CUVIOSUL SERAPHIM ROSE: NU PUTEM CITA CANOANE UNUI OM CARE SE INEACA. Supercorectii, Patriarhia Moscovei si cazul dramatic al pr. Dimitrie Dudko

6-05-2010 Sublinieri

In cele ce urmeaza vom publica, in doua parti, capitolul Reinvierea Sfintei Rusii din “Viata parintelui Serafim Rose” – scrisa de ucenicul sau, Ierom. Damaschin – care cuprinde si ultimul conflict al P. Serafim Rose cu tabara supercorectilor. Conflictul este prilejuit de sustinerea intensa pe care Cuviosul Serafim a acordat-o parintelui Dimitri Dudko, preot misionar ce tinea de Patriarhia Moscovei. L-a durut foarte mult faptul ca jertfelnicul parinte Dudko era atacat, in ROCOR, de tabara supercorectilor, doar pentru ca apartinea de Patriarhia Moscovei. Caderea acestuia, ce a survenit in a doua sa arestare, parea sa vina ca o confirmare a punctului de vedere zelotist. Foarte important este, asadar, sa vedem si care a fost atitudinea Cuviosului Serafim dupa ce a aflat despre caderea Parintelui Dudko. Dar multe alte invataminte duhovnicesti extrem de pretioase avem de desprins si de aplicat din cele ce urmeaza:

“Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”: Cap. Reinvierea Sfintei Rusii

Vom putea cuteza să ne gândim cu deplină seriozitate la mântuirea Rusiei numai după ce ne vom fi schimbat pe noi înşine. Trebuie să ne silim a ne schimba în mod radical — să încetăm a fi ceea ce eram atunci când, de voie sau de nevoie, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, cu mâi­nile noastre sau pur şi simplu prin indiferenţă, am aruncat Rusia în acea cumplită şi sângeroasă prăpastie în care a rămas până în pre­zent. (…) Nu ni se cuvine sa ne bucurăm, să ne distrăm, să jucăm pe mormântul Rusiei ce zace pe patul de moarte, ci mai vârtos să ne pocăim cu lacrimi — să ne pocăim cu adevărat, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică, cu voirea neclintită de a ne schimba radical viaţa, de a ne înnoi duhul. (Arhiepiscopul Averkie, + 19761)

Dacă cineva nu se încununează (cu mucenicia), să se îngrijească a nu fi departe de cei ce o au. (Clement Alexandrinul, +223)

*

O schimbare majoră a început să se facă simţită în Rusia şi în celelalte ţări ale blocului comunist în ultimii ani de viată ai Părintelui Serafim. Colapsul ideologiei comuniste – care, mai întâi, s-a petrecut nu la nivel politic, ci lăuntric, în cugetele şi inimile oamenilor – era acum insoţit de o deşteptare religioasă naţională. Reînvierea Sfintei Rusii începea să se întâmple conform prorociei, devenind preocuparea principală a Părintelui Serafim. Alături de în­văţătura despre Ortodoxia inimii, aceasta a devenit tema cea mai frecventă din ultimele sale conferinţe, articole şi scrisori. După cum se poate vedea şi din jurnalul său de la Jordanville, vorbea mereu despre reînvierea Rusiei în con­textul valorii suferinţei răscumpărătoare.

Pentru Părintele Serafim, toate aceste teme – Ortodoxia inimii, reînvierea Sfintei Rusii, suferinţa răscumpărătoare — se reuneau în persoana Părintelui Dimitri Dudko. Până prin 1980, Părintele Dimitri prin predici, articole, discuţii publice şi chiar un săptămânal, izbutise să convertească peste cinci mii de adulţi. Devenise un critic făţiş nu doar la adresa politicii de impunere forţată a ateismului, ci şi la adresa „serghianismului” şi a stării de paralizie a propriilor episcopi din Patriarhia Moscovei.Se străduia din răsputeri să atragă atenţia lumii întregi asupra fenomenului Noilor Mucenici Ruşi şi asupra situaţiei creştinilor care continuau să fie întemniţaţi şi torturaţi sub jugul comunist. Dintre Noii Mucenici, Parintele Dudko se ruga in primul rând Tarului Nicolae al II-lea împreună cu familia sa, numindu-l pe fată „Marele Mucenic Nicolae”. Şi toate aceste lucruri le făcea, după cum spunea Părintele Serafim, „chiar în gura fiarei ateiste, cum ar veni”.

Răutăţile acestor vremi”, nota Părintele Serafim, „sunt atât de mari, incat uneori pierdem din vedere faptul că avem de partea noastră o putere mult mai mare cu care să ne împotrivim. […] Insă Părintele Dimitri Dudko, poate mai mult decât oricine altcineva astăzi, predică evanghelia ortodoxă pozitivă, chiar şi atunci când este copleşit de răutăţile societăţii contemporane”.

„Soljeniţîn vorbea despre Gulag- un termen secular; Părintele Dimitri vorbeşte despre Golgota – înţelegerea creştină a experienţei sovietice. Esenţa mesajului Pă­rintelui Dimitri (şi al întregii Rusii contemporane) pentru noi este că toate suferinţele provocate de ateism au un sens: în ele Il putem afla pe Hristos“.

Intr-o conferinta susţinută în septembrie 1980, despre „Renaşterea ortodoxă în Rusia”, Părintele Serafim cita cuvintele Părintelui Dimitri despre Golgota Rusiei:

„Ţara noastră a trecut prin Golgota; chinurile tuturor mucenicilor curăţă treptat aerul. […] Prezenta răstignire a lui Hristos în Rusia, prigoanele şi batjocurile nu fac decât să ducă la reînvierea credinţei în oameni. […] Iată ce ne dă putere, fermitate, iată ce ne face mai buni decât suntem acum. […] Câţi mucenici au fost în Rusia – şi, prin urmare, câte simţăminte sfinte! Oare aceste simţăminte sfinte chiar nu vor aduce roade? Dar poate că noi trăim şi vom trăi numai datorită simţămintelor sfinţilor mucenici, suntem ţinuţi de ei... […] Acum Golgota este în ţara noastră! Hristos se răstigneşte! Golgota nu înseamnă simplă suferinţă, ci suferinţă ce conduce la înviere şi la luminarea oamenilor“.

Părintele Dimitri a gustat şi el din această Golgota. In tinereţe a suferit opt ani şi jumătate într-un lagăr de concentrare pentru că a scris un poem religios, iar în 1975 fusese victima unui „accident” de automobil planificat, de pe urma căruia a suferit fracturi la ambele picioare şi de-abia dacă a scăpat cu viaţă. In 1980, la vârsta de 61 de ani, încă mai simţea presiunea constantă atât din partea statului sovietic, cât şi din partea Patriarhiei Moscovei, pentru a-si opri activitatea religioasă. Ortodoxia Părintelui Dimitri, scria Părintele Serafim,

„este o ortodoxie adânc pătimitoare care ajunge la adâncimi inaccesibile confortabilei teologii academice atât de uşor de adoptat in lumea libera; este pur şi simplu Ortodoxie in acţiune, plina de dragoste pentru fratele ce sufera în faţa ta. In «scrisoarea din exil» Părintele Dimitri spune cum nu se poate mai bine: «Dacă numai aş vorbi despre Ortodoxie fara a vedea Rusia pătimitoare, atunci Ortodoxia ar putea fi pentru mine ceva strict intelectual”.

