare a vreunei vrednicii propii pentru ceea facem sau traim in Numele lui Hristos, ci este loc doar de CAINTA si DORINTA de a nu-l mai supara si intrista pe Dumnezeu!
    Pocainta este DORINTA continuua de IMPACARE cu Dumnezeu si de PASTRARE A ACESTEI impacari, este o CAUTARE PERMANENTA A FETEI DOMNULUI si a VOII LUI!

    Pocainta este legata sineqvanon de CREDINTA in Hristos!
    Primele cuvinte ale Sf. Ioan si ale Domnului Hristos cu care au iesit amandoi la propovaduire au fost POCAITI-VA si CREDETI in Evanghelie! (cf. MARCU, cap.1, vers.15 si altele…)!

    Or, dupa cum se vede mai sus multi dintre noi, in ceea ce facem si scriem si vorbim si justificam avem un “ton” si “damf” al fiintei noastre CARE NU STA si nu TRAIESTE in stare de pocainta, sau a care a uitat de aceasta DATORIE CONTINUUA pe care o avem in fata Domnului pe pamant, pana ne izbavim de acest loc al surghiunului nostru si pana ajungem in Patria Cereasca!

    Sfintii Parinti Spun ca cine nu sta continuu in stare de pocainta si nu savarseste POCAINTA mereu, veghiind cu grija asupra LUCRARII EI LAUNTRICE, acest fapt ESTE UN SEMN CLAR al caderii launtrului sufletului sau intr-o stare de inselare de sine si de DEPARTARE de la Fata lui Dumnezeu!

    II rog pe fratii “CETITOR” si MARIUS sa-si revizuiasca “dispozitiile” si starile si asezarile interne ale sufletului lor, atunci cand vor mai scrie in viitor pe acest site, care este un site dedicat in intregime indemnarii oamenilor la a avea si a cunoaste si trai o viata duhovnceasca crestinaortodoxa autentica si ii rog sa nu continuue sa scrie doar de dragul de a replica, caci astfel dam cu totii in boala certurilor de cuvinte…de pe urma carora nu avem nici un folos, decat numai tulburare si sminteala…!

    Domnul sa aiba mila de noi toti!

  20. @admin
    nici un moment nu m-am gandit sa despart pe Hristos de Biserica lui.
    dar omul cade si omul se ridica. numai cand se ridica se intoarce la Biserica, adica la Hristos. vedeti ce i-au facut oamenii( din neputinta omeneasca-n-am nici o indoiala) Sf Ioan Gura de aur. oameni care gandeau ca actioneaza crestineste impotriva lui, si din interiorul Bisericii. dar Hristos, Biserica adevarata era cu Sf Ioan Gura de aur, si era in el Hristos. cu cei care s-au purtat urat cu el si l-au hulit, nu, macar pana in momentul in care s-au pocait.
    @VELA GHEORGHE
    1 foarte adevarat, frate Gheorghe, tot ce spui fratia ta si iti multumesc.
    fara pocainta continua (eu nu o am, ca mereu uit de ea) si fara pastrarea nestirbita a Predaniei nu e Mantuire.
    2 nu mi-am propus in nici un caz sa-i iau apararea lui Origen, anatemizat de Sinodul v ecumenic si ramas asa pana azi.
    doar doua lucruri voiam sa spun, pe care fratia voastra poate ca nu le are in vedere:
    3 cand a trait Origen, pana la jumatatea sec 3 , Biserica inca nu se pronuntase in privinta Sfintei Treimi. Invatatura ortodoxa cu privire la Sfanta Treime a fost stabilita de-abia in 325, la Niceea. Origen nu ar fi pus in discutie in nici un caz Adevarurile credintei ortodoxe daca Biserica s-ar fi pronuntat definitiv asupra lor in timpul sau. era un om de buna credinta, cum poate putini intelectuali au fost. nu-l putem acuza acum ca n-a fost ortodox, pentru ca n-avea cum sa fie!
    4 apoi Origen credea cu toata inima lui ca in Dumnezeu e inainte de toate iubire pentru toata zidirea, chiar si pentru ingerii crezuti. el duce consecintele acestei iubiri pana la capat in gandirea sa. de aici apokatastaza. nu incerc sa-l justific, repet, incerc doar sa vad cum gandea. vedeti, frate Gheorghe, si Parintele Staniloae, in capitolul despre sfintenie din Teologia dogmatica sa ortodoxa, citeaza un Sfant Parinte care spune ca “Sfantul varsa lacrimi pentru toata zidirea”. Zice “pentru TOATA”. acuma sigur ca noi putem veni si sa spunem ca NU PENTRU TOATA, asta nu se poate, ca n-are cum sa verse lacrimi si pentru ingerii cazuti. unul ca mine, acoperit de intunericul pacatului, nu poate vedea ce a vazut acel Sfant. totusi macar atat, cred ca lacrimile lui omenesti erau de la Hristos si ca a marturisit Adevarul.
    iertati

