VAMESUL SI FARISEUL DIN INCHISORILE COMUNISTE. Ce putem invata pentru viata si vremurile noastre?

15-02-2011 Sublinieri

Nu exista decât o singura nenorocire, aceea da a nu fi sfinti” (Leon Bloy)

Din: Demostene Andronescu, “Reeducarea de la Aiud”:

DAMNATII

“Pe lânga cele doua categorii de detinuti ai Aiudului din perioada reeducarii, pe care le-am prezentat în episoadele anterioare – cea a refractarilor, care refuzau reeducarea, cu vehementa si demnitate unii, cu un fel de umilinta crestina altii, si cea a celor care, pâna la urma, au capitulat, acceptând sa-si faca, decent sau mai putin decent, fiecare dupa cum îi era felul, “autodemascarea” – a mai existat si o a treia, numita, chiar de catre unul în cauza (este vorba de poetul Ion Caraion), a celor “damnati”.

“Noi suntem blestemati – a spus odata, într-un moment de sinceritate, cu o imensa tristete în glas, regretatul poet – caci, dupa ce am fost adusi în situatia degradanta de a ne sinucide moral, suntem obligati, de mizerabila noastra conditie umana, de a-i “ajuta” si pe altii sa se sinucida. Si o facem, unii din noi, cu convingere chiar, pentru ca nu avem taria sa ne împotrivim raului. Suntem niste “damnati”.

Poetul se referea, bineînteles, la acea categorie de detinuti pe care colonelul Craciun, dupa ce îi adusese în situatie limita, reusise, speculându-le slabiciunile, deznadejdile si dorurile, sa-i determine sa colaboreze cu el si cu aparatul sau represiv în “munca de lamurire” a celorlalti detinuti. Din rândurile acestora au fost recrutati sefii de cluburi, precum si “locotenentii” lor, un fel de “acuzatori publici”, care în timpul sedintelor de reeducare, aveau, printre altele, misiunea de a hartui, cu fel de fel de întrebari incomode, pe cei ce acceptau “spovedania”.Tot din rândurile acestora faceau parte si “propagandistii” care încercau sa convinga, în convorbiri particulare, de la om la om, pe cei “încapatânati”, de inutilitatea rezistentei lor si de necesitatea acceptarii, fie si numai formal, a actiunii de reeducare.

Unii dintre “damnati”, naivi si creduli, erau sincer convinsi de “adevarurile” care li se relevasera si îsi îndeplineau misiunea cu constiinta împacata si cu râvna de neofiti. Dar acestia erau putini la numar. Cei mai multi dintre ei aveau, însa, constiinta (de)caderii si a neantului în care se rostogoleau; si fiecare îsi traia drama si zbuciumul sufletesc dupa cum îi era felul. Unii afisau un cinism de circumstanta, cautând sa para cât mai degajati si mai nepasatori, altii se abandonau cu un soi de voluptate (exista o voluptate a caderilor) raului, iar altii, cei mai scrupulosi dintre ei, nascoceau alibiuri, niciodata însa destul de convingatoare, pentru a-si linisti propria constiinta.

Erau si unii care manifestau un fel de solidaritate tacita si discreta cu cei care se “încapatânau” sa reziste, bucurându-se parca, înlauntrul lor, ori de câte ori vreunul dintre acestia îl înfruntau pe colonelul Craciun sau pe oricare altul dintre aghiotantii acestuia si traind un soi de deziluzie cu fiecare noua cadere. Este edificatoare, în acest sens, marturia unui veteran al închisorilor, vrânceanul Costache Busuioc, care, pentru atitudinea lui intransigenta, a fost “cazat” împreuna cu altii asemenea lui, în Zarca, unde li s-a aplicat un regim special de exterminare. Periodic, locatarii acestui infern erau scosi, din ordinul mai marilor Aiudului si dusi, individual ori în grup, sa ia parte la sedintele de reeducare, în speranta ca macar unii dintre ei vor ceda. Într-o asemenea ocazie, Costache Busuioc, somat de catre seful de club sa-si precizeze pozitia, a raspuns:

Mai întâi va întreb eu pe voi, în ce calitate pretindeti sa fac aceste declaratii, pentru ca si voi sunteti detinuti la fel ca si mine? Totusi, un raspuns va pot da. Am executat 16 ani de puscarie cu constiinta împacata ca faptele pentru care am fost condamnat nu ma dezonoreaza. Nu am nimic a-mi reprosa si ramân cu aceasta convingere“.

Bineînteles, a fost trimis înapoi în Zarca, dar dupa doua saptamâni a fost scos din nou si dus, de data aceasta, în “Clubul Mare”, la lucrarile caruia asista si colonelul Iacob. Acesta l-a somat si pe el, ca si pe toti ceilalti adusi din Zarca, sa ia cuvântul si sa-si precizeze pozitia.

Domnule colonel, – a raspuns timorat, dar cu hotarâre în glas Costache Busuioc – dumneavoastra ma obligati sa-mi reneg trecutul si convingerile si sa aduc laude “realizarilor” regimului împotriva caruia am luptat, realizari pe care eu nu le cunosc. În lunga mea perioada de detentie, eu nu am cunoscut decât partea represiva a regimului pe care îl slujiti. Uitati-va în ce hal m-ati adus! Si acum, dupa ce mi-ati schilodit trupul, vreti sa-mi ucideti si sufletul? Daca din punct de vedere fizic puteti face cu mine ce vreti, sa ma ucideti chiar, de sufletul meu nu va veti putea atinge! Sta în puterea mea sa mi-l apar si mi-l voi apara. Va rog sa ma duceti înapoi în Zarca!

Bine, Busuioc, – a raspuns iritat colonelul – te vom duce înapoi în Zarca; dar mai întâi vei poposi prin alt loc, unde vei avea posibilitatea sa meditezi. Poate te razgândesti . . .”

La terminarea sedintei, în învalmaseala de la iesire, mai multi detinuti l-au felicitat pe temerar pentru atitudinea sa lipsita de echivoc.

Printre acestia – marturiseste C. Busuioc – am remarcat si pe unul care facea parte din comitetul clubului în care fusesem “invitat” cu doua saptamâni în urma. Acesta mi-a strâns, pe furis, cu afectiune, mâna si m-a încurajat din priviri. Am ramas surprins. Nu stiam ce sa mai cred. Târziu, în singuratatea celulei în care am fost izolat, gândindu-ma la aceasta întâmplare, am ajuns la concluzia ca omul fusese sincer si ca, în sinea lui, se bucura când întâlnea oameni care erau asa cum el nu mai avea taria sa fie. Si am înteles atunci ca oamenii acestia, pe care noi îi judecam, cam aspru câteodata, erau de fapt, victime ca si noi ceilalti, numai ca ei, ajunsi la capatul puterii lor de rezistenta, au capitulat. Si întelegând aceasta, m-am rugat pentru ei“.

O experienta asemanatoare am trait-o eu însumi în primavara anului 1963. Eram în fabrica de câteva luni si fusesem adusi aici împreuna cu un lot numeros de “refractari”, considerându-se ca în conditiile de aici vom fi mai vulnerabili. Într-una din zile, într-un moment de ragaz, ma plimbam prin curtea din fata dormitoarelor, asteptând sa sune adunarea pentru sedinta zilnica de demascari. La un moment dat, într-un colt mai retras, l-am observat, stând singur pe o banca, cu ochii pironiti în gol si cu gândurile aiurea, pe seful clubului la care eram si eu obligat sa iau parte. Stiindu-l un om dur si lipsit de sentimentalisme (era considerat cel mai eficient reeducator din fabrica, m-a izbit mina sa suferinda si m-am oprit sa-l observ mai cu atentie, pentru a-i întelege zbuciumul. Simtindu-se privit, a ridicat deodata ochii spre mine si, furios ca l-am surprins într-un moment de slabiciune, m-a apostrofat brutal: “Ce e, banditule?” (reflexul Pitestiului, caci trecuse pe acolo!). “De ce ma spionezi?” Si pentru ca observase, probabil, unda de compasiune din privirea mea, a adaugat: Nu am nevoie de mila ta!” ; astfel, ridicându-se precipitat de pe banca, a plecat grabit, pierzându-se printre ceilalti detinuti. Incidentul m-a pus pe gânduri, deoarece ma asteptam la represalii. Nu s-a întâmplat însa asa. Dimpotriva. Din acel moment m-a evitat, fara ostentatie însa, iar la sedintele de reeducare pe care le conducea el, m-a ignorat cu desavârsire. Mai mult chiar, când într-o seara (sedintele de reeducare aveau loc mai mult seara) unul dintre ajutoarele lui m-a somat sa iau cuvântul si sa-mi fac “autoprezentarea”, el l-a oprit, aruncându-mi o privire complice: “Lasa-l în pace, ca nu este înca pregatit! Pâna la urma va vorbi si el“. Si, timp de câteva saptamâni, cât am mai frecventat clubul condus de el (din când în când cluburile se reorganizau), nimeni nu m-a întrebat nimic, spre uimirea celorlalti detinuti, care, la un moment dat, au început chiar sa ma suspecteze. Cât timp am mai stat împreuna în fabrica, ne întâlneam din când în când, ne salutam, dar numai atât. Niciodata nu am stat de vorba de la om la om. Când s-a eliberat însa, caci s-a eliberat cu câteva luni înaintea noastra, a celorlalti, a venit si la mine sa-si ia ramas bun. Mi-a strâns prieteneste mâna, spunându-mi cu emotie în glas:

Îti multumesc pentru întelegerea cu care m-ai privit atunci. Cred ca, în timpuri normale, am fi putut fi prieteni. Chiar foarte buni prieteni. Nu vreau sa-ti dau sfaturi, dar vezi, ai grija de tine! Nu întinde prea mult coarda, caci astia nu stiu de gluma…”

Si ne-am despartit ca doi vechi prieteni. Cazul este destul de elocvent pentru ceea ce vreau sa demonstrez si nu mai sufera nici un fel de comentariu.

*

Cu o destul de mare întârziere, dupa mai bine de trei ani de la aparitie, mi-a cazut în mâna, cu totul întâmplator, volumul de poezii al unui “damnat” al Aiudului acelor vremuri. Este vorba de volumul de versuri al lui Puiu Nicolae Giosanu, aparut postum în 1991 (autorul a trecut la cele vesnice în 1985), inspirat intitulat “Luminosul decembrie“, sub îngrijirea si prin stradaniile doamnei doctor Galina Raduleanu. Marturisesc ca am fost extrem de surprins. Nu atât pentru faptul ca descopeream în “damnatul” de la Aiud un adevarat poet de o reala sensibilitate, cât mesajul versurilor lui. Poezia lui Puiu Giosanu nu este o poezie de circumstanta, ci una marturisitoare, un fel de spovedanie sau, altcum spus, un alt fel de “autodemascare” decât cea pe care si-a facut-o acolo, în timpul reeducarii. Ea izvoraste din necesitatea sufleteasca a autorului de a se descoperi asa cum a fost inainte de… si cum ar fi putut sa fie în conditii normale de existenta, nu cel care a fost silit sa fie de situatia-limita în care a fost adus. Înca de la început am fost frapat de motto-ul acestui volum: Nu exista decât o singura nenorocire, aceea da a nu fi sfinti(Leon Bloy), ceea ce m-a determinat sa ma aplec mai cu atentie asupra continutului. Lectura acestor poezii mi-a confirmat, daca mai era nevoie, ca atunci, acolo, în acea lume în agonie, nu l-am judecat gresit. Nici pe el, nici pe ceilalti asemenea lui si nici pe noi toti laolalta. Neputând fi sfinti, am fost cu totii, pâna la capat, oameni, iar unii si eroi. Fiecare cu neputintele si cu limitele lui, fiecare cu tragedia, cu îndoielile si cu înfrângerile lui.

Pe Puiu Giosanu l-am cunoscut personal în fabrica Aiudului, în 1963, unde, mai bine de un an de zile, ne-am trait împreuna tragediile, fiecare pe a lui, si toti pe a timpului nostru. El facea parte din grupul celor pe care, asa cum spuneam, poetul Ion Caraion i-a numit “damnati”; al celor care, dupa ce au fost “ajutati” sa-si asasineze constiintele, acceptasera (cu ce pret oare?) ca, la rândul lor, sa-i “ajute” si pe altii sa faca acelasi lucru. Unii dintre acestia, naivi si creduli, s-au convertit sincer si, facând din înfrângere si capitulare virtuti, îsi îndeplineau noua lor misiune cu constiinta împacata. Acestia au fost însa putini, caci cei mai multi, pastrându-si totusi luciditatea, erau constienti de cadere si de mizeria morala in care erau împinsi si încercau sa “supravietuirasca”, fie confectionându-si fel de fel de alibiuri morale, niciodata însa destul de convingatoare, fie afisând un soi de nepasare sfidatoare si cinica, la fel de neconvingatoare.

Din aceasta categorie, a cinicilor, facea parte si Puiu Giosanu. Mai mult chiar, parafrazând caracterizarea pe care Tutea o face prietenului sau Cioran, as putea spune ca el era “cinicul de serviciu” al unei lumi care-si traia agonia, dupa cum prietenul sau, Ion Caraion (erau foarte buni prieteni, completându-se si sustinându-se reciproc), era “defetistul de serviciu” al aceleiasi lumi. Cinismul sau ostentativ îl facea nesuferit celor mai multi dintre detinuti, motiv pentru care era adesea evitat. Pentru un observator lucid era însa clar ca acest cinism nu îl definea, ci era doar modalitatea lui de a se apara. Daca stiai sa privesti dincolo de aceasta masca cinica, artificial confectionata, nu puteai sa nu observi ca, în realitate, acest om era bântuit de angoase si de spaime, iar daca îl surprindeai în momentele sale de singuratate, de întâlnire cu sine, atunci când nu se stia observat, îti dadeai si mai bine seama de acest lucru.

Într-adevar, Puiu Giosanu era un înfricosat. Nu fricos, ci înfricosat. Trecuse prin Pitesti, unde traise orori inimaginabile mintii omenesti si stia mai bine decât noi toti ca, dincolo de un anumit prag nimeni nu poate rezista.

Dati-l pe Cârja – spunea el odata (Ion Cârja era unul dintre cei mai “încapatânati” adversari ai reeducarii, cam rigid si neîntelegator cu neputintele oamenilor, dar vertical si demn pâna la trufie) – pe mâna unui Turcanu si va garantez ca în mai putin de o luna acest tâfnos si trufas iezuit (Carja era greco-catolic), care se crede “atlet al demnitatii umane”, va ajunge sef de club de reeducare si îsi va face meseria cu aceeasi râvna cu care si-o fac toti ceilalti“.

Raporturile lui Puiu Giosanu cu ceilalti detinuti erau în general reci. În afara de câtiva prieteni care îl acceptau, în virtutea unor mai vechi relatii (unii), sau pentru ca erau în aceeasi situatie cu el (altii), majoritatea celorlalti detinuti îl evitau, sau pur si simplu îl ignorau. Erau, totusi, si câtiva cu care era în relatii tensionate sau chiar de beligeranta. Unul dintre acestia era Ion Cârja, despre care am amintit mai sus. Datorita pozitiei sale intransigente fata de reeducare, acesta era permanent în atentia colonelului Craciun care, prin fel de fel de metode, încerca sa-i frânga verticalitatea. În cele din urma a fost adus în fabrica si dat pe mâna celor de aici, pentru a-l convinge acestia sa accepte, cel putin de forma, reeducarea. Printre cei care s-au ocupat de el a fost si Puiu Giosanu, care, printre altele, a scris împotriva lui, pentru “gazeta de perete” (în fabrica exista si asa ceva), un articol extrem de veninos, intitulat “Homo Americanus” (Ion Cârja era cetatean american). Articolul era atât de abject încât a stârnit indignarea majoritatii detinutilor, chiar si pe a unora dintre cei ce acceptasera reeducarea. Desi nu ne simpatizam, relatiile mele cu Puiu Giosanu erau totusi civilizate datorita, poate, faptului ca amândoi eram prieteni cu Ion Caraion. Asa ca, la prima ocazie, l-am întrebat cum a putut scrie un astfel de articol. Mi-a raspuns prompt, cu cinismul care îl caracteriza:

Trebuie sa fac si eu ceva ca sa le dovedesc astora ca sunt reeducat, si dau în Cârja pentru ca în el dau toti. O lovitura în plus nu mai conteaza, deoarece el figureaza deja pe lista neagra a lui Craciun si ceea ce trebuie sa i se întâmple i se va întâmpla oricum, cu sau fara ajutorul meu. Ce-ai vrea? Sa dau în tine? Stiu ca gândesti ca si Cârja, dar, spre deosebire de el, tu nu iesi în fata si nu te trufesti. Tu încerci sa te strecori cât mai neobservat si ar fi o ticalosie sa te scot eu în evidenta. Eu nu împusc decât oameni care sunt deja morti“.

Raspunsul lui m-a pus pe gânduri si din acel moment am început sa-l privesc cu alti ochi.

În cartea sa intitulata “Întoarcerea din infern“, si aparuta în exil în 1972, Ion Cârja era nedrept cu Puiu Giosanu, dupa cum era nedrept cu multi altii, care au avut o situatie asemanatoare. Daca acolo, în timpul cumplitei înclestari, înversunarea lui împotriva fratelui “ticalosit” era oarecum justificata, târziu, dupa ce odata cu trecerea anilor, ranile s-au zvântat si apele sufletului s-au limpezit, aceasta înversunare nu-si mai avea nici o justificare. Dar Ion Cârja nu stie sa ierte. Nu stie sau nu poate sa ierte. El acuza si depune marturie. Cartea îi este un lung rechizitoriu si o lunga însiruire de marturii. Puiu Giosanu însa depune marturie, rugându-se unui Dumnezeu pe Care atunci, în momentele de agonie, nu L-a marturisit cu ostentatie, ci L-a exilat pe undeva, prin cotloanele sufletului sau haituit de neputinte, sa-l ierte si sa-i dea si lui puterea sa ierte. Neputând fi sfânt, el s-a straduit sa se pastreze pâna la capat om, iar versurile sale demonstreaza cu prisosinta ca a reusit.

VAMESUL SI FARISEUL

Am afirmat mai sus ca Ion Carja este nedrept atunci cand ii judeca atat de aspru pe camarazii lui de suferinta care, ajunsi la limita puterii lor de rezistenta, au capitulat. In cartea despre care am amintit deja (Intoarcerea din infern, vol. II), consacrata aproape in intregime reeducarii de la Aiud, el depune marturie si acuza in acelasi timp. Depune marturie despre ororile pe care le-a trait el si ceilalti detinuti ai Aiudului acelei perioade si acuza de-a valma, atat pe calai, cat si pe victime, adica pe aceia dintre detinuti care, oameni fiind, s-au comportat omeneste, facand compromisurile necesare pentru a supravietui. Citindu-l si cunoscand si cumplitele realitati de acolo, iti dai cu usurinta seama ca Ion Carja, cu toata statura lui intelectuala si morala, nu a inteles nici fenomenul reeducarii in sine si nici pe “nefericitii” care, trecand prin aceasta reeducare si neavând vocatie de martiri s-au comportat omeneste, adica s-au îndoit, s-au lepadat renegându-si trecutul si idealurile, au renuntat la vise. Daca atunci si acolo, în timpul cumplitei înclestari, când nu aveai ragaz sa-ti sondezi propriu-ti suflet, necum pe al celor de lânga tine, îndârjirea sau chiar ura lui împotriva unui Puiu Giosanu si a altora asemenea lui, în special, precum si împotriva tuturor celor nevolnici în general, erau justificate, dupa trecerea anilor, în momentul când îsi scrie cartea, s-ar fi cuvenit sa aiba o alta întelegere asupra fenomenului în sine, precum si asupra oamenilor care, în împrejurarile date, s-au comportat asa cum s-au comportat.

Ion Cârja se dovedeste însa a fi si în momentul scrierii cartii, la fel de necrutator ca si atunci cu slabiciunile si neputintele celor ce nu au fost în stare sa reziste asa cum a rezistat el. Caci, asa cum am mai amintit, el a avut, fata de actiunea de reeducare, o atitudine transanta, refuzând, cu fermitate, dar si cu un fel de ostentatie, sa o accepte, motiv pentru care a si fost în permanenta în atentia colonelului Craciun si a ciracilor acestuia, care au facut tot ceea ce le-a stat în putinta sa-i frânga cerbicia. El a suportat însa toate samavolniciile cu stoicism, dar si cu un soi de trufie, caci Ion Cârja avea, ca orice om, pe lânga calitatile pe care nimeni nu i le putea contesta, si o serie de defecte. Era, printre altele, extrem de orgolios, iar atunci când era vorba sa-i judece pe altii era rigid si neîndurator ca un inchizitor. Nu scapa nici o ocazie sa-si etaleze cunostintele sale (avea o solida pregatire intelectuala), atât în disputele cu reeducatorii (interni sau externi), cât si în discutiile cu ceilalti detinuti. Avea o deosebita placere de a-si coplesi interlocutorul cu fel de fel de teorii si cu trimiteri la autori celebri, pentru a-l pune astfel în inferioritate. Daca acest procedeu îsi avea o justificare în disputele sale cu adversarii, pentru ca s-ar putea presupune ca astfel ar fi putut câstiga un ascendent asupra lor (desi colonelului Craciun si statului lui major putin le pasa de eruditia victimelor lor), în discutiile cu ceilalti detinuti, aceasta etalare de cunostinte era cel putin pretioasa. Puiu Giosanu nu a gresit prea mult atunci când, în articolul amintit publicat în gazeta de perete a “clubului” din fabrica, îl caracterizeaza ca fiind “infatuat si arogant si mizantrop”.

În orice caz, faptul ca Ion Cârja avea un eu hipertrofiat se poate constata si din lectura cartii lui despre care am amintit, carte în care se scoate în evidenta, cu ostentatie aproape, pe sine. Uneori o face numai aluziv, alteori o spune, însa direct. Iata, de exemplu, ce spune, referindu-se la o interventie a sa la una din sedintele “clubului”:

“Ceea ce spuneam eu era exact ce gândeau cel putin 90 la suta din cei de fata. Dar deoarece niciunul dintre ei nu avea privilegiul meu, nici unul dintre ei nu îndraznea sa spuna ceea ce gândea. Eu . . . eram singurul titrat universitar cu distinctia de doctor, dobândita înca sub imperiul vechii legi universitare valabila pâna în 1949. Pe lânga aceasta, aveam calificarea superioara chiar în probleme de politica” (Op.cit. pp. 215-216).

Si aceasta afirmatie o face cu seninatate, cu toate ca acolo, în sala, erau cu siguranta destui detinuti care, cu sau fara diploma, erau cel putin tot atât de eruditi si de dotati din punct de vedere intelectual ca si el. Numai ca acestia erau mai modesti.

Astfel stând lucrurile, este explicabil de ce Ion Cârja îsi judeca camarazii de suferinta, care nu au putut fi la înaltimea lui, cu atâta asprime, neavând pentru majoritatea dintre ei, nici un fel de întelegere. Spun majoritatea, deoarece unora dintre cei care au capitulat, este adevarat putini la numar, le acorda totusi circumstante atenuante. Pentru Ion Caraion, de exemplu, are o surprinzatoare întelegere, justificându-i actiunile reprobabile, desi aceste actiuni nu se deosebesc deloc de cele ale lui Puiu Giosanu pe care îl stigmatizeaza cu atâta înversunare. Or, daca, în situatia respectiva, când oamenii au reactionat si s-au comportat asa cum au reactionat si s-au comportat, sub imperiul acelorasi presiuni si silnicii fizice si morale, acorzi întelegere unuia, atunci trebuie sa acorzi aceeasi întelegere tuturor. Chiar si acelui “odios” Hordila care, atunci când s-a eliberat înainte de termen (ianuarie 1963), pentru participare activa si deosebit de “fructuoasa” la actiunea de reeducare, a soptit discret unui prieten de-al sau, de la care îsi lua ramas bun: “Sa lovesti tare, necrutator, caci numai asa vei iesi de aici!“. Si pentru ca veni vorba de Hordila, trebuie sa amintesc ca nici chiar el, care era socotit unul dintre cei mai ticalositi, mai fara de scrupule sustinatori ai reeducarii, nu era total lipsit de omenie. El tuna si fulgera mai mult împotriva trecutului si a mortilor decât împotriva celor care refuzau sa se reeduce. Filipicile sale erau îndreptate de obicei împotriva regimurilor “burghezo-mosieresc”, în general, si împotriva Miscarii Legionare si a capeteniilor ei, în special. Împotriva oamenilor de fata prezenti nu lua atitudine decât în cazuri extreme, când era neaparata nevoie sa-si dovedeasca sinceritatea fata de reeducare sau când i se cerea, în mod expres, sa faca acest lucru. De altfel, aceasta era o practica aproape generala a celor care erau activi în actiunea de reeducare. Cei mai multi vituperau mai cu seama împotriva trecutului si a mortilor, si numai când era neaparata nevoie îi luau în primire si pe cei refractari reeducarii.

Un alt exemplu în acest sens îl constituie seful politic al fabricii din partea detinutilor, Romulus Dragoiescu. Fost contabil la uzinele Resita, acesta fusese implicat în procesul Marii Tradari Nationale, proces intentat unor mari personalitati politice si cultural românesti – dintre care amintesc pe Ion Pop, Bujoiu, profesorul Margineanu, Auschnitt (judecat în lipsa), George Manu, etc. – si condamnat împreuna cu acestia. La declansarea reeducarii, simtind ca este rost sa se elibereze înainte de termen, fara sa-si faca prea multe scrupule, a acceptat sa se “purifice” de toate pacatele trecutului prin “spovedanie”, devenind, în felul acesta, unul dintre oamenii de baza ai colonelului Craciun printre detinuti. Era un ins pipernicit, surpat parca în sine, vesnic încruntat si vesnic cu privirea în pamânt. Trecea printre oameni ca printre morminte, absent ca un somnambul si ducând parca în spate o imensa povara. Doar din când în când tresarea si se uita cu suspiciune în jur, asteptând parca sa i se faca reprosuri. Era cât se poate de clar ca era un suflet zbuciumat. Si totusi omul acesta nu era un ticalos iremediabil, asa cum îl prezinta Ion Cârja în cartea sa. A trecut, adesea, multora multe cu vederea, facându-se ca nu observa anumite lucruri, atunci când era sigur ca nici el nu este observat. Un exemplu: la câteva zile de la venirea lotului nostru în fabrica, am fost dusi la “club” unde urma sa vina colonelul Craciun cu toata suita sa pentru a ne vorbi si a ne face recomandari în legatura cu felul cum va trebui sa ne comportam în noua noastra situatie; cum în sala în care trebuia sa aiba loc întâlnirea nu erau banci suficiente, am fost trimisi unii dintre noi sa aducem câteva de la sala de mese; si pentru ca noi nu cunosteam rostul pe acolo, am fost însotiti de un cetatean din fabrica, care nu era altul decât Dragoiescu. Eu nu-l cunosteam si nu stiam ce rol joaca el în actiunea de reeducare de acolo. Crezând ca este un biet om obidit si hartuit si el ca si mine, m-am apropiat complice si l-am întrebat: “Ce vor sa faca ticalosii acestia cu noi de ne-au adus aici? Vor sa ne îndobitoceasca?“. El nu mi-a dat nici o atentie si, ca si cum nu ar fi auzit nimic, si-a vazut de treaba luând o banca în spinare si plecând spre sala de sedinte. Peste câteva minute, vazându-l în compania colonelului Craciun mi-am dat seama de gafa pe care o facusem si m-am temut ca vor urma represaliile. Nu s-a întâmplat însa asa. Am stat în fabrica mai bine de un an si jumatate, avându-l pe el sef de productie si sef de reeducare, si niciodata nu a facut cea mai mica aluzie la incidentul de atunci. Mi-a reprosat alte cele, m-a criticat adesea în sedinte, acuzându-ma ca sunt încapatânat si ca fac pe grozavul, sfidând pe ceilalti detinuti care au înteles sa rupa cu trecut si sa devina oameni cinstiti, însa niciodata nu a facut nici cea mai mica aluzie la ceea ce stiam doar noi doi.

Iata de ce eu consider ca atât Dragoiescu si Hordila cât si toti ceilalti care sunt în situatia lor, sunt, în fond, cu totii niste biete victime si ca au dreptul sa se bucure de întelegerea si compasiunea noastra, dupa cum sunt tot atat de convins ca si Dumnezeu le va da dreptul la mântuire. Si pentru ca am pomenit de mântuire, mi-a venit în minte o întrebare pe care Puiu Giosanu a pus-o prietenului sau, Ion Caraion, în timp ne plimbam prin tarcul din fata dormitorului nostru:Ce zici, Ioane, noi, cei care ne balacim în mocirla de aici, vom mai avea oare acces la mântuire?. Ce a raspuns Ion Caraion nu am mai auzit, dar atunci eram convins ca întrebarea fusese pusa asa, în bataie de joc. Acum insa, dupa ce i-am citit versurile, am certitudinea ca, atunci când a pus aceasta întrebare, Puiu Giosanu vorbea cât se poate de serios. Ba chiar mult mai serios decat i-ar fi putut raspunde Ion Caraion…

Si înca ceva în legatura cu Puiu Giosanu si cu Ion Cârja: evocându-i, nu stiu de ce îmi vine în minte parabola cu...vamesul si fariseul“.

(din: Demostene Andronescu, “Reeducarea de la Aiud. Peisaj launtric. Memorii si versuri din inchisoare”, Editura Christiana, Bucuresti, 2009)

Din aceeasi carte:

***

LEGATURI:

Cred ca a ingaduit Dumnezeu caderea pentru ca noi ne socoteam tari pe noi insine, ne socoteam foarte tari. Aveam o educatie a suferintei mai mult decat altii. Noi eram pregatiti pentru suferinta, spusesem cuvinte mari in privinta asta. Si Dumnezeu a ingaduit caderea ca sa ne arate cat suntem de slabi si sa iesim mai buni. Si eu cred ca am iesit mai buni”.

“Să nu ispitim, să nu ne trufim. Tot omul are o limită a suportabilului. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să nu mai putem suporta!… Port cu mine o imensă suferinţă, din care cu ajutorul lui Dumnezeu am ieşit curat. Experienţa trecutului ma face să fiu prevăzător. Acum încă nu este greu. Am mare credinţa şi nădejde, dar mă mişc cu înţelepciune, pentru a ajunge la tinta“.


Categorii

Biserica rastignita, Demostene Andronescu, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Razboiul nevazut, Reeducarea ieri, azi si maine, Vamesul si fariseul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

50 Commentarii la “VAMESUL SI FARISEUL DIN INCHISORILE COMUNISTE. Ce putem invata pentru viata si vremurile noastre?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: CANONIZAREA SFINTILOR INCHISORILOR – un subiect tabu? (“In premiera”: partea a doua) -
  2. Pingback: CANONIZAREA SFINTILOR INCHISORILOR - un subiect tabu? ("In premiera": partea a doua) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  3. Pingback: DUMINICA TUTUROR SFINTILOR. Predica Sfantului Ignatie Briancianinov despre MARTURISIREA SI PRIGONIREA CRESTINULUI IN LUME -
  4. Pingback: PREDICI LA DUMINICA TUTUROR SFINTILOR. Intre sfintenie si urgie. Roadele Duhului si roadele pacatului. “FITI SFINTI, PRECUM EU, DOMNUL, SUNT SFANT! -
  5. Pingback: VICTOR ALISTAR despre interesele din politica, Justitie si… Biserica de a ingropa DOSARELE TORTIONARILOR COMUNISTI si de A NU CANONIZA SFINTII INCHISORILOR (video) - Recomandari
  6. Pingback: Intelegerea LUI HRISTOS si intelegerea FARISEICA. Legea veche si Legea noua. SENSUL RANDUIELILOR RELIGIOASE EXTERIOARE versus LEGALISMUL FORMELOR GOALE, FARA DUH -
  7. Pingback: Predica Episcopului Asterie al Amasiei la DUMINICA VAMESULUI SI FARISEULUI: Rugaciunea si virtutea fara smerenie – osteneli in zadar: “Adeseori e mai greu sa pastrezi faptele bune ce le-ai savarsit decat sa le savarsesti” -
  8. Pingback: RADU PREDA, noul director al IICCMER: “Este datoria mea sa pun pe agenda institutului CAZURILE SFINTILOR INCHISORILOR… Hristos a inviat, dar CAND PUTEM AFIRMA CA AM INVIAT SI NOI? Poate la anul?” - Recomandari
  9. Pingback: 14-15 mai 1948 – PRIMA NOAPTE A IADULUI TERORII ROSII – POMENIREA MUCENICILOR INCHISORILOR COMUNISTE – “morti sfinti in temniti si prigoane” - Recomandari
  10. Pingback: EROUL AUREL STATE. Marturisitorul care a respins reeducarea din “grija de a ramane om” - Recomandari
  11. Pingback: INCEPUTUL TRIODULUI. Predicile Sf. Iustin Popovici la Duminica vamesului si fariseului despre PUTEREA SMERENIEI SI A RUGACIUNII. “Mandria este dumnezeul acestei lumi! Trebuie lupta pe viata si pe moarte cu acest balaur” | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: Radu Preda (IICCMER) propune instituirea unei DUMINICI A MARTURISITORILOR ROMÂNI DIN SEC. XX. Interviu “Adevarul”: “TOTI OAMENII CARE AU CONTAT IN VIATA MEA AU FACUT PUSCARIE…”. Si despre noile falsificari voite ale memoriei
  13. Pingback: PILDA VAMESULUI SI FARISEULUI talcuita de IPS Naum, Mitropolitul Strumitei: CUM ATRAGEM HARUL DUMNEZEIESC si CUM IL FACEM SA NE PARASEASCA? | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: IESIREA DIN MINCIUNA INCHIPUIRII DE SINE, care rodeste NESIMTIRE, NEBUNIE SI DEZBINARE. Predici audio (si text) la PILDA VAMESULUI SI A FARISEULUI | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: INTALNIRI | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: SFINTII INCHISORILOR COMUNISTE au platit pretul libertatii noastre de acum… | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: PARINTELE ARSENIE PAPACIOC in INCHISOAREA DE LA AIUD (II). Patimire muceniceasca, seninatate si iubire de vrajmasi, REZISTENTA DESAVARSITA LA ADEMENIRILE REEDUCARII: “Acesta are o credinţă de o tărie comparabilă numai cu a primilor martiri ai cr
  18. Pingback: Pilda vamesului si a fariseului. “MORALA” NECRUTATOARE SI MINCINOASA A LUMII versus OCHII LUI DUMNEZEU. Strigatul care indreptateste. TAINA SI LEGILE FUNDAMENTALE ALE VIETII DUHOVNICESTI | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: Pilda vamesului si a fariseului. “DREPTATEA” NECRUTATOARE SI MINCINOASA A LUMII versus OCHII LUI DUMNEZEU. Strigatul care indreptateste. TAINA SI LEGILE FUNDAMENTALE ALE VIETII DUHOVNICESTI | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: “Iata ca au venit din nou saptamanile pregatitoare pentru Marele Post!” – DUMINICA VAMEȘULUI ȘI A FARISEULUI: “Trebuie sa simtim, si sa simtim adanc, ca NU MERITAM ABSOLUT NIMIC si nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastr
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Articole Recomandate

Carti recomandate