Recunoscând că „marea problemă a Ortodoxiei noastre din ziua de azi este prea multul calcul şi prea puţina inimă[6], Părintele Serafim şi-a dat seama că mesajul Părintelui Dimitri era exact ceea ce este necesar astăzi. Părintele Di­mitri însuşi, atunci când a fost acuzat în biserica sa de faptul că s-ar fi folosit de religie ca de un „paravan”, a răspuns cu francheţe:

„Am stat într-un lagăr opt ani şi jumătate, dar nu am nici un fel de ranchiună. Nu ştiţi oare că oamenii an­gajaţi în politică nu vorbesc aşa deschis? Politicienii calculează tot timpul, dar eu, după cum vedeti, nu calculez. Eu vorbesc riscându-mi viaţa, atat a mea, cât şi a celor din familia mea. Nu este nici urmă de politică în cuvintele mele. Nu este nici urma de animozitate sau clevetire in cuvintele mele, nu sunt intelesuri ascunse. Numai durere. Durere pentru toti si pentru toate. Nimic altceva.

„Cuvintele Parintelui Dudko”, scria Parintele Serafim intr-o scrisoare, „sunt o gura de aer proaspat pentru oamenii de azi.[…] El vorbeste direct inimii oamenilor de astazi, atat din Rusia, cat si din afara”.

In alte scrisori, Părintele Serafim remarca:

„Părintele Dimitri ne oferă şansa de a vedea adevărata dimensiune a unora dintre problemele noastre de aici: unora nu le place că vorbim despre sfinţi care nu au fost canonizaţi, dar Părin­tele Dimitri vorbeşte făţiş despre «Sfântul Nicolae Noul Mucenic» (Ţarul)”.

De-a lungul anilor, părinţii de la Platina au primit două scurte mesaje din partea Părintelui Dimitri.

„Tot restul corespondenţei noastre cu el”, nota Părin­tele Serafim, „se află probabil în arhivele GPU”.

Totodată, între anii 1978 şi 1980, Părintele Serafim a tradus integral în engleză primele patru numere ale periodicului editat de Părintele Dimitri, In Lumina Schimbării la Faţă (tipărite de Părintele Alexei Young în Nikodemos), câteva scrisori şi apeluri ale Părintelui Dimitri adresate celor de peste hotare (publicate în Cuvântul Ortodox, cu o fotografie a sa pe copertă), precum şi un întreg volum al Părintelui Dimitri, Predicile învierii (pentru care însă Părintele Serafim nu a primit acordul edito­rului rus din Canada să-l tipărească).

Intre timp, Părintele Dimitri dobândise deja o reputaţie internaţională. In nevinovăţia şi sinceritatea sa, îşi dezgolise mult-pătimitorul suflet înaintea lu­mii, fiind asemenea unui miel gata de tăiere. Şi, de parcă prigoanele sovieticilor nu ar fi fost de ajuns, a fost nevoit sa indure si atacurile venite din partea fratilor sai crestini ortodocsi din lumea libera – care, intr-un anumit fel, au fost probabil chiar mai dureroase pentru el. Iată ce spunea şi Părintele Serafim in conferinta sa „Renasterea ortodoxă în Rusia”:

„Credinţa adevarata şi inflacarată a Părintelui Dimitri i-a adus mulţi duşmani – din păcate, chiar si printre creştinii ortodocşi.Unii îl găseau prea pătimaş, prea apocaliptic, prea mesianic – si este adevărat că o asemenea propovăduire ortodoxa inflacarata si staruitoare nu s-a mai auzit în Rusia şi poate in intreaga lume ortodoxa, din zilele Sfantului Ioan din Kronstadt; mulţi creştini ortodocşi au ajuns să se multumeasca cu ortodoxia lor «corecta si cuminte» şi sunt oarecum ofensati când Ortodoxia este propovăduită şi comunicata cu atata căldură, tuturor celor care se opresc să asculte. Alţii s-au lăsat molipsiţi de tragicile suspiciuni ale vremii noastre, răspândite în cea mai mare parte de sistemul de spionaj comunist, şi din această pricină pur şi simplu nu au încredere în el, iar unii chiar îl suspectează ca ar fi agent KGB. Unii însă îi pierd mesajul pentru că sunt prea ocupaţi să-i verifice fiece cuvânt de vreo posibilă «erezie», iar dintre aceştia, unii s-au gândit că este «ecumenist», pentru că nu arată nici un fel de ostilitate faţă de creştinii neortodocşi, chiar dacă distinge limpede Ortodoxia de învăţăturile lor”.

In ianuarie 1980, Pr. Dimitri a fost din nou arestat şi întemniţat. Cu puţin timp înainte de a fi închis, el le-a scris criticilor săi de peste hotare următoarele:

„Indrăzniţi să ne criticaţi fără a vedea ce şi cum, fără a şti împrejurările de aici. […] Nu este oare vremea să învăţăm a ne înţelege unii pe alţii, a ne ajuta unii pe alţii, a ne bucura unii pentru alţii?… Rusia piere, lumea intreagă piere, ascunzându-se sub o falsă prosperitate; iar noi ne impiedicam unii pe altii de la a face lucrarea Domnului.[…] Oamenii pentru care hotarasem sa-mi dau viata au inceput dintr-o data să mă otrăvească. Doamne, iartă-i!… Ajută-mă să-mi duc această cruce nespus de grea!”

In America, cele mai ascuţite critici la adresa Părintelui Dimitri au fost for­mulate de către facţiunea ortodoxă supercorectă.

Chiar în vremea când Păririntele Dimitri zăcea în închisoare şi era supus rafinatelor metode sovietice de tor­tură, revista grupului supercorect a publicat un lung articol despre el în care în­cercau să-l prindă în cuvânt spre a dovedi că, de vreme ce se afla sub jurisdicţia rivală a Patriarhiei Moscovei, era un ecumenist şi un eretic. Articolul se încheia cu afirmaţia că, dacă Părintele Dimitri avea să moară în închisoare fără a fi re­nunţat mai întâi la legăturile sale cu Patriarhia Moscovei, el nu va muri ca mu­cenic, ci doar „se va sinucide”. Autorul cerea „creştinilor ortodocşi evlavioşi” să se roage aşa cum e corect, nu pentru Părintele Dimitri, ci pentru creştinii ortodocşi prigoniţi care nu aveau nici un fel de legături cu Patriarhia Moscovei.

„Iata ca acum atacul este împotriva Părintelui Dimitri”, nota Părintele Sera­fim într-o scrisoare, „iar noi (şi Părintele Alexei Young), care i-am luat apăra­rea, suntem acuzaţi public că «spunem minciuni sfruntate» şi că suntem «ne­principiali şi iresponsabili». Iarăşi, ceea ce ne îngrijorează nu sunt în primul rând atacurile împotriva noastră, ci faptul că acesta este un atac la adresa unuia dintre cei mai buni reprezentanţi ai Ortodoxiei vii, ai Ortodoxiei inimii!

Pentru a contracara acest atac, Părintele Serafim şi Părintele Gherman au publicat în Cuvântul Ortodox o hotărâre a ierarhului lor, Arhiepiscopul Anto­nie, prin care cerea sa se facă rugaciuni deosebite pentru Parintele Dimitri şi pentru alţi credincioşi întemniţati in Rusia. Nădăjduind să stârnească o oare­care simpatie umană pentru Părintele Dimitri în rândul criticilor săi, părinţii au scris şi o scrisoare către redactorul şef al revistei ce publicase articolul lipsit de dragoste despre el. Insă, la nici o săptămână, a venit vestea că Părintele Dimitri ar fi „cedat” presiunilor din închisoare. Relatând acest fapt în Cuvântul Orto­dox, Părintele Serafim scria:

„Mulţi creştini ortodocşi din lumea liberă au aflat cu tristeţe despre «confe­siunea» Părintelui Dimitri Dudko la televiziunea sovietică (20 iunie 1980), când a citit o declaraţie dinainte pregătită prin care se lepăda de toate articolele şi cărţile sale şi se recunoştea vinovat de «activitate antisovietică». Acest fapt s-a petrecut după ce Părintele Dimitri fusese întemniţat vreme de cinci luni, timp în care nu i s-a îngăduit să vadă pe nimeni, nici măcar pe membrii familiei sale. Nu putem decât să bănuim presiunile şi armele psihologice (incluzând injectii cu droguri capabile sa slăbească rezistenta psihica) care l-au facut pe Pă­rintele Dimitri să citească o asemenea declaraţie compusă în mod evident de KGB“.

In conferinţa sa despre „Renaşterea ortodoxă în Rusia”, Părintele Serafim spunea mai departe:

„Cred ca nu este prea greu de înţeles, în termeni generali, ce s-a întâmplat cu el: a «cedat» nu în credinţa sa creştin-ortodoxă (la care pro­babil că nici nu i s-a cerut să renunţe), ci în simţământul său misionar. Chiar înainte de arestarea sa, el scria despre «nopţile de nesomn» când citea cum fra­ţii săi ortodocşi ruşi din diaspora îl atacau şi răspândeau tot felul de insinuări pe seama lui: Cum de poate vorbi atât de făţiş? Cum poate să aibă asemenea contacte în străinătate? De ce îl lasă să tipărească un «ziar»? Cât de meschini putem deveni uneori atunci când ne aflăm în faţa unei mi­nuni atât de evidente precum cuvintele rostite de Părintele Dimitri în ultimii ani!Fără îndoială, călăii săi atei s-au folosit din plin de îndoielile, suspiciunile şi acuzaţiile fraţilor săi ortodocşi, pentru ca, în cele din urmă, să-l facă pe Pă­rintele Dimitri să întrerupă orice contact până şi cu membrii familiei sale, să se indoiasca de propria misiune de a rosti mantuitorul cuvant ortodox, in conditii in care toata lumea parea a fi impotriva lui.

Cred că noi, cei din lumea liberă, care nu l-am preţuit şi sprijinit destul pe Părintele Dimitri, suntem cel puţin în parte vinovaţi pentru tragedia sa. Din câte ştim noi, pana in prezent nimeni nu a reuşit să ia legătura cu Părintele Dimitri, dar o persoană care a putut să vorbească pentru foarte scurt timp cu Matuşka sa spune că nu era în stare să spună decât: «Ce au făcut cu el?»

La câteva zile după ce Părintele Serafim a aflat despre „confesiunea” Părintelui Dimitri, şi-a exprimat sentimentele într-o scrisoare:

„Dumnezeu să-l ajute pe bietul om în ceasul încercării sale; cu greu ne putem imagina presiunile şi torturile la care a fost supus pentru a i se smulge aceasta (eu mă gândesc în primul rând la ameninţări la adresa familiei şi a fiilor săi duhovni­ceşti). Sper ca adversarii lui să nu se bucure de aceasta. Cât despre mine, cred că lecţia pentru noi este aceea de a merge mai adânc înlăuntrul nostru. Poate fi un lucru foarte încurajator să ştii că cineva acolo este un «erou», spunând cu îndrăz­neală lucruri pe care chiar şi noi cei liberi, avem rareori curajul sau tăria de a le spune; dar acum putem aprecia puţin mai bine suferinţa prin care ar trebui să trecem cu toţii pentru a fi adevăraţi creştini ortodocşi în vremurile acestea cumplite. După cum văd, «confesiunea» aceasta nu anulează nici măcar un singur cuvânt din cele de mai înainte; însă de-acum va trebui ca alţii să-i continue lucrarea. Cu toţii ar trebui să ne rugăm mai mult unii pentru alţii, să avem mai multă dragoste şi simpatie unii pentru alţii. Dumnezeu să ne ajute pe toţi! Simt cum norii se fac din ce în ce mai întunecaţi şi peste America”.

Aşa cum se temuse Părintele Serafim, unele persoane din lumea liberă au profitat de acest trist incident ca să declare: „V-am spus eu!” – de parcă „confesiunea” Părintelui Dimitri dovedea că nu fusese sincera încă de la început. Revista supercorectă a publicat articole ale mănăstirii din Boston, prin care se incerca să se arate o dată în plus faptul că, la urma urmei, nu te poţi aştepta la nimic bun din sânul Patriarhiei Moscovei.

Reacţia aceasta era legată de ceva mai mult decât de Părintele Dimitri: era semnul, o dată în plus, a ceea ce Părintele Serafim socotea a fi marea problema a Ortodoxiei contemporane,

„care cred că, în esenţă, se reduce la chestiunea unei Ortodoxii moarte a minţii şi calculului, în opoziţie cu adevărata Ortodoxie a inimii“.

Apărându-l pe Părintele Dimitri Dudko, Părintele Serafim apara de fapt această Ortodoxie a inimii. Şi, din nou, apăra un dezmoştenit al sortii.

In 1980, Părintele Serafim a scris şi a publicat în Cuvântul Ortodox o „Apărare a Părintelui Dimitri Dudko”, unde răspundea punct cu punct acuzaţiilor împotriva lui. Ca răspuns la acuzaţia că Părintele Dimitri ar fi de fapt „eretic” pentru simplul fapt că nu părăsise Patriarhia Moscovei ca să se alăture „Biseri­cii din Catacombe”, Părintele Serafim descria adevăratele probleme pe care le implică intrarea într-o astfel de organizaţie ilegală (mai ales pentru o persoană publică precum Părintele Dimitri), organizaţie practic inaccesibilă celor mai mulţi, cu excepţia unui mic număr de persoane. Aceste probleme, scria el,

„nu sunt deloc atât de simple cum par in ochii cuiva care se bucură de libertatea şi înlesnirile din Occident, unde este de ajuns să cauţi într-o listă de clerici sau chiar în cartea de telefon pentru a-i găsi pe reprezentanţii oficiali ai oricărei jurisdicţii ortodoxe doreşti. […] Nimeni cu adevărat conştient de viaţa biseri­cească din Rusia nu l-ar putea învinui pe Părintele Dimitri pentru că «nu s-a alăturat Bisericii din Catacombe»; dacă ar fi facut-o, ar fi fost o minune – însă nu putem aştepta sau cere de la el un asemenea lucru. […] Nu putem cita ca­noane unui om care se ineacă; nu putem întoarce spatele unor astfel de oameni, spunându-le «să se alăture Bisericii din Catacombe» înainte de a le oferi spriji­nul nostru. Agonia Ortodoxiei pătimitoare din zilele noastre nu se poate rezolva întotdeauna printr-o schimbare de jurisdicţie.”

In altă parte, Părinte Serafim spunea:

„Să nu ne mândrim cu faptul că nu ţinem de Patriarhia Moscovei, ai cărei generali (episcopii) au ajuns într-adevăr corupţi şi paralizaţi. Duhul legalist al serghianismului şi compromisul cu duhul acestei lumi sunt prezente pretutindeni şi Biserica Ortodoxă de azi. Insă noi suntem chemaţi să fim ostaşi ai lui Hristos în ciuda acestor lucruri!”

Părintele Serafim a afirmat de multe ori că este în una şi aceeaşi Biserică cu Părintele Dimitri, chiar dacă în prezent, câtă vreme Patriarhia Moscovei din Rusia era înrobită de comunism, nu putea fi în părtăşie formală cu el. Părintele Dimitri înţelegea şi el acest lucru, exprimând perfect acest paradox atunci când scria:

„Unitatea Bisericii în vremea de astăzi constă în despărţire. […] In momentul de fata nu putem sa fim una; trebuie sa ne despartim tocmai pentru a păstra unitatea. Acea unitate la care vor să ne tragă pe toţi într-o singură turmă – tocmai aceea este cea mai rea despărţire. […] Cu toţii trebuie să învăţăm cum să ne înţelegem unii pe alţii şi să fim toleranţi unii faţă de alţii. Iar aceasta va fi şi o chezăşie a unităţii noastre. Fiecare să se lase călăuzit de propria conştiinţă; fiecare dintre noi stă sau cade înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu va judeca pe fiecare”.

Observaţiile Părintelui Dimitri despre „unitatea în despărţire“, scria Părin­tele Serafim,

„oricât de şooante ar părea ele pentru o minte legalistă, sunt totuşi cea mai apropiată tentativă pe care am văzut-o de a exprima dilema situaţiei bi­sericeşti din vremea noastră”.

Părintele Serafim mai sublinia şi făptuită separarea dintre Biserica Rusă din Afara Graniţelor, de care ţinea el însuşi, şi Patriarhia Moscovei, de care ţinea Părintele Dimitri, era doar vremelnică şi trebuia să se încheie o dată cu căderea comunismului şi cu eliberarea Bisericii din Rusia:

Glasul Părintelui Dimitri este o garanţie că lipsa părtăşiei dintre noi şi Patriarhia Moscovei este doar ceva vremelnic, pentru că Ortodoxia unui om ca Părintele Dimitri este una cu a noastră”.

Şi iarăşi:

„Problema episcopilor săi, intercomuniunea [dintre Bise­rica din Afara Graniţelor şi Patriarhia Moscovei] etc, rămân şi în continuare – însă mereu, devine din ce în ce mai evident faptul că aceste chestiuni, în Bise­rica Rusă cel puţin, sunt vremelnice şi superficiale, şi nu împiedică unitatea adâncă dintre noi şi adevăraţii fii ai Bisericii Ruse, precum Părintele Dimitri”.

In ciuda aşa-zisei „înfrângeri” a Părintelui Dimitri, Părintele Serafim a con­tinuat să-l socotească drept unul dintre principalii martori ai reînvierii Rusiei:

„El este un înainte-mergător al Rusiei reînviate, iar faptul că el însuşi pare a fi căzut, adică nu mai poate să vorbească deschis la fel ca înainte, nu este decât dovada faptului că reînvierea este în plină desfăşurare. Ea nu se poate împlini cată vreme ateismul încă mai domneşte în Rusia, iar organizaţiile bisericeşti se pleacă în faţa poruncii ateilor; însă în prezent este pe cale şi, când va voi Dum­nezeu, îşi va aduce roadele depline, în ciuda imenselor potrivnicii.

Insă Părintele Dimitri, deşi crede şi nădăjduieşte cu tărie în reînvierea Ru­siei, ne avertizează totuşi că ea nu se va întâmpla fără noi, adică fără fiecare credincios ortodox. Intr-una din ultimele scrisori de dinainte de întemnitare, scria: Iată că, nu numai pentru cei ce trăiesc în Rusia, ci şi pentru credinciosii din întreaga lume, se apropie clipa celei mai mari răspunderi: când învierea care a început ne va atinge sufletele. […] Trebuie să începem să ne sporim ru­găciunile pentru toţi cei prigoniţi în Rusia. […] Trebuie să arătăm tot ajutorul de care suntem în stare celor prigoniţi şi familiilor lor. […] De unitatea noastra depinde învierea care a început.

Cu o asemenea chemare, nu este de mirare că Părintele Serafim, în aproape toate conferinţele publice ţinute spre sfârşitul vieţii sale, îşi îndemna confraţii americani să se roage pentru creştinii care pătimesc în Rusia, menţionându-i pe unii dintre ei cu numele şi spunând câteva cuvinte despre fiecare. Adresele lor erau publicate în Cuvântul Ortodox, astfel încât credincioşii să poată trimite scrisori de încurajare celor prigoniţi, precum şi apeluri către prigonitori, cerandu-le (după cum se exprima Părintele Dimitri) „să înceteze lucrarea lor criminala”.

In conferinţa sa despre „Renaşterea ortodoxă în Rusia”, Părintele Serafim afirmase că

„în primele veacuri creştine, rugăciunea creştinilor pentru cei în­temniţaţi, robiţi sau supuşi muceniciei era un izvor nesecat de întărire nu numai pentru cei aflaţi în suferinţă, ci şi pentru cei ce se rugau pentru ei. La fel poate sa fie şi pentru noi cei de astăzi. Să le adunăm dar numele şi să ne rugăm pen­tru ei în biserică şi acasă”.

Pentru Părintele Serafim acest aspect era atât de însemnat, încât odată, când a fost invitat să ţină o conferinţă la care ştia că vor lua parte şi unii membri din contingentul supercorect, i-a scris următoarele unui preot simpatizant:

Eu unul simt […] că participarea mea la această conferinţă – unde ştiu că nu ne vom putea ruga public pentru Părintele Dudko şi pentru confraţii săi de suferinţă din Patriarhia Moscovei şi că nu îi vom putea sprijini şi apăra în mod deschis – ar fi o trădare a Ortodoxiei din partea mea. Este ca şi cum aş întoarce spatele fraţilor mei ortodocşi aflati în suferinţă, ca cum as spune altora să nu se roage pentru ei”.

Fără a face mare caz de acest lucru, Părintele Serafim a scris organizatorului conferinţei, „declinând în mod respectuos” invitaţia.

Părintele Serafim pomenea şi pe fraţii săi aflaţi în suferinţă în România, Serbia, Bulgaria, Albania, Georgia, Lituania şi în alte ţări aflate sub comunist, rugându-se pentru fiecare pe nume, ori de câte ori ajungea la el vreo informaţie despre cineva (ceea ce se întâmpla mult mai rar decât din Rusia). Dintre miile de mărturisitori ortodocşi, ale căror nume nu fuseseră auzite vreodată în Occi­dent, câteva glasuri au izbutit totuşi să răzbată.

Unul dintre ele a fost al Părin­telui Gheorghe Calciu, un propovăduitor plin de curaj al „Ortodoxiei inimii”, care făcea in România ceea ce Părintele Dimitri făcuse în Rusia. Ultimul număr din Cuvântul Ortodox la care a mai lucrat Părintele Serafim inainte de moarte cuprindea prima parte din „Predicile din Postul Mare” ale Părintelui Gheorghe: o serie de pledoarii fierbinţi pentru jertfa de sine pastorală, adresate iniţial seminariştilor şi studenţilor ortodocşi din România. Părintele Serafim socotea că aceste cuvinte către tineri erau pur şi simplu superbe şi cum nu se poate mai actuale. Iată ce scria în textul introductiv:

„Aceste cuvinte au fost rostite iniţial în serile de miercuri din Postul Mare din 1978, în paraclisul Seminarului Orto­dox din Bucureşti, unde Părintele Gheorghe era profesor. Ele au stârnit un mare interes şi controverse, vădind astfel potenţialul unei renaşteri ortodoxe în sânul poporului român aflat în suferinţă, foarte asemănătoare celei din Uniunea Sovi­etică, unde predicile Părintelui Dimitri Dudko au avut un efect similar”.

In vremea când Părintele Serafim publica aceste predici, Părintele Gheorghe se afla în închisoare pentru a doua oară, după ce prima dată fusese închis 16 ani. A fost eliberat în 1984, la doi ani după adormirea Părintelui Serafim; iar în 1985 i s-a permis să părăsească România.La ora actuală slujeşte ca preot într-o parohie foarte activă, nu departe de Washington D.C. şi a devenit un prieten apropiat şi mentor al Frăţiei Sf. Gherman.

(va urma)

(din: Ierom. Damaschin, Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Comentariu Razboi intru Cuvant:

Tragicul “caz” al parintelui Dimitri Dudko s-a prelungit si in timpurile noastre. El insusi declara, referitor la caderea sa, faptul ca:

“Am crezut ca daca nu voi fi de acord [cu KGB – n.n.], nu voi trai… Comparat cu iadul pe care l-am adus atunci in sufletul meu, orice altceva – chiar si tortura sau executia – ar fi fost mai usor de suportat.”

“Consider confesiunea mea drept tradare, daca nu inaintea lui Dumnezeu si a bisericii [parintelui Dudko nu i s-a cerut lepadare formala de Hristos ci de lucrarea sa misionara n.n.] atunci fata de acei prieteni alaturi de care am mers pe acelasi drum si am facut aceeasi lucrare”.

Parohienii sai marturiseau ca la intoarcerea din al doilea arest fata parintelui Dudko isi pierduse stralucirea harica exceptionala a fetei, chipul i se intunecase… Ratacirea parintelui nu s-a oprit la declaratia de renegare a propriei sale misiuni, “ajutata” fiind, in acest sens, de un anturaj dubios care l-a insotit toata viata sa. Astfel, parintele Dudko isi revizuieste – mai mult ca sigur in urma unei actiuni de “reeducare” care e posibil sa fi folosit si substante stupefiante – in buna parte, atitudinea fata de regimul sovietic si chiar fata de Stalin, despre care afirma, intr-un articol, ca simte ca se poate ruga pentru el: “a venit timpul ca Stalin sa fie reabilitat. Ma rog, chiar, pentru odihna sufletului sau”.

Cazul parintelui Dudko ar trebui sa ne trezeasca, inca o data, la realitate. Parintele suferise deja o arestare de 8 ani in lagarele sovietice; trecuse prin nenumarate hartuieli si scapase cu viata dintr-un atentat asupra vietii sale. Si, totusi, la a doua sa arestare KGB a reusit sa gaseasca tehnicile psihologice necesare pentru a ii provoca cedarea. Simplitatea sa, naivitatea chiar, dar si faptul ca fusese atacat de catre “fratii” supercorecti au lucrat toate impotriva lui. Cum spunea Cuviosul Serafim, cu durere, toti suntem vinovati de caderea marturisitorului. Sigur, pentru tabara zelotilor, caderea a fost intampinata cu satisfactia “dreptatii” dovedite, proband, inca odata atitudinea lor anti-evanghelica.

Pentru noi experienta parintelui Dudko trebuie sa ne descopere si statura uriasa a Parintelui Gheorghe Calciu, comemorat pe larg in ultimul numar al revistei Orthodox Word de catre Cuv. Serafim Rose. Parintele Calciu sufera si el a doua inchisoare si este supus la presiuni psihologice dintre cele mai subtile. Rezista, insa, pana la capat, cu harul lui Dumnezeu.

Legaturi:


Categorii

Biserica rastignita, Din "Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose", Marturisirea Bisericii, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Serafim Rose, Razboiul nevazut, Stilisti/ schismatici

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

54 Commentarii la “CUVIOSUL SERAPHIM ROSE: NU PUTEM CITA CANOANE UNUI OM CARE SE INEACA. Supercorectii, Patriarhia Moscovei si cazul dramatic al pr. Dimitrie Dudko

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Durerea sub prigoana grea,
    E chin şi cruntă suferinţă
    Atunci când te lovesc ,, de sus’’
    Şi fraţii cei dintr-u credinţă.

    Când drumul către cer l’ânchid
    Vrăjmaşii clocotind de ură
    Iar tu te’ncumeţi să-l străbaţi
    Prin chin de moarte, prin tortură,

    Durerea e cu mult mai grea,
    Mai cruntă mai nimicitoare,
    Când te lovesc şi fraţii tăi
    Ce merg pe căi ocolitoare.

    Când te privesc indiferenţi,
    De undeva de dinafară,
    Şi te acuză că greşeşti
    Ei ce-au fugit de’aşa povară.

    Atunci cunoşti cu’adevărat
    Ce cruntă este răstignirea,
    Ce-i Adevărul orthodox
    Şi preţul ce i-l dă iubirea.

    Căci cu dreptatea poţi ieşi
    Uşor uşor din căile iubirii
    Şi s’osândeşti pe cei rămaşi
    Să poarte chinul răstignirii.

    Să osândeşti şi să condamni
    Pe cei ce rabdă sub povară
    Durerea care tu n’o porţi
    Dar te crezi drept de dinafară.

  2. O stare de supercorectitudine, sunt rugaciunile de dinainte de spovedanie pe care trebuie sa le citeasca cel care trebuie sa se spovedeasca. Da sunt bine facute, insa trebuie discernamant si nu trebuie ca omul sa fie oprit de la spovedanie daca nu le-a facut. Ma iertati ca zic acest lucru, dar vreau sa stiu care e pozitia dumneavoastra fata de acest aspect.

  3. Fenomenul supercorectitudinii apare şi la stiliştii noştri, dar şi la unii din B.O.R. ce caută prilej de schismă.
    Uitaţi, spre exemplu acest comentariu:
    “dardala said, on mai 3, 2010 at 10:21 am

    Saccsiv,

    “viitoarea RELIGIE MONDIALA” – religia mondială nu-i deloc viitoare, ecumenismul este religia mondială dorită, alta nu o să fie. Nu există absolut nici o necesitate de modificare a dogmelor fiecărei credinţe pentru formarea unei credinţe noi. Doi oameni se roagă împreună atunci cînd sînt de o credinţă. Dacă ei formal fac parte din culte diferite, asta nu-i împiedică să fie de aceeaşi credinţă, fie aceasta numită ecumenism, fie relativism, nihilism etc. Din moment ce un “ortodox” se roagă împreună cu un catolic, musulman, yoghin etc, el încetează a mai ortodox [respectiv şi cel care e în părtăşie cu acesta], chiar dacă formal face parte din Biserică şi cinsteşte Sfînta Treime. Religia mondială există, şi există de multă vreme. Cei ce aşteaptă formarea OFICIALĂ a unei noi religii, se amăgeşte pe sine, nu va fi aşa ceva.