  21. @Cetitor:

    Iertati-ne, dar gresiti. Trebuie sa o spunem, pentru ca se lungeste prea mult, si nu vedem rostul “polemicii”. Va lipsesc cateva date esentiale despre istoria Bisericii. Evident ca exista, inca de pe vremea lui Origen, inca de pe vremea Apostolilor, credinta in Sfanta Treime. Niceea nu a inovat nimic, a batut in cuie ceea ce Predania si Traditia, deja existente, consfintisera. In plus, Origen nu a fost de capul sau, a avut si el un episcop, care l-a atentionat asupra greselilor dogmatice pe care le facea. Origen a considerat insa ca nu e demn de statura sa faca ascultare de episcop, si a continuat sa isi creeze sistemul filosofic eretic. Nu din iubire, ci din orgoliul cunoasterii a ajuns la concluzii eronate cu privire la apocatastaza. Pentru ca “dragostea nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar”. Deci, de ar fi fost dragoste in adevar, nu ar fi fost erezie. Sf. Ioan Scararul avertizeaza ferm impotriva origenismului. La fel, parintele Dumitru Staniloae, pe care il evocati, fara niciun fundament, in sprijinul lui Origen, a fost unul din teologii romani care s-a opus cu fermitate folosirii lui masive in scolile bisericii.

  22. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuviosul Sofronie despre DALTONISMUL DUHOVNICESC si despre PURTAREA USURATICA SI OBRAZNICA a oamenilor fata de slujitorii Bisericii
  23. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuviosul Paisie Aghioritul: OBRAZNICIA ALUNGA HARUL DUMNEZEIESC
  24. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuviosul Paisie Aghioritul despre cei care tulbura Biserica cu atitudini extreme, sub pretextele “dreptatii”
  25. Pingback: Război întru Cuvânt » CE VALOARE AU SINCERITATEA SI ADEVARUL FARA DISCERNAMANT? Cuviosul Paisie ne invata cum sa facem binele, cum sa-i indreptam pe altii si cum sa marturisim
  26. Pingback: Război întru Cuvânt » Fanatism si relativism – extremele pierzarii. RAVNA CARE NE INSALA versus CALEA CEA STRAMTA SI DE TOTI PRIGONITA
  27. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Nectarie de Eghina despre ravna cea inselata si ravna cea adevarata
  28. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Ignatie Briancianinov despre BOALA MORTALA A FARISEISMULUI SI SIMPTOMELE EI MAI GRAVE: smintirea prefacuta, osandirea, ravna vicleana (2)
  29. Pingback: Război întru Cuvânt » FARISEUL
  30. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Omul-emoticon, omul-cifra, omul-organizatie… SI CARE E DE FAPT VOCATIA NOASTRA, CUM SA TRAIM? Modelul martirului Mircea Vulcanescu in amintirea fiicei sale si a lui Mihai Sora
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate