DEMOSTENE ANDRONESCU despre inceputul reeducarii la Aiud si lectiile importante pe care le avem de invatat si noi (I)

13-01-2011 Sublinieri

In felul acesta, alternand duritatea cu o parsiva si demobilizatoare “cumsecadenie”, au reusit reeducatorii sa-i castige pe multi dintre ‘pensionarii’ Aiudului“.

“Prin decembrie 1961 sau ianuarie 1962, s-a raspândit deodata vestea ca a început reeducarea. Anumite surse anuntau prin Morse ca pe cutare sectie, la celulele cutare si cutare, au fost înfiintate “cluburi” în care oamenii citesc, joaca sah ori discuta. Vestea a fost primita de detinuti în mod diferit. Cei mai multi, care nu stiau nimic sau stiau foarte putin despre ceea ce se întâmplase la Pitesti, au primit-o cu nepasare, iar unii dintre ei doar cu vaga curiozitate. Cei care erau insa edificati asupra “fenomenului” Pitesti, ca sa nu mai vorbesc de cei care chiar trecusera prin acel iad, au primit-o cu îngrijorare, unii cu groaza chiar. Întâmplator, în momentul raspândirii acestei vesti, stam în celula cu un fost student la Filosofie la Iasi care trecuse prin Pitesti. Acesta, când a auzit de reeducare s-a îngalbenit literalmente la fata si timp de vreo trei zile nu a mai scos un cuvânt. Dupa ce s-a mai linistit, prinzând un moment prielnic, m-a tras într-un colt si mi-a spus:

Daca începe reeducarea si se reediteaza ceea ce s-a întâmplat la Pitesti, eu ma sinucid“.

In primul moment am crezut ca a luat-o razna. Dar nu, n-o luase. Omul era perfect lucid, dar extrem de inspaimantat. Am inteles acest lucru dupa ce, în zilele urmatoare, mi-a reluat cu lux de amanunte ceea ce se întâmplase, de fapt, la Pitesti. Desi stiam cate ceva despre “fenomen”, ce mi-a fost dat sa aud de la el m-a cutremurat. Si abia atunci am înteles cu adevarat spaimele prietenului meu.

Peste câteva zile stirea a fost confirmata oficial. Într-adevar, începuse reeducarea. Într-o buna dimineata, la putin timp dupa raspândirea acestei vesti, usa celulei noastre s-a deschis si in cadrul ei a aparut unul din plutonierii aceia scoliti si politicosi, despre care am pomenit deja, care ne-a întrebat, oarecum stingherit, daca vrem sa mergem… “la club”. Ne-am uitat nedumeriti unul la altul si toti întrebator la el. Unul dintre noi a îndraznit sa intrebe:

Cum adica la club?“.

Ce, nu stiti?!“-

a întrebat la randul sau plutonierul, prefacandu-se mirat.

În închisoare au fost amenajate încaperi în care sa va puteti întâlni cu detinuti din alte celule sa discutati între dumneavoastra, sa jucati sah sau sa cititi

Tentatia era mare. Majoritatea eram oameni de carte, unii chiar cititori împatimiti, si iata ca acum, dupa ce ani de zile nu vazuseram o slova tiparita, ni se oferea posibilitatea de a citi. Eu, coincidenta sau nu, la vremea aceea tocmai pritoceam in minte o poezie care incepea cam asa:

De sapte ani n-am mai citit o carte,/De sapte ani mi-s gandurile moarte“.

Si totusi m-am pomenit murmurând:

Si nu ne duce pe noi în ispita“,

caci banuiam ca asa începe caderea. La inceput faci un mic compromis, aparent nevinovat, si apoi nu te mai poti opri…

Dupa ce a asteptat un timp, plutonierul, vazand ca nici unul dintre noi nu raspunde efectiv invitatiei, ne-a recomandat sa ne gândim mai bine, caci se va întoarce peste zece minute. Si pleaca spre alta celula, lasând la noi usa întredeschisa. Dupa plecarea lui, unul dintre noi, Horia Gherman, s-a hotarât brusc :

Eu ma duc, sa vad despre ce este vorba. Nu am ce pierde. Daca nu-mi va conveni, voi cere sa fiu adus înapoi“.

Stateam cu el in celula de cateva luni si, dupa cum reusisem eu sa-l cunosc (era orgolios, suporta greu detentia si nu prea îsi facea scrupule când era vorba de interesele lui), eram sigur ca nu se va mai întoarce. Si nu m-am înselat. Eu nu l-am mai întâlnit de atunci, dar am auzit mai tarziu ca a ajuns printre capii reeducarii. Lui i s-a mai alaturat înca unul dintre noi si, când a revenit plutonierul, au plecat împreuna cu altii, de prin alte celule, la asa-numitul “club”. Seara, înainte de închidere, au fost adusi înapoi. Ne-au relatat cu lux de amanunte cum a fost. Fusesera dusi, împreuna cu alte cateva zeci de detinuti, toti de pe celular, într-o încapere special amenajata cu mese si banci, situata într-o cladire alaturata, si acolo fusesera lasati sa discute în voie, fara sa fie supravegheati. De citit nu au prea citit în acea prima zi, desi pe mese erau câteva brosuri de propaganda si de literatura comunista. A doua zi povestea s-a repetat. Cei doi au fost din nou luati si readusi seara. Si tot asa câteva zile. Pâna când, într-o seara, nu s-au mai întors. A venit un gardian, le-a luat bagajele si de atunci nu i-am mai vazut. De fapt, ii adusesera inapoi in celula, in cele cateva seri, numai in speranta ca vor reusi sa-i contamineze si pe altii. Ulterior am aflat ca au fost dusi pe o alta sectie, unde li s-a creat un regim special si li s-a facut de catre ofiterii politici un fel de instructaj în legatura cu reeducarea.

Aceasta prima tentativa de a atrage oamenii de partea lor s-a soldat, pentru reeducatori, cu rezultate mai degraba modeste. De fapt, nici nu se asteptau la ceva spectaculos. Era doar începutul si era normal ca oamenii sa fie reticenti. Aveau nevoie, deocamdata, sa atraga de partea lor doar pe câtiva, pe care sa-i pregateasca pentru a-i întrebuinta în actiunile viitoare. Or, acest lucru le reusise.

Imediat dupa consumarea acestei prime faze, celor “refractari”, adica celor care refuzaseram sa mergem la “club”, ni s-a înasprit regimul. Cei mai multi dintre noi am fost izolati, fie în Zarca, fie pe anumite sectii special amenajate pe celular. Din când în când, ofiterii politici sau subalternii lor mai treceau prin celulele noastre, întrebându-ne daca nu cumva careva dintre noi s-a razgândit si vrea sa iasa la “club”. Si de fiecare data mai capitula câte unul. Dar nu prin aceste metode au reusit cei care conduceau reeducarea sa frânga rezistenta morala a celor care in cele din urma, au cedat. Ei dispuneau, în momentul declansarii nefastei lor actiuni, de o “arma secreta” despre care nici unul dintre noi nu stia nimic. Reusisera, în prealabil, sa ne demoleze, o parte din idoli. Poate pe unii dintre cei mai venerati. De aceea, impactul pe care l-a avut asupra celorlalti detinuti caderea acestora a fost considerabil.

Procedeul nu era nou. Fusese experimentat cu succes si la Pitesti. Si acolo, se actionase mai înatai asupra celor care erau considerati vârfuri ale studentilor, adica asupra celor care aveau o oarecare autoritate (morala, intelectuala sau, pur si simplu, ierarhica) asupra celorlalti. Doar în câteva luni de tortura continua, acestia au fost transformati în adevarate epave omenesti, in roboti care executau mecanic tot ce li se poruncea. Dupa ce au fost adusi intr-un asemenea hal, li s-a pus ciomagul în mâna si au fost dusi în mijlocul celor al caror idoli fusesera, pentru a-i reeduca.

La Aiud s-a procedat la fel, numai ca metodele întrebuintate au fost altele: santaj, amenintare, promisiuni si, mai ales, crearea problemelor de constiinta. Am amintit, deja, într-un capitol anterior, ca la un moment dat (sfarsitul anului 1959 – inceputul anului 1960) au început sa dispara dintre noi personalitatile, adica acele persoane care, prin pozitia lor politica, intelectuala sau morala, aveau o influenta aparte asupra celorlalti detinuti. Astfel, personalitati aproape intrate în legenda, ca printul Alexandru Ghica, preotul Dumitrescu-Borsa, Victor Biris, poetul Radu Gyr si multi altii, au fost luati, si purtati prin tara (prin orase, pe santiere de constructii, prin piete etc.), pentru a lua cunostinta de “realizarile” regimului si de “bunastarea” si “fericirea” poporului. Unii dintre ei au fost dusi chiar în Bucuresti, la Centru, unde persoane influente, cu functii importante în aparatul de Partid si de Stat, au stat de vorba cu ei, unora spunandu-li-se deschis :