    Situaţia este similară cu Sinodul 8 Ecumenic: nu este exclus ca acesta nici să nu aibă loc, momeala informaţională a pregătirii lui fiind doar un prilej de a-i ţine pe cei cu inclinaţii tradiţionaliste să rămînă în părtăşie cu erezia pînă la venirea lui antihrist. Cine are nevoie de unirea FORMALĂ (juridică), din moment ce Bartolomeu slujeşte cu papa, deci este în comuniune cu el? ELITELE ştiu foarte bine că formalităţile nu costă nimic în cele ale credinţei, unde totul se decide la nivel DUHOVNICESC (comuniune – rugăciune-împreună).”
    Acest dardala este unul din Republica Moldova, care declara că acolo aparţine de P.M., iar când este în România, de Slătioara.

  4. @ Vulturul:

    Nu ne-am pus problema pana acum, insa am numi asta “rigorism”, nu “supercorectitudine”. Sunt si duhovnici mai exigenti, pana la o scrupulozitate poate exagerata cu unele detalii sau forme. Nu ar trebui sa existe ceva care sa impiedice de la spovedanie, dar nici nu cunoastem contextele particulare ale fiecaruia. Se poate si ca un duhovnic sa incerce sa-i deprinda pe fiii duhovnicesti cu necesitatea rugaciunii inainte de intalnirea cu Dumnezeu prin duhovnic, pentru ca si acela sa fie luminat sa dea cuvant de la Dumnezeu, si ucenicul sa fie capabil sa-l primeasca si sa-l asculte.

  5. Acest dardala este unul din Republica Moldova, care declara că acolo aparţine de P.M., iar când este în România, de Slătioara.

    Ca si cum Patriarhia Moscovei ar fi in comuniune cu Slatioara, si nu cu BOR… Daca e adevarat ce zici, atunci el insusi e intr-o scindare interioara sau doar intr-o duplicitate, ca si altii de pe aici, care nu au probleme sa fie, practic, simultan in mai multe jurisdictii care nu au partasie intre ele. Daca n-am vedea comportamentele de tip securistic, provocator al unora dintre acestia si n-am mai sti unele lucruri, am zice ca e curata nebunie, e o absurditate totala ce fac acesti oameni, dar la unii s-ar putea sa fie un simplu calcul.

  6. dardala said, on februarie 24, 2010 at 10:50 am

    Patriarhia Moscovei cînd sînt în Moldova, Mitropolia Slătioara cînd sînt în România
    comment de aici:http://saccsiv.wordpress.com/2010/02/23/articolul-zilei-23-02-2009-mitropolitul-serafim-de-pireu-%E2%80%9Cecumenistilor-si-tuturor-ereticilor-anatema%E2%80%9D/

  7. @ Cineva:

    Da, e clar. Deci e valabil ce am scris. Pe la Chisinau sunt si unii ciubotari si cibrici care cica tin de Moscova, dar… fac propaganda numai pentru stilism si impotriva oricrei biserici “oficiale”. Si cum mai raman acestia – altfel decat in calitatea de agenti acoperiti – sub Kirill al Mosovei, de vreme ce si acela este la fel de ecumenist si, dupa ei, apartine, practic, aceleiasi “religii mondiale” deja constituite?

  8. Am un prieten care a trecut la o astfel de Biserica – dar nu este deloc asa cum spuneti dumneavoastra ‘hipercorect’. Spune doar ca in BOR el,personal,nu se mai simte in duhul Sfintilor Parinti. De exemplu zice el ca lui ii este foarte clar ca nu mai poate fi har acolo unde are loc pomenirea episcopilor eretici la slujba.
    Nu ii condamna pe cei care raman in BOR, spune insa ca este o datorie de constiinta pentru el sa isi vada de drum in duhul patristic acolo unde crede el ca se afla Harul.Atata tot. Nici vorba sa acuze sau sa arate cu degetul – nu vorbeste si declara deschis ca nu e treaba lui mantuirea altora – ba dimpotriva ca foarte probabil oamenii cumsecade sunt placuti Domnului,indiferent de unde vin. Dar spune ca este de datoria lui,strict personala, propria mantuire – si asta crede el de cuviinta. Atata tot.
    Ce este hipercorect aici? Pune pe primul loc mantuirea si nu aflarea credinciosilor laolalta doar de dragul complezentei. Eu,unul,il respect si nu il recunosc deloc in caricatura ‘hipercorectilor’ de care spuneti dumneavoastra.

  9. @ ek:

    Caricatura
    respectiva este descrisa de parintele Serafim, nu de noi. Si este vie, reala. Una la mana.

    Doi: daca sunteti/ati fi sincer, ati vedea ca se regaseste in 99% dintre stilistii cu care ai de-a face, care nu au deloc duhul pasnic si neacuzator de care vorbiti in legatura cu prietenul dvs. Exceptii exista peste tot. Noi pana acum insa nu am intalnit decat unul singur asa. Sunt din pacate multi naivi si sinceri manipulati. Dar cand descopera ce se ascunde de fapt in spatele cortinei, un om sincer se scarbeste si fuge… Si multi asa au facut, cand au vazut ce duhoare ascund aparentele supercorecte. Totul e sa nu fuga chiar din loc in loc, pana nu mai are unde. Sa-i dea Dumnezeu luminare si sa-l miluiasca sa inteleaga si sa vada unde este Duhul si Adevarul!

  10. ek, ”o astfel de Biserica” nu există în afara Bisericii lăsate de Hristos. Și vei întreba: care este Biserica, deci? Oare nu cea care urmează canoanelor și mărturisește drept pe Hristos? Ar putea fi aceasta, dacă fiii pe care-i ”naște”, s-ar iubi unii pe alții, și ar iubi toată făptura, mai cu seamă pe cei ”căzuți” din har.

    ”el,personal,nu se mai simte in duhul Sfintilor Parinti” – spui, dar pare mai degrabă că a cedat într-o luptă spirituală și a ales ”personal” pentru că așa ”simte”.

    ”nu mai poate fi har acolo unde are loc pomenirea episcopilor eretici la slujba.” – oare nu s-a avântat prea sus cu cugetările? A primit el semn de la Dumnezeu pentru aceasta sau e doar RAȚIUNEA întărâtată de draci, spre înșelare?

    ”sa isi vada de drum in duhul patristic acolo unde crede el ca se afla Harul.” – acolo unde crede el…

    ”declara deschis ca nu e treaba lui mantuirea altora” – curat ”învățătură” de la Hristos, sau poate de la draci.

    ”datoria lui,strict personala, propria mantuire” – acesta să fie ”duhul Sfinților Părinți”?

    Situația confuză de astăzi, în care se află B.O.R., cerne nemilos sufletele creștinilor, nu atât pentru lipsa de formare duhovnicească cât din lipsă de compasiune și dragoste de aproapele.

    De nu am fi grăbiți să judecăm, așa cum și prietenul tău face, deși neagă, am aștepta puțin, căci Biserica Lui Hristos nu e doar ranguri și măriri, ci mai ales este poporul. Iar majoritatea creștinilor din B.O.R., acei creștini practicanți, vin la biserică necăutând trăiri speciale în duh patristic.

    Unii ierarhi au trădat, iartă-i Doamne și ne ferește pe noi de cădere, dar până nu va fi o prigoană cu girul ierarhiei, să stăm pe loc. Semnele arată că lucrurile evoluează rapid, să așteptăm.

  11. @ Liviu:

    Unii ierarhi au trădat, iartă-i Doamne și ne ferește pe noi de cădere, dar până nu va fi o prigoană cu girul ierarhiei, să stăm pe loc.

    Pai si atunci stam pe loc, fiindca nici prigoana nu inseamna caderea Bisericii din har, frate. Vezi pilda vladicai Artemie, ceea ce acolo se intampla chiar in aceste zile cumplite. A fost retras definitiv absolut anticanonic, a marturisit asta pana la capat, dar s-a supus si a indemnat ca oamenii sa ramana in Biserica, in ciuda prigonirii sale. Prigoniti au fost in intreaga istorie a Bisericii pana azi multi dintre marii ierarhi si marturisitori, dar harul nu s-a pierdut si asta nu e un motiv de scindare. Raul schismei este la fel de mare ca raul prigoanei oficiale si al inselarii ecumeniste. Chiar daca din ambele parti suntem atacati, pana acolo unde nu mai avem unde sa ne plecam capul, nici in stanga, nici in dreapta nu trebuie sa ne abatem, si nici sa cautam scapare altundeva decat pe Cruce! Asa cum ne-au invatat si ne invata mereu marii nostri Parinti, toti straini de duhul zelotismului pierzator, chiar daca tentant prin aparenta de “marturisire a adevarului”! Sa nu cautam scapare omeneasca si sa nu ne dam jos de pe cruce, oricat am fi de asaltati si de incercuiti din toate partile! Vor urma incercari mari de tot in sensul asta, poate cea mai dura cernere de pana acum, cand cea mai mare confuzie si deruta se vor crea. Cat de curand. Impostorii si provocatorii dezbinarii au iesit deja “la incalzire” si isi ascut armele… . Care arme?


    Fiii oamenilor, dintii lor sunt arme si sageti si limba lor sabie ascutita
    (Ps.56, 6)

    Nu va rezista decat cel care e hotarat sa aleaga Crucea, in duh si in adevar, iar nu calea lui Barabas, si nici pe cea a fariseilor si carturarilor. “Unde sunt Eu acolo va fi si ucenicul Meu”. Unde? Pe Cruce. Numai asa ajungem si la Inviere!

  12. Nobletea sufletului Parintelui Serafim, demnitatea sa in fata propriei suferinte si in fata suferintei altora – constituie preludiul sau pentru jerfta si pentru Adevar …”Eu , unul, simt ca prin participarea mea la aceasta conferinta – unde stiu ca nu ne vom putea ruga public pentru Parintele Dudko
    si pentru confratii sai de suferinta din Patriarhia Moscovei
    si ca nu-i vom putea sprijini si apara in mod deschis – ar fi O TRADARE A ORTODOXIEI din partea mea “…cati dintre ierarhii nostri ar refuza o astfel de participare , in semn de solidaritate sfanta pentru fratele cazut , si NU
    din vina acestuia , ci din cauza stupefiantelor si a torturilor psihice ?! … tot ce-a scris ucenicul Parintelui Serafim Rose – ierom. Damaschin – despre “Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose ” , pune balsam pe inima cui citeste …
    “Parintele Serafim pomenea si pe fratii sai aflati in suferinta in Romania , Serbia , Bulgaria, Georgia…si in alte tari
    aflate sub comunism , rugandu-se pentru fiecare pe nume ,
    ori de cate ori ajungea la el vreo informatie despre cineva …” …m-au impresionat mult si asemanarile izbitoare dintre Parintele Gherghe Calciu si Parintele Dimitrie Dudko
    si faptul ca Parintele Calciu a fost “prieten apropiat
    si mentor al Fratiei Sf. Gherman” …
    Si pe noi , cei multi , dintre ortodocsii romani , ne trateaza mai marii nostri cu stupefiantele ecumenismului…cu atat mai mult ne prinde bine medicamentul
    numit: Ortodoxia inimii …si citirea textelor sfinte , ca sa rezistam mai bine vremurilor “viclene” pe care le traim …
    Comentariul Razboiului intru Cuvant implineste frumos textul
    acesta tragic , punand punctul pe “i” …

    si mi-a placut si felul cum a gandit Liviu Nanau
    si mi-a palcut si felul in care si-a gandit versurile Nicolae
    Mirean , raportate la textul ierom. Damaschin …

  13. Da admin, îmi cer iertare, nu mă refeream la a ”scăpa” într-o altă ”ortodoxie” pentru că sunt convins că aceasta este Biserica. De altfel, cei ce trădează ies din Biserică, chiar dacă oficial o păstoresc. Prigoana a început, sub o formă mascată, sau nici nu a încetat, mai bine spus. Dar când va fi vădită atunci creștinii își vor căuta păstorii rămași credincioși turmei și Lui Hristos.

  14. Mi se pare ca esuarea in schisma sau in erezie e un fel de eutanasie spirituala- in sensul de moarte buna/frumoasa-[Normal ar trebui sa spun sinucidere, dar acest cuvant nu exprima intotdeauna anumite nuante, mai ales ca majoritatea se lasa atrasi de altii, foarte putini sunt capi ai schismei/ereziei, in fine si acestia la randul lor s-au lasat atrasi de diavol, asa incat tot sinucidere cu mana altuia e!]…. renunti la lupta, fugi, si ai impresia ca iti grabesti scaparea de chinul rabdarii si al nesigurantei/incertitudinii, nu mai spun de nuanta de DEZERTARE pe care o are aceasta refugiere in blana calduroasa(alba, aparent imaculata)a schismei/ereziei. Din caderea altora trebuie sa invatam mai intai noi, sa ne aducem aminte ca avem aceeasi fire omeneasca slaba,lipsita de Duh, inconstienta, nestiutoare, neexperimentata, mereu capabila de alunecari, predispusa la robia duhovniceasca a formelor, a intelesurilor slabe ale lumii, fie ele chiar invesmantate in rigorismul legilor morale sau al (super)corectitudinii. Sa nu uitam ca multi dintre noi avem boala corectitudinii, si suntem foarte “harnici” in a indrepta pe altii. Personal, eu ma vad tot timpul cazand in asta… Formalismul sau implinirea unor prescriptii nu dau cunoastere duhovniceasca, daca ar fi dat atunci s-ar fi incuviintat judecata aproapelui(in sensul de condamnare de catre noi care i-am fi superiori), cum insa judecarea lui nu este indicata(e vorba chiar de porunca: nu judecati!), fiind f periculoasa daca nu se face dupa Duh, trebuie sa ne ramana doar incercarea de a trage invataminte si foloase pentru corectarea lipsurilor si slabiciunilor noastre. Cu frica si cu cutremur trebuie sa lucram la mantuirea noastra!
    Iertati, sunt doar pareri, umplu netul(vazduhul) cu cuvinte!

  15. În Republica Moldova deocamdată nu există alternativă patriarhiei Moscovei, de aceea nedumerirea voastră îşi pierde rostul. Credem şi nădăjduim că Domnul se milostiveşte şi face pogorămînt peste noi acolo şi că într-o bună şi fericită zi ne va feri de comuniunea osînditoare cu ereticii.

    Cît timp navighez site’ul dat, nu am găsit nici măcar o singură pildă din Vieţile Sfinţilor care să se fi sfinţit prin “unitatea bisericii” întru minciună, adică prin păstrarea comuniunii cu ereticii. În schimb îi avem pe Sf.Marcu, Sf.Maxim, Sf.Nichifor, sfinţii noi mucenici din Rusia şi mulţi alţii, care ne învaţă clar cum trebuie să procedăm în asemenea cazuri.

  16. @dardala: Deci voi siliti Duhul sa bata acolo unde voiti voi si nu unde a fagaduit Dumnezeu – in Moldova merge si asa, ca nu ar exista ”adevarati”, la Cășiel, sa spunem, iarasi mai merge, ca e parintele anti-ecumenist, dupa cum vi se năzare. Logica si atitudinea asta nu o sa o gasiti nici in Pidalion, nici in Vietile Sfintilor si nici in scrierile Sfintilor Parinti.

    Foarte bine ca aduceti aminte de Sfintii Parinti – Sfantul Maxim Marturisitorul nu a pomenit patriarhul in momentul in care acesta a aderat fatis si a si impus Bisericii, in mod oficial si deschis, in alianta cu imparatul, un Typos eretic. Typosul era obligatoriu si coercitiv, era promovat inclusiv prin forta statului. Se intampla asa ceva astazi? NU. Sfantul Marcu Marturisitorul? A luat atitudine si nu a pomenit pe ceilalti in momentul in care s-au unit oficial cu Vaticanul si s-au impartasit din acelasi potir, laolalta cu imparatul. Se intampla asa ceva astazi? NU.
    Sfantul Nichifor s-a cait pentru a acceptat jocul unui patriarh si a unui imparat invederat eretici, iconoclasti, trimitand la inchisoare pe oricine statea impotriva ereziei:

    Asemenea şi la celelalte scaune, după izgonirea episcopilor dreptcredincioşi, împăratul a pus pe ai săi răucredincioşi şi mincinoşi episcopi şi a lepădat sfintele icoane din sfintele biserici, încît era iarăşi asupra credincioşilor pentru cinstirea icoanelor acest fel de prigonire, cum a fost şi înainte, pe vremea lui Leon Isaurul şi a lui Copronim, fiul său.

    Sursa: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-03-cv_nichita_marturisitorul.html

    Asadar, avem trei elemente, in toate cazurile de mai sus:
    erezia este propovaduita pe fata, adica in mod sistematic, institutional, de patriarh si de imparat, adica de biserica oficiala si de stat
    erezia are aspect concret, nu accidental si nu ascuns – se ajunge la acelasi potir cu ereticii, se scot icoanele din biserici, si asta nu ici colo, ci peste tot
    se duce o prigoana vasta si sistematica, totala, impotriva celor ce marturisesc dreapta credinta

    Niciunul din aceste elemente constitutive nu se regaseste astazi.

    Exemplele pe care le de dati le dati spre propria voastra osanda.

  17. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuviosul Serafim Rose: “In ce stramta camasa de forta a logicii vor sa ne sileasca sa intram…” – ULTIMUL CONFLICT AL PARINTELUI SERAPHIM CU GRUPAREA ZELOTISTA
  18. @Dardala.Sfintii nu au facut Biserici paralele, exemplul lor ar trebui sa fie suficient pentru a vedea care este calea cea dreapta.Spre informarea ta iti spun ca cel mai mare teolog al secolului 20 Sfantul Justin Popovic a fost in comuniune deplina cu toti episcopii inclusiv cei ecumenisti.[daca tot vrei exemplu de sfant].Ideologia stilista in sine este o noua erezie care ameninta Ortodoxia alaturi de cea ecumenista.Patriarhia Moscovei cu care esti in comuniune ii numeste schismatici pe stilistii de la bosvr .Ce spun canoanele despre comuniunea cu schismaticii?

  19. Calea pe care lumea ne-o aşterne în faţă, în ciuda făgăduinţelor amăgitoare ale „progresului”, este o cale a suferinţelor: «Mântuitorul a spus limpede că ceea ce ne aşteaptă nu este „progresul”, ci năpaste şi cazne mult mai mari, ca urmare a înmulţirii fărădelegii şi a răcirii dragostei; când El va veni, abia dacă va mai găsi credinţă pe pământ (Luca 18, 8)».

    Puterea unui adevărat creştin, în vremurile pline de grozăvii care vor veni, este aşteptarea celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului Hristos — Parusia: «duhul aşteptării statornice a celei de-a Doua Veniri a Domnului Hristos este adevăratul duh al vieţuirii creştineşti, care strigă în rugăciune „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22, 20). Iar duhul potrivnic acestui chip de vieţuire este, fără de nici o îndoială, duhul lui Antihrist, care se sârguieşte prin orice mijloc să prăvălească mintea creştinilor de la gândul Parusiei şi de la răsplătirile care vor urma acesteia. Cei care se pleacă în faţa acestui duh se pun pe ei înşişi în primejdia de a nu-l recunoaşte pe Antihrist când acesta va veni şi de a fi vânaţi de acest cumplit vrăjmaş. Cu osebire acesta este cel mai înspăimântător lucru al lumii zilelor noastre, plină de toate înşelăciunile şi amăgirile. Slujitorii lui Antihrist, aşa după cum Mântuitorul ne-a spus mai înainte, se vor sârgui „ca să amăgească, de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Totuşi, gândul la acestea nu trebuie să ne arunce în deznădejde, ci, dimpotrivă, după cum însuşi Mântuitorul zice: „prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21, 29)».

  20. Pingback: Război întru Cuvânt » Intre Cruce si tradare. CARE ESTE LECTIA MUCENICULUI EVGHENIE PENTRU NOI SI VREMURILE NOASTRE? (II)
  21. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuviosul Serafim Rose si lectia rezistentei marturisitoare si patimitoare a Rusiei prigonite
  22. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Ierarh Luca al Crimeei – intruchiparea păstorului responsabil si jertfelnic: „CE RASPUNS VOI DA IN FATA LUI DUMNEZEU PENTRU VOI TOTI?”
  23. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Ieromonahul Metodie de la Optina raspunde despre LUCRAREA DIABOLICA A SCHISMEI IN BISERICA si despre ideile stilistului VLADIMIR MOSS si ale sustinatorului si editorului sau român, Danion Vasile: “CRED CU TARIE CA TOAT
  24. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuviosul Paisie Aghioritul despre cei care tulbura Biserica cu atitudini extreme, sub pretextele “dreptatii”
  25. Pingback: Război întru Cuvânt » Nu poate sa fie adevar fara dragoste si nu poate sa fie dragoste fara adevar! Poate sa nu te copleseasca dragostea lui Hristos? – CUVANT AL PR. MIHAI ALDEA
  26. Pingback: Război întru Cuvânt » Pr. Mihai-Andrei Aldea: DE UNDE INCEPE SI CUM SE FACE LUCRAREA DE PROPOVADUIRE (MARTURISIRE)? Cum putem sa-i iubim pe cei aflati in rataciri si pacate grele? Cum poti sa cazi din Adevar chiar fara sa stii?
  27. Pingback: Război întru Cuvânt » CUVINTE DE TREZIRE SI DE LIMPEZIRE DUHOVNICEASCA DE LA CUVIOSUL SERAFIM ROSE (†2 septembrie): “Este mai tarziu decat credem”; “Nu trebuie sa umblam dupa semne spectaculoase, ci mai degraba sa cautam semne
  28. Pingback: Război întru Cuvânt » Sa recitim impreuna (V): VLADICA AVERCHIE TAUSEV (35 de ani de la adormire) DESPRE O FORMA DE APOSTAZIE FOARTE ACTUALA, dar ignorata atunci cand ne centram doar pe corectitudinea formala. CE CAUTA INTRIGILE IN BISERICA?
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate