Demostene Andronescu despre UNIUNEA EUROPEANA CA PRELUNGIRE TOTALITARA “SOFT” A COMUNISMULUI BOLSEVIC. Si despre colonizarea euro-americana, prin instrumente ca FMI si Banca Mondiala

Romania si utopia comunitara

Marasmul politic, economic, social si, deloc in ultimul rand, moral in care se zbate societatea romaneasca la acest sfarsit de secol si de mileniu nu se datoreaza numai nevred­niciei sau neputintelor noastre structurale, ci si conjunctu­rilor sau, altcum spus, vremurilor sub care am fost si sub ca­re continuam sa fim, dupa cum incercarile de iesire din aceasta situatie, si mai cu seama, “ajutorul” care ni se ofera in acest scop, nu servesc in primul rand interesele noastre, ci pe ale altora. Veacuri la rand am fost fie de-a dreptul sub­jugati, fie numai “protejati” si “monitorizati”, in virtutea dreptului celui mai puternic, de altii, interesele acestora pre­valand constant asupra intereselor noastre.

Abia scapati din chinga celor trei mari imperii (otoman, austro-ungar si tarist) care si-au disputat timp de secole, pe deasupra capetelor noastre, suprematia in acest colt de lume ca, dupa un scurt moment de respiro (perioada interbelica), am intrat, impinsi cu buna stiinta de cei interesati, sub tavalugul internationalismului comunist care ne-a scos de pe fagasul normal al devenirii noastre istorice si ne-a impins in fundatura unei utopii totalitare din care am iesit desfigurati sufleteste, cu clasa politica si societatea civila decimate, sa­raci lipiti pamantului.

Si iata-ne acum pusi in situatia de a ne schimba stapa­nul. Am iesit de sub teroarea “utopiei comuniste” si am in­trat, sau suntem pe cale de a intra, sub “umbrela protectoa­re” a unei alte teribile utopii, “utopia comunitara”. Caci ce altceva este proiectul “Noii Europe ” daca nu o utopie, adica o constructie abstracta, o fictiune, un tipar in care sa fie in­troduse, cu forta, viata si destinele indivizilor si ale popoa­relor, pentru ca aceasta “Noua Europa” sa devina UNA si sa asculte de un singur comandament?

Sunt infierate si vestejite in ultimul timp, si pe buna dreptate, diferitele totalitarisme care au bantuit si insangerat istoria acestui zbucimat secol XX, dar nu se pomeneste nimic despre “totalitarismul comunitar”, care-i de fapt continuarea, cu mijloace mai blande si mai insidioase, a totalitarismului comunist. Cineva facea observatia extrem de inte­resanta ca

“cele doua toalitarisme — comunismul si comunitarismul — sunt strans legate intre ele. Comunismul a pregatit comunitarismul si nu a murit degeaba, ci a lasat Occiden­tului, din care a si pornit, mostenirea sa”.

Si, intr-adevar, asa este, caci in proiectul “Noii Europe ” comunitare, in care se gasesc variante ale mai multor ideologii totalitare, socia­lismul internationalist ocupa un loc important. Artizanii acestui proiect s-au inspirat parca din Lenin atunci cand si-au construit utopia. Caci iata ce spune “marele invatator al po­poarelor”, fauritorul primului stat socialist din lume:

“Ţelul socialismului este de a elimina impartirea omenirii in state mici si de a micsora izolarea natiunilor, si aceasta nu numai de a le lega mai strans unele de altele, ci si pentru a le amesteca”.

Este exact telul internationalismului comunitar care urmareste distrugerea Europei natiunilor, a universuri­lor spirituale specifice si inlocuirea acestora cu o Europa uniforma, abstracta, cu omul ei nou, “europeanul abstract” care va fi un om fara nationalitate si fara istorie, adica exact omul fara memorie si fara radacini prefigurat de comunism.

Dupa ce comunismul a facut partea urata a trebii, lichi­dand, prin metode de o barbarie indescriptibila, elitele poli­tice, intelectuale si morale, demoland valorile crestine tradi­tionale ale acestei parti de lume peste care deliberat a fost lasat sa se instapaneasca, Occidentul, care intre timp, prin metode mult mai subtile, a fost si el indoctrinat, fara sa traiasca insa “teroarea istoriei”, vine ca “salvator” si, in numele progresului si al umanitarismului, continua de fapt opera de uniformizare preconizata de Lenin. Ca este asa o dovedeste faptul ca, dupa prabusirea comunismului care si-a indeplinit cu prisosinta misiunea pentru care a fost creat, nici o voce autorizata din Occidentul comunitar nu s-a ridi­cat impotriva monstruoaselor crime si atrocitati savarsite de acesta. Au fost culpabilizate niscaiva personalitati (Stalin, Ceausescu etc.) si dezavuate cateva institutii (Securitatea si politiile politice in genere etc), insa de un proces al siste­mului nici vorba! De altfel, Occidentul, care astazi face mare caz de apararea Drepturilor Omului si intervine cu prompti­tudine, de cele mai multe ori in favoarea elementelor decla­sate si dizolvante a valorilor traditionale (homosexuali, secte de tot felul etc), nu a facut nimic, sau aproape nimic, pentru a impune respectarea acelorasi drepturi in spatiul pe care, cu buna stiinta, il abandonase comunismului, atunci cand elitele acestor popoare erau decimate si regimul aplicat prizonie­rilor de constiinta din acest spatiu era cel putin tot atat de barbar si de inuman ca si cel aplicat detinutilor din fostele lagare naziste.

De asemenea, din punct de vedere economic, proiectul comunitar urmareste crearea unui model economic unic, ri­guros planificat, comparabil cu modelul economiei planifi­cate comuniste, cu singura deosebire ca, centrul de planifi­care nemaifiind Moscova, ci Strasbourgul, nu vom mai fi supravegheati de “consilieri” sovietici, ci monitorizati de “experti” comunitari.

Din aceste motive, Europa comunitara, care este cel pu­tin tot atat de interesata sa ne integreze pe cat suntem si noi de interesati sa fim integrati, pregateste cu minutiozitate si fara menajamente terenul in acest scop. Desigur, pana la urma vom intra in aceasta “Noua Europa”, dar nu vom intra cu potentialul nostru economic valorificat si, mai ales, nu vom intra cu zestrea spirituala de care dispunem si de care ea nu are nevoie. Din aceste motive, partizanii “Noii Eu­rope ” nu numai ca tolereaza, dar si intretin, cu abilitate, toa­te disfunctionalitatile interne ale asa-zisei perioade de tran­zitie, pentru ca perdeaua de fum creata de acestea sa camu­fleze actiunele externe de demolare a structurilor economice romanesti si sa creeze altele, dupa interesele comunitare.

Pentru a ilustra aceasta stare de lucruri, sa luam doar un singur exemplu. Situatia dezastruoasa in care se afla agricul­tura romaneasca nu se datoreaza doar disfunctiilor create de trecerea de la un sistem la altul si nostalgiilor colectiviste ale structurilor neocomuniste, ci si intereselor celor pe care valorificarea potentialului agricol romanesc i-ar stanjeni. Caci, ce ar insemna pentru Europa comunitara intrarea in randu­rile ei a unei Romanii cu o agricultura performanta si com­petitiva? I-ar crea, fara indoiala, probleme. Pe langa multele pe care le are deja din acest punct de vedere.

Iata, deci, de ce, cel putin in perioada de pregatire a in­tegrarii, Romania si, in general, toate tarile est-europene ca­re aspira la integrare vor servi ca piete de desfacere, printre altele, si pentru produsele agroalimentare ale comunitatii. Ca lucrurile stau asa o demonstreaza faptul ca piata romaneasca a si fost invadata de astfel de produse, cele similare roma­nesti disparand cu desavarsire. Situatia este aceeasi si in ce­lelalte sectoare economice. Exemplele abunda; noi insa ne oprim aici, dar nu inainte de a face amara constatate ca, pa­na sa ne planifice bunastarea, internationalismul comunitar ne planifica saracia. Lucie.

(Puncte cardinale, noiembrie 1997, p. 6)

***

Povestea racilor fierti

In colectia “Fapte, Idei, Documente” a Editurii Vremea din Bucuresti a aparut, de curand, in traducere romaneasca, cartea lui Vladimir Bukovski intitulata Uniunea Europea­na… o noua U.R.S.S.? Desi interogativ, titlul este incitant, dar mult mai incitant este continutul, care nu mai este deloc interogativ, ci categoric afirmativ si foarte solid argumentat. Aparitia la noi a acestei carti nonconformiste, ba chiar “eretice”, a starnit un “legitim” val de indignare in randurile unora dintre infocatii nostri “europenisti”, adepti ai “corectitudinii politice”. Constient de aceasta primire ostila, traduca­torul[1] (care este, in acelasi timp, si prefatatorul editiei roma­nesti a cartii) isi ia unele masuri de precautie, lansand “teo­ria mai multor jumatati (decat doua) ale adevarului politic”. Pentru a explica acest paradox, el invoca definitia hegeliana a tragediei,

“unde fiecare parte angajata in conflict are moti­vatiile ei si propria-i doza de dreptate, tot asa si rotundul analizei geopolitice are adesea nevoie de mai multe emisfere” (sublinierea imi apartine).

Si mai departe:

“Exact cu senza­tia aceasta am terminat traducerea cartii de fata: Bukovski are perfecta dreptate pana la jumatatea pledoariei sale, timp in care se aduna justificarile partii adverse, adica vest-europene”.

Da, este adevarat, dar justficarile acestea sunt vala­bile doar pentru “dreptatea” vest-europenilor, nu si pentru “dreptatea” celor din Est, care au cunoscut pe propria lor piele “binefacerile” experimentului bolsevic; si, mai cu sea­ma, nu si pentru “dreptatea” lui Bukovski, care si-a dedicat intreaga viata luptei impotriva comunismului.

Inca din primele pagini ale cartii, dizidentul rus isi ma­nifesta deziluziile si nedumerirea pentru cele ce se intampla dupa “falsa moarte a Leviatanului”, cum se exprima el:

“Lo­gica imi spune ca, o data disparuti de pe fata pamantului cei doi dusmani ireductibili ai mei – Uniunea Sovietica si sis­temul ei comunist — eu ar trebui sa fiu cel mai fericit om din lume. Or, lucrurile sunt departe de a sta asa. Am vazut cu oroare cum a renascut Leviatanul pe care-l crezusem mort si ingropat, monstrul care a devastat atatea tari, a subjugat ata­tea popoare si a distrus generatii intregi inainte de a binevoi sa se prabuseasca – speram noi – definitiv. De cincisprezece ani incoace, el reapare sub alte si alte forme, folosindu-se de stravechile-i trucuri… Si iata ca o noua Uniune hegemonica e pe punctul de a vedea lumina zilei”.

Este vorba de Uniu­nea Europeana, bineinteles. Luand la puricat aceasta noua “constructie”, el descopera cu stupoare ca ea “este un fel de clona a U.R.S.S., impusa statelor europene, prea putin entu­ziaste, de catre aceleasi forte politice care au transformat odinioara Rusia tarilor intr-un imperiu al ideologiei comu­niste”. Descopera, de asemenea, ca “noua constructie” este conceputa de aceiasi arhitecti care au conceput si defuncta Uniune Sovietica (reprezentantii stangii socialiste europe­ne), ca ea are aceleasi obiective (implementarea “nobilelor principii” ale libertatii, progresului si drepturilor omului), precum si aceleasi principii de functionare si organizare (co­misarii europeni versus comisarii poporului, Parlamentul European versus Sovietul Suprem, Comisia Europeana ver­sus Biroul Politic… si lista punctelor de convergenta dintre ele ar putea continua. Doar Gulagul ii lipseste Uniunii Euro­pene, dar el este suplinit, cu succes deocamdata, de “gaselni­ta” care se cheama “corectitudine politica”.

Este normal ca fostul dizident rus sa fie revoltat si dez­iluzionat cand descopera acum ca, de fapt, Occidentul a lup­tat, in timpul “razboiului rece”, impotriva altui dusman de­cat cel impotriva caruia a luptat el si intreaga rezistenta anti­comunista. In timp ce acestea din urma se inversunau impo­triva unei ideologii criminale, care facuse milioane de victi­me, Occidentul se razboia cu un imperiu concurent la hegemonia mondiala, si, la un moment dat, el a mai observat un lucru, care la vremea respectiva i s-a parut de neinteles. Intr-un moment in care tara “socialismului real”, angajata in nebuneasca cursa a inarmarilor, dadea semne de sufocare, Oc­cidentul, in loc sa profite de dificultatile adversarului si sa-i dea lovitura de gratie,

“i-a prelungit acestuia artificial supra­vietuirea printr-o politica de imprumuturi. Ajutorul extern avea sa atinga punctul culminant in ultimii sapte ani din exis­tenta U.R.S.S., ridicandu-se la cca. 45 miliarde dolari”!

In acelasi timp, relateaza, in continuare Bukovski,

“Vestul a in­cetat de a-i mai sustine pe dizidentii sovietici – singurii cu adevarat democrati din intreaga tara – pentru a-i sprijini pe «comunistii liberali» si pe «reformatorii comunisti», al caror scop nu era decat supravietuirea regimului”. De altfel, acesta era si scopul viitorilor castigatori ai razboiului rece: salvarea si “conservarea”, deocamdata la rece, a ideologiei (utopiei) comuniste, pentru a-i servi la constructia viitorului edificiu european. In 1991 insa, atunci cand Occidentul si-a dat sea­ma ca sistemul sovietic este de nereformat si ca terapia lor economica nu foloseste cu nimic “grandiosului” proiect gorbaciovisto-mitterrandist al Casei Comune Europene, transfuziile de credit au incetat si Golemul s-a prabusit; nu insa si “utopia”, ce a fost preluata pentru a fi fructificata de “mensevicii occidentali”.

Iata cum explica dizidentul rus aceasta inversare a ro­lurilor:

“Istoria secolului XX poate fi simplu caracterizata ca istoria relatiilor dintre cele doua ramuri rivale ale miscarii socialiste internationale: socialistii, sau social-democratii fideli Internationalei a II-a, si comunistii care, sub impulsul lui Lenin, au provocat schisma menita sa lanseze Internatio­nala a III-a, sau Kominternul. in 1903, partidul social-democrat muncitoresc din Rusia a fost cel dintai atins de sciziune: bolsevicii (sau majoritarii) lui Lenin, care preconizau pre­luarea puterii prin forta, i-au invins pe mensevici (sau mino­ritarii), care, precum alte partide socialiste europene, se or­ientau catre reformism, nu catre radicalismul revolutionar. In realitate, diferenta dintre cele doua forte nu rezida in scop, ci in mijloacele de a-l atinge. Bolsevicii considerau violenta, teroarea, executiile in masa si dictatura drept calea ideala pentru faurirea societatii perfecte. Mensevicii credeau in virtutea reformelor, in actiunea sociala, in educarea cla­selor muncitoare si in alegeri libere”.

Pana la urma “bolse­vicii au castigat Estul, iar mensevicii Vestul”, iar astazi, du­pa esecul experimentului bolsevic, asistam la revansa mensevicilor. Aceasta stare de lucruri este sintetizata foarte bine si de traducator in prefata:

“Fortele planetare care au decis experimentarea bolsevismului pe spinarea Estului european vizeaza acum, dupa jumatate de veac de esecuri succesive, experimentarea mensevismului, a softsocialismului, desi e clar ca-i harazit aceluiasi destin”.

Si ii este harazit acelasi destin pentru ca scopul pe care il vizeaza noua “constructie europeana” nu este fundamental diferit de cel al bolsevicilor. Diferite sunt, dupa cum am amintit deja, doar metodele in­trebuintate pentru atingerea acestui scop. “In definitiv, e ca si cand ai fierbe raci” – observa foarte plastic Bukovski.

“U­nii ii arunca direct in apa fiarta, iar altii ii pun de la inceput in apa rece, lasandu-i sa fiarba incet. Rezultatul final, insa, va fi acelati: raci fierti“.

(Puncte cardinale, august 2006, p. 1)

***

Cealalta ipostaza a terorismului

America a pornit acest razboi pustiitor doar pentru a-si arata muschii. S-ar putea ca, intr-adevar, Osama bin Laden si talibanii care il gazduiesc sa fie responsabili de atacul terorist de la 11 septembrie. Si s-ar putea, de asemenea, ca bin Laden sa fie capturat sau ucis, insa aceasta nu va rezolva pro­blema terorismului, deoarece, acest flagel al contemporane­itatii nu a inceput o data cu bin Laden si nu va sfarsi o data cu el. Terorismul precum si toate celelalte integrisme ale civilizatiilor neoccidentale sunt generate de revolta acestea lumi impotriva politicii de spoliere economica si de “acolonizare spirituala” dusa de America si de aliatii ei (permanenti sau efemeri). Si cum ei nu pot lupta de la egal la egal cu un adversar care detine cvasimonopolul unor tehnici de lupta extrem de sofisticate impotriva carora nu au posibilitatea nici macar de a se apara, se adapteaza la aceste conditii si lovesc si ei cum pot si unde pot. Din acest punct de vedere, “terorismul” este un alt fel de razboi de partizani, un razboi de gherila dus in spatele unui “front fluid” caracteristic razboiului noii ere sugestiv numita de un analist politici „era conflictelor asimetrice”. Intr-un astfel de conflict (“asimetric”), unul dintre adversari dispune, asadar, de o tehnica de lupta sofisticata (care, crede el, il face inexpugnabil), iar celalalt de un atu psihologic: disponibilitatea sufleteasca de a muri (de a-si jertfi viata) pentru o credinta oarecare. De aceea, nu cred ca lichidarea lui bin Laden si a retelei sale teroriste va rezolva problema terorismului. Atata vreme cat America nu-si va schimba atitudinea fata de aceasta lume si de problemele ei specifice, vor aparea alti bin Ladeni si alte sute – sau chiar mii – de kamikaze dispusi sa moara pentru cauza lor.

Caci, ne place sau nu ne place, trebuie sa acceptam evidenta. Asistam astazi la “americanizarea” intregului mapamond. Se implineste, din pacate, profetia facuta, inca din 1943, de Simone Weil, care de pe atunci suna ca un avertisment:

“Stim foarte bine ca, dupa razboi, americanizarea Europei este un foarte mare pericol si stim, la fel de bine, ce vom pierde daca acest lucru se va produce. O america­nizare a Europei va pregati, fara indoiala, americanizarea intregului glob pamantesc. Umanitatea isi va pierde trecu­tul… “.

Desigur, Europa inca nu a fost complet americanizata,  dar a fost aproape complet vasalizata. Din punct de vedere economic, politic, militar si, ceea ce este, poate, mai grav, si din punct de vedere cultural. Si daca aceasta “agresiune” a nonvalorilor modului de viata american va continua, in decurs de o generatie, cel mult doua, Europa va fi complet americanizata, si impreuna cu ea va fi americanizat si intreg globul pamantesc, asa cum a profetizat Simone Weil. Semne in acest sens sunt de pe acum, pretutindeni si din belsug.

Anglia, scortoasa Anglie, contaminata de primitivismul modului de viata american, a inceput deja sa se mitocanizeze. Clasicul gentleman englez e pe cale de disparitie, iar institutiile ei “sacrosante” (monarhia, parlamentarismul etc.) au fost “secularizate”. De asemenea, s-au depreciat pana la disparitie conventionalismul si spiritul de fair play englezesti.

Rafinamentul si bunul gust in toate cele ale francezilor au disparut, sau sunt pe cale de disparitie, si in locul lor se instaleaza vulgaritatea si kitsch-urile de tot felul. Franta si-a pierdut deja importanta culturala, iar “reputatiile” mondiale nu se mai fac la Paris.

De Germania – ce sa mai vorbim? Ea a fost, dupa expresia unui neamt get-beget, “castrata” din punct de vedere spiritual. Cultivandu-li-se cu perseverenta un exagerat si pe alocuri nedrept complex de vinovatie, nemtii aproape ca nu mai au idealuri, ci numai necesitati. De altfel, intr-un viitor nu prea indepartat, ei – si, probabil, si rusii – vor fi transformati intr-un fel de federati (foederati) pe limes-ul rasaritean noului imperiu mondial.

Vasalizarea economica a Europei a inceput inca din 1955, imediat dupa terminarea razboiului. Profitand de faptul ca Europa, atat cea a invinsilor, cat si cea a invingatorilor, iesise din razboi vlaguita din punct de vedere economic, cu industria distrusa sau serios avariata, Statele Unite, pentru care razboiul a fost o sursa nesperata de imbogatire (industria americana a crescut de aproape patru ori in timpul lui), au impus lumii europene – asa-zis libere – un veritabil “protectorat”. Reconstructia economica a Europei cu masiv ajutor american (celebrul plan Marshall) prevedea ca Europa sa se refaca din punct de vedere economic in niste parametri bine determinati, in asa fel incat sa nu puna, pe viitor, in pericol hegemonia economica mondiala pe care America tocmai o castigase. Acest plan, imbunatatit si adaptat dupa caz, a fost ulterior (si este si astazi) aplicat in toate tarile pe care America le “ajuta”, prin institutiile sale financiare specializate in acest scop, anume Fondul Monetar International (F.M.I.) si Banca Mondiala. Acest plan poarta un nume inofensiv, “Programul de ajustare structurala”, caruia noi, romanii, tocmai ii simtim efectele. Iata cum il defineste Roger Garaudy:

“Un program de ajustare structurala prevede, cel mai adesea, urmatoarele: devalorizarea monedei nationale (cu scopul descurajarii importurilor si incurajarii exportorilor); reducerea drastica a cheltuielilor publice, in special a celor sociale: reducerea bugetelor pentru educatie, sanatate, pentru construirea de locuinte, eliminarea subventiilor pentru consum, intelegand prin aceasta consumul alimentar; privatizarea intreprinderilor publice sau marirea tarifelor lor (electricitate, apa, transport, combustibil etc); eliminarea controlului preturilor; «gestionarea cererii» deci reducerea consumului – asigurata prin plafonarea salariilor, restrictia creditului, marirea impozitului si a dobanzilor etc. “

(Roger Garaudy, Les Etats-Unis, avant-garde de la decadence, Ed. “Vent du large”, Paris, 1997).

Dar, pentru a se asigura ca aliatii ei europeni ii vor accepta, dupa razboi, fara sa carteasca, “suzeranitatea”, America si-a pregatit si un atu politic pe langa cel economic, pe care deja il avea, atu care si-a dovedit din plin eficienta in perioada postbelica. Este vorba de Conferinta de la Yalta.

Despre Yalta s-au scris zeci de carti si si-au dat cu parerea sute de istorici si diplomati. Este curios insa faptul ca prea putini par sa fi inteles ce s-a intamplat, de fapt, la Yalta. Mai toti sunt de acord ca Yalta a fost un mare esec al diplomatiei americane, viclean trasa pe sfoara si la Teheran, si la Yalta. Cei mai multi pun acest pretins insucces pe seama apatiei si decrepitudinii “bolnaviciosului” Roosevelt si a perfidiei si lipsei de interes ale “muribundului” Harry Hopkins. Or, lucrurile au stat tocmai pe dos. Yalta s-a terminat cum au vrut americanii sa se termine. Toate concesiile si sacrificiile facute de ei, pe seama altora bineinteles, au fost facute deliberat. La Yalta, Roosevelt si staff-ul sau (format in mare parte din membrii Brain Trust-lui de care presedintele s-a inconjurat inca de la inceputul primului sau mandat si cu ajutorul carora a gandit New Deal-ul si intreaga politica de perspectiva a Americii), care de orice pot fi acuzati, numai de naivitate si de miopie politica nu, au intins o cursa, atat aliatilor lor europeni, cat si siretului georgian, netezind astfel drumul politicii americane postbelice. Datorita “succeselor” dobandite la Yalta, Uniunea Sovietica a iesit din razboi relativ intarita si cu un prestigiu destul de mare, devenind, in perioada imediat urmatoare, prin aro­ganta si agresivitate, un fel de bau-bau pentru Europa, care, speriata, a acceptat fara sa carteasca, ba fericita chiar, suzeranitatea Americii. Cele cateva puseuri de orgoliu ale Frantei si ale generalului De Gaulle nu au contat.

Tot la Yalta si tot cu concursul staff-ului sau, Roosevelt a gandit si pus la punct si o alta problema esentiala pentru politica postbelica a tarii sale, si anume problema decoloni­zarii. Destramarea imperiilor coloniale era un vis mai vechi al lui Roosevelt. In conceptia lui, Statele Unite aveau dato­ria, “democratica” si “umanitara” bineinteles, sa contribuie la aceasta destramare, pentru ca numeroasele colonii, devenite state independente, sa poata face parte din proiectata Organizatie a Natiunilor Unite. Acesta era insa numai scopul declarat, pentru ca este aproape imposibil ca Roosevelt, atunci cand a conceput decolonizarea, sa nu se fi gandit si la avantajele pe care le putea aduce tarii sale acest proces, si anume promovarea intereselor americane in fostele colonii ale vechilor imperii coloniale europene. De altfel, asa s-a si intamplat. Dupa decolonizare locul fostelor imperii coloniale a fost luat de America. Acest lucru este foarte bine expli­cat de Roger Garaudy in lucrarea sa deja citata:

“Satelizarea politica, materiala si morala a Europei a facut ca lumea saintre intr-o noua etapa a colonialismului. Puterea de Est [este vorba de Uniunea Sovietica], scoasa din joc, si Europa, vasalizata, campul a ramas liber pentru un colonialism de tip nou, un colonialism care nu mai este cel al imperialismelor rivale din Europa, de acum inainte pusa sub ascultare, ci de un colonialism centralizat si totalitar la sca­ra mondiala, sub hegemonie americana… Ceea ce fostul presedinte Bush numeste «Noua Ordine Mondiala» este ex­tinderea si intarirea, in intreaga lume, ale acestor raporturi colonialiste intre o metropola, de data aceasta unica, si res­tul lumii. Raporturi colonialiste inseamna: dependenta militara si politica permanenta de cei care domina, pentru a fa­ce din colonie un apendice economic al metropolei si pentru a impune reguli de schimb si tarife vamale unilateral avan­tajoase dominatorului…”.

Dar Statele Unite nu se multumesc doar cu atat, ci ele vor sa transforme regiunile pe care le controleaza politic si economic in “societati de consum” si sa le impuna, sub pre­textul “democratizarii” si respectarii “drepturilor omului”, valorile dizolvante ale modului de viata american. Impotriva acestei “agresiuni” s-au ridicat societatile (populatiile) res­pective, terorismul si toate celelalte integrisme nefiind decat reactii impotriva terorismului de stat si integrismelor Occi­dentului, pentru apararea identitatii proprii. De aceea, tero­rismul nu va putea fi eradicat decat daca America si Occi­dentul in general, isi vor schimba atitudinea fata de proble­mele lumii contemporane. Un Roger Garaudy da si o solutie in acest sens, propunand un dialog intre civilizatii.

“Caci – spune el in lucrarea citata — a trecut timpul monologului cultural al Occidentului, separarii si hegemoniei sale, si a venit timpul  dialogului civilizatiilor […] Problemele omeniriii fiind puse la scara planetara, reclama si raspunsuri la scara planetara. Nu vom rezolva aceste probleme decat daca vom reusi sa recream relatiile umane distruse de patru secole de hegemonie occidentala. Nu le vom rezolva decat daca Occidentul va accepta un veritabil si neipocrit dialog cu civilizatiile neoccidentale, pentru a imagina si aduce la viata raporturi noi intre om si natura, intre om si om, intre om si Dumnezeu”.

(Puncte cardinale, ianuarie-februarie 2002, p. 24)