Trebuie sa va recunoasteti înfrânti. Ati vrut sa faceti ceva, dar ati apucat-o pe un drum gresit, drumul crimei si al tradarii [Cine vorbea de crima si de tradare!]. Ceea ce ati vrut sa faceti voi, sau ati pretins ca vreti sa faceti, suntem pe cale sa realizam noi. Vom face, asa cum va placea voua sa spuneti, “o tara ca soarele sfânt de pe cer”. Acum vrem sa ne redobândim independenta fata de Moscova [era în perioada denuntarii planului Valev] si pentru aceasta avem nevoie de liniste, de consens [a se vedea radacinile istorice ale… consensului]. Occidentul, de care vrem sa ne apropiem, ne pretinde sa va punem în libertate. Si o vom face, dar numai dupa ce, mai întâi, va vom neutraliza”.

Cam asa a sunat, se pare, discursul pe care mai marii Partidului si Statului l-a tinut în fata unora dintre cei ce trebuiau convinsi sa se sinucida sufleteste. Si cu unii au reusit. In special cu Biris, care, bolnav fiind de Basedow, a fost foarte usor de manevrat. Se stie ca aceasta boala da grave tulburari de comportament si se manifesta printr-o trecere continua de la stari de obedienta la stari exacerbate de delir de grandoare. Aceasta stare psihica a lui Biris a fost cu abilitate speculata de colonelul Craciun in favoarea reeducarii. A mers pana acolo incat i-a sugerat proaspatului convertit la comunism (dupa afirmatiile lui Pandrea, care l-a “scolit” intr-ale marxismului, Biris s-ar fi transfoarmat, din misticul si legionarul fanatic care fusese, “intr-un comunist la fel de fanatic si dogmatic, care, daca i s-ar fi dat mana libera, ar fi mers pe caile Pitestiului“) sa incropeasca in temnita Aiudului un fel de “Comandament Legionar”, pe care apoi sa-l deconspire in autodemascarea pe care urma sa si-o faca in clubul de reeducare. Aceasta pentru ca reeducatorii sa aiba un motiv de santaj in plus asupra celor impricinati. Si Biris nu numai ca s-a pretat la aceast marsavie, dar a facut-o si fara nici un fel de remuscare vizibila.

Desi insemnarile lui Craciun, dupa care Viorel Cacoveanu si-a incropit cartea (este vorba de Satanizarea Romaniei, amintita mai sus), au fost scrise pro domo (pentru a justifica si edulcora actiunile sale si pentru a reabilita o serie de activisti de partid, indeosebi pe Dej si pe Draghici), ele contin totusi si o serie de informatii utile in legatura cu reeducarea de la Aiud. In primul rand, ele confirma, asa cum am specificat deja, asertiunea ca aceasta actiune a fost pusa la cale in birourile Comitetului Central si in cele ale Ministerului de Interne inca din 1958, in acelasi timp in care au fost hotarate si arestarile din acea perioada. Apoi ele ne ofera amanunte in legatura cu “munca de lamurire” dusa de Craciun pentru castigarea unor capetenii legionare.De remarcat ca el nu pomeneste nimic de cei care au refuzat sa accepte reeducarea (profesorul George Manu, printul Alexandru Ghica si multi altii), nici de “metodele” de convingere intrebuintate.

Au fost – relateaza el – saptamani, luni de discutii cu Crainic, Gyr, Tutea, Petre Pandea, Nicolae Petrascu, Nistor Chioreanu, Biris, Traian Herseni, doctorii Popovici, Sarbulescu. […] Pe Crainic l-am castigat din prima zi. […] Gyr s-a lasat foarte greu convins. Cu el am lucrat doi ani pentru aminita declaratie [este vorba de declaratia-scrisoare adresata de poet detinutilor, la care voi face referire in continuare]. Asta inseamna ca macar o data pe saptamana sa ne vedem. Retras, rece ca o reptila, refuza dialogul. In primele intalniri a raspuns cu “da” si “nu”, “nu stiu”, “nu ma intereseaza”. Era un batranel cocarjat, slab, care isi tara picioarele“.

Sau in alta parte:

Cu Gyr am lucrat doi ani cu tact si cu rabdare [cu rabdare poate, dar cu cat tact a lucrat numai cei care au avut de a face cu el o pot spune]. Era si bolnav si statea mult in spitalul unitatii. A scris o seama de poezii frumoase, a colaborat, dar nu s-a dezis explicit de Miscare. […] Dupa ce a ascultat declaratiile lui Crainic, Biris, Petrascu, a scris si el doua pagini. […] Cateva zile mai tarziu, Radu Gyr si-a citit declaratia la club si a starnit multa mirare si multe comentarii“.

Inexact, Gyr nu si-a citit niciodata declaratia la vreun “club de reeducare”. Ea a fost adusa de Craciun si inmanata, dupa cum vom vedea, unui alt detinut sa o citeasca. Acest lucru se intampla in a doua parte a lunii mai sau inceputul lui iunie 1962. In orice caz, declaratia lui Gyr era datata, dupa cate imi aduc aminte, 5 mai 1962, iar la data cand a fost citita in fata “cluburilor reunite” autorul ei era, probabil, deja liber. Smulgerea acestei declaratii poetului a fost considerata de Craciun o mare izbanda si, de fapt, reeducarea in forta a inceput dupa citirea ei in fata detinutilor. Dar despre aceasta voi scrie intr-un capitol special.

In legatura cu Nichifor Crainic, despre care Colonelul Craciun spune ca l-a castigat de partea sa foarte usor, fie-mi permisa o paranteza. Marele om de cultura (teolog, filosof si poet) a fost un ins controversat, ar spune unii; eu insa as spune, mai degraba, ca a fost un om chinuit. Sufletul lui era, in acea perioada critica, taramul de lupta dintre Bine si Rau. Si fizic, el avea o conformatie ciudata. Cineva care l-a vazut odata la baie spunea ca, de la brau in jos, Nichifor Crainic avea o conformatie de satir. Asa se explica comportamentul sau, oarecum aberant, din perioada de detentie. Un exemplu: pe la inceputul anilor ’50, deci in primii ani de detentie, cand oamenii mai erau chinuiti si de alte instincte decat de foame, el se afla intr-o celula din Zarca, impreuna cu profesorul de filosofie Ion Petrovici, cu o inalta fata bisericeasca si cu amiralul Macelaru. Ca in fiecare celula, si ei isi treceau timpul cu diferite activitati – in cazul lor, mai ales intelectuale. Povesteau, “puneau tara la cale”, conferentiau (fiecare pe teme din specialitatea lui), se dedau la “barfe” vinovate sau nevinovate etc. Duminica, in special, dupa o scurta slujba oficiata de inaltul prelat, conferentia Crainic. Intr-o astfel de conferinta, el a tinut restransului sau auditoriu o lectie de mistica ortodoxa. A vorbit atat de frumos si convingator incat l-a impresionat profund pana si pe profesorul Ion Petrovici, care se considerea mai degraba “liber-cugetator”. Dar dupa ce si-a terminat exprimarea, Crainic s-a trantit pe pat si a fost auzit rostind o vulgaritate greu de reprodus. Acesta era Nichifor Crainic. De altfel, se spune despre el ca si in libertate, in vremurile lui bune, era destul de slobod la gura.

Una dintre marile lui “neputinte” era foamea. Nichifor Crainic suferea cumplit de foame. Si in libertate el fusese un gurmand, asa ca, in foamea Aiudului de la sfarsitul anilor ’50, el era dispus sa se batjocoreasca pe sine sau chiar sa-L renege pe Dumnezeu pentru un “blid de terci”. De altfel, isi recunoaste el insusi aceasta “neputinta” intr-o marturisitoare poezie intitulata chiar “Foamea”. Iata cum suna prima ei strofa:

“In tara turmeleor si-a painii/ Visez o mana de ciuperci!/ Lasati-ma in rand cu cainii/ La raiul unui blid de terci!“.

Cunoscandu-i neputinta, unii dintre “caralii” se amuzau punandu-l sa joace ca ursul sau sa conteste existenta lui Dumnezeu in schimbul unei portii consistente de mancare. Cand il intalneau prin curte (acest lucru se petrecea in fabrica inchisorii), strigau dupa el, incitandu-l:

Hei, Crainic, daca joci ca ursul, capeti o gamelea cu arpacas!“.

Si “nefericitul”, batand darabana cu palma, pe fundul unei gamele pe care o purta totdeauna cu el, juca precum ursul! La sfarsit isi primea portia promisa, pe care o infuleca hulpav. Altadata, cate unul mai patruns de invatatura marxista, care il considera popa, pentru ca auzise ca in libertate avusese o “meserie” in legatura cu Dumnezeu si cu Biserica, striga dupa el:

Mai popo, ia spune tu, exista Dumnezeu?“.

Nu exista, domnule sef“,

raspundea “popa”, asteptand umil portia promisa...[dupa altii, el ar fi spus de fapt, cu viclenie iezuita: “Nu, exista Dumnezeu“, gardianul neputand sesiza in context rolul semantic al virgulei (N. ed.)]

Acelasi om a fost insa surprins, nu o data, in miez de noapte, de catre camarazii lui de celula, ingenuncheat in intervalul dintre paturi, rugandu-se cu fata scaldata de lacrimi. Se ruga atat de intens si cu atata ardoare incat nici nu observa cum, uneori, unii dintre acestia i se alaturau in rugaciune. Asa stand lucrurile, se pune intrebarea: poate fi judecat acest om de altcineva decat de Dumnezeu? Mai cu seama ca nu facea rau nimanui. Se batjocorea pe sine si uneori Il renega formal pe Dumnezeu, cu Care el avea insa, as zice, altfel de relatii decat noi, ceilalti…

Ca orice ganditor si poet cu pretentii, Crainic avea si el orgoliile lui. Era foarte sensibil la laude cu opera sa. In Aiudul acelor ani, intre el si celalat mare poet al inchisorilor comuniste, Radu Gyr, s-a “iscat” un fel de competitie tacita, benefica, cred eu, pentru literatura romana. Indraznesc sa afirm ca succesul obtinut de Gyr pe taramul poeziei l-a atatat pe Crainic, facandu-l oarecum “gelos” si trezindu-l din apatia in care cazuse din cauza “neputintelor” sale. Aceasta “gelozie” nevinovata a avut drept rezultat aparitia capodoperelor lirice de inchisoare ale autorului de odinioara al “Nostalgiei paradisului“. Asa au aparut superbe poezeii precum “Cantecul Potirului“, “Unde sunt cei care nu mai sunt” “Ruga pentru pace” si multe altele. Desi nu abordase niciodata genul baladesc, pentru ca in acea vreme circulau printre detinuti minunatele balade ale lui Gyr (“Balada codrului fara haiduc“, “Balada clopotarului din stele“, “Balada ucenicului de olar” etc.), s-a apucat si “a scris” si el cateva, printre care amintesc “Balada doinei” si “Baldovin si Madalina“, care sunt tot atat de frumoase ca si cele ale lui Gyr. Nu stiu daca si Cantecul de bejanie a fost conceput in acea perioada, sau dateaza din perioada cat a fost el insusi in bejanie (Crainic s-a sustras, pana in 1947, arestarii si judecarii in lotul ministrilor antonescieni, ascunzandu-se pe undeva prin Ardeal), dar pentru ca, dupa parerea mea, el contine unele dintre cele mai frumoase versuri din lirica romaneasca reproduc aici cateva:

Pe drumuri de munte suvoiele gem

Si bombane-n scorburi franturi de blestem

[…]

Ca vine din urma, cu muget salbatic

Gatlej fara margini de zmeu asiatic.

Hai, murgule, ia-ma pe greabanul tau,

Asterne-te vremii si vantului rau!

O, nu mi-e de duca, nici mi-este de stare,

Doar inima franta ti-o pun in spinare,

Si-as vrea sa incapa in tainita ei,

Si muntele mare, si bobul de mei!

Si daca nu-ncape, cu genele-n moina

Iau holda-ntr-o paine si tarina-ntr-o doina…”

Colonelul Craciun – care, dupa cum am afirmat, nu era deloc prost – l-a “citit” corect si a actionat in consecinta. Pe la inceputul anului 1960, cand a demarat actiunea de racolare a varfurilor legionare, acesta, care il considera pe Crainic legionar, l-a chemat la el in birou, pentru a-l tatona. Iata cum descrie el, in insemnarile sale despre care am amintit deja, aceasta intrevedere:

A intrat demn, trist, neinteresat. “Buna ziua, domnule Crainic”, l-am salutat si m-am ridicat in picioare“.

Se pricepea de minune “vulpoiul” la punerea in scena. Aceasta primire mai mult decat cordiala l-a uimit si l-a derutat in acelasi timp pe sarmanul detinut, caruia de multa vreme nu i se mai vorbise atat de frumos. A trait si el, probabil, aceleasi sentimente pe care le-am trait eu atunci cand plutonierul acela “scolit”, despre care am pomenit mai sus, s-a comportat cu mine cam in acelasi fel protocolar.

L-a invitat apoi sa ia loc si, dupa cateva intrebari de rutina, “vulpoiul” ataca frontal:

Ca poet, in familia mea ati fost nu doar citit, ci si pretuit. Am doi copii. Pe cel mai mare il cheama Crainic. A fost dorinta neveste-mii“.

Si, ca sa-si intareasca spusele, i-ar fi aratat buletinul de identitate (pe vremea aceea, numele copiilor erau trecute in actul tatalui). S-ar putea ca acest lucru sa fie adevarat si pe unul din copiii lui Craciun sa-l cheme Crainic. Chiar daca esta asa, dupa parera mea, nici intr-un caz acest nume nu le-a fost inspirat parintilor de pseudonimul poetului pe care aceasta “marturisire” l-a coplesit. Pentru a nu-i da ragaz sa se dezmeticeasca, abilul “regizor” continua:

“Spune-mi, tot mai sustineti ca mai credeti in afirmatiile batranului Miron Costin, ca bietul om e sub vremuri?! Ca vremurile nu sunt sub om?!“.

De data aceasta surpriza a fost si mai mare. Nestiind ce sa creada, Crainic a reusit totusi sa ingaime timid:

De unde stiti ca am scris eu asa ceva?“.

Ei, uite, mai citim si noi!“,

raspunse trufas colonelul si, ca sa-l dea gata, ii recita sententios si o strofa din Cantecul Dunarii“, poezie aparuta in volumul publicat in 1931 si intitulat “Tara de peste veac“:

Dunare, Dunare, drum fara glod,/ Du-ne vapoarele grele de rod!/ Inima neamului nostru e-n grane:/ Darui-o lumii flamanda de paine!“.

Aceasta a insemnat prea mult pentru sarmanul Crainic. A fost cucerit definitiv. De altfel, Craciun scrie:

Cu Nichifor Crainic a mers mai usor decat ma asteptam. Urma ca prin el sa-i castig de partea mea pe ceilalti“.

Lucru care, in oarecare masura, s-a si intamplat, deoarece Craciun a perseverat. Peste cateva zile doar, l-a luat pe poet cu el intr-o plimbare cu masina prin tara. Cu de la sine putere, se lauda el:

Nu aveam aprobarea nimanui. Riscam functia, libertatea. De actiune stia doar capitanul Ivan, loctiitorul meu politic“.

S-ar putea sa fie adevarat. S-ar putea sa-l fi dus la plimbare pe Crainic fara

Alex. Draghici, min. de interne comunist

aprobarea nimanui, dar de riscat nu a riscat nimic, pentru ca singur marturiseste ca avea mana libera de la Draghici. Iata, de altfel, o convorbire pe care pretinde ca ar fiavut-o cu acesta in acea perioada:

Tovarase ministru, as dori sa va raportez despre activitatea mea, despre munca mea de reeducare“.

Craciun, nu e nevoie” – replica ministrul. Faci tot ce stii si ce crezi ca e bine. Eu te sustin, te apar, te ajut, fiindca stiu ce misiune ai primit si de la cine. Ai sarcina grea, dificila, complicata, esti obligat sa o indeplinesti.

Craciun insita totusi:

As vrea sa-i castig de partea noastra pe legionari. As lua pe cate unul, sa-l plimb cateva ore, sa vada chipul de azi al oamenilor, al oraselor, al tarii“.

La care ministrul replica din nou:

Te sustin, dar eu nu stiu nimic! n-am auzit ce ai spus… Fa ce vrei! Eu nu stiu nimic, repet!“.

Cu o asemenea asigurare, fie ea doar verbala, Craciun nu risca decat daca “actiunea” lui s-ar fi soldat cu vre-un esec catastrofal. Asa ca sa-l credem ca l-a luat pe Crainic la plimbare cu de la el putere.

Am stat de vorba cu doi colaboratori – isi continua Craciun povestea – si le-am explicat ca vom merge la Bucuresti, unde detinutul nostru va fi supus unui interogatoriu, si ca doua zi ne vom intoarce tot impreuna… Pe Crainic l-am imbracat in costum si cravata. Era speriat rau, … astepta sa-l urc intr-o duba, nu in autoturism. Am pornit pe ruta Alba-Iulia – Sibiu – Brasov – Valea Prahovei – Ploiesti – Bucuresti… I-am aratat blocuri de locuinte, fabrici noi, Piata Palatului din Capitala. Seara l-am depus la arestul Securitatii, explicand sefilor de acolo ca a doua zi vom merge la Constanta pentru un interogatoriu“.

A doua zi s-au intors insa la Aiud, dar de data aceasta pe Valea Oltului. La sosire, colonelul, pentru a-i sensibiliza si pe altii, i-a sugerat “tovarasului de calatorie” sa povesteasca detaliat camarazilor sai de detentie tot ce a vazut si a simtit. Si Crainic a facut-o, bineinteles.

Ceea ce a povesti el tovarasilor de detentie a avut o covarsitoare impresie asupra acestora– subliniaza “pedagogul” Aiudului.

Cu aceasta calatorie, Craciun a inaugurat activitatea “Agentia de turism Aiud”, cum ii placea lui sa numeasca, dupa aceasta “isprava”, cumplita temnita transilvana.

Am facut a doua plimbare cu Gyr“, se lauda el cu mandrie. Gyr era puternic, ostil, necooperant. Cand s-a vazut in masina, a ramas mut… Dupa vreo doua luni am inchiriat un autobuz si am plecat cu 20 de detinuti plus 20 de gardieni pana la Bicaz. Au ramas inmarmuriti cand au vazut ce si cum se construia acolo… Am ajuns inapoi seara tarziu. Pana spre ziua au povestit despre ceea ce au vazut. Poate nici in zece ani nu-i puteam convinge, asa cum am facut-o cu aceste vizite“.

In felul acesta, alternand duritatea cu o parsiva si demobilizatoare “cumsecadenie”, au reusit reeducatorii sa-i castige pe multi dintre “pensionarii” Aiudului “.

VA URMA

(din: Demostene Andronescu, “Reeducarea de la Aiud. Peisaj launtric. Memorii si versuri din inchisoare”, Editura Christiana, Bucuresti, 2009)


Legaturi:

***

*

***

“Să nu ispitim, să nu ne trufim. Tot omul are o limită a suportabilului. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să nu mai putem suporta!… Port cu mine o imensă suferinţă, din care cu ajutorul lui Dumnezeu am ieşit curat. Experienţa trecutului ma face să fiu prevăzător. Acum încă nu este greu. Am mare credinţa şi nădejde, dar mă mişc cu înţelepciune, pentru a ajunge la tinta“.

“Nu-mi fac iluzii despre receptivitatea oamenilor. Multi ma vor calomnia si ma vor uri pentru ca dezvalui aceste secrete. Dar cine are ochi de vazut, poate observa in lumea larga procesul reeducarii si restructurarii materialist-didactice, atee, imorale, decadente si respingatoare”.

Cred ca a ingaduit Dumnezeu caderea pentru ca noi ne socoteam tari pe noi insine, ne socoteam foarte tari. Aveam o educatie a suferintei mai mult decat altii. Noi eram pregatiti pentru suferinta, spusesem cuvinte mari in privinta asta. Si Dumnezeu a ingaduit caderea ca sa ne arate cat suntem de slabi si sa iesim mai buni. Si eu cred ca am iesit mai buni”.


Categorii

Demostene Andronescu, Documentare, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Poezii, Portile Iadului, Radu Gyr, Razboiul nevazut, Reeducarea ieri, azi si maine

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

31 Commentarii la “DEMOSTENE ANDRONESCU despre inceputul reeducarii la Aiud si lectiile importante pe care le avem de invatat si noi (I)

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: PARINTELE ARSENIE PAPACIOC in INCHISOAREA DE LA AIUD (II). Patimire muceniceasca, seninatate si iubire de vrajmasi, REZISTENTA DESAVARSITA LA ADEMENIRILE REEDUCARII: “Acesta are o credinţă de o tărie comparabilă numai cu a primilor martiri ai cr
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate