Marturii despre un alt sfant al inchisorilor politice: DOCTORUL DUMITRU UTA, medicul jertfelnic si bland “cu inima in care incapea toata lumea”

7-02-2013 Sublinieri

b_900_900_0_0___images_fotografii_marturisitori_dumitru-uta_dumitru-uta-anul-1970

sursa online: Fericiti cei prigoniti

Doctorul Uţă slujind jertfelnic în temnițele comuniste

Dragostea și dăruirea Doctorului Uţă în penitenciarul din Alba Iulia

La începutul lui septembrie 1944, armatele române și sovietice ajunseseră la Sibiu și Alba Iulia. (…) Însoțiți de o căruță plină cu dosare și actele pentenciarului am pornit spre penitenciarul din Alba Iulia. Fiind între două fronturi, salvarea noastră în închisoare era mai sigură decât în libertate. Ironia soartei! Înaintam încet.

Înainte de pârâul Galda, la 2 kilometri de Teiuş, trecea o altă coloană de maşini, tancuri şi tanchete sovietice drapate cu secera şi ciocanul, în strigătele şi uralele soldaţilor cocoţaţi pe ele. Pe un tanc Tarnovschi, înfăşurat într-un drapel roşu, beat, striga şi gesticula cu pumnul strâns, bucuria victoriei. Eram în linie cu Valeriu Gafencu şi Marin Naidim.

– Iată, proba celor ce v-am spus cu vreo doi ani în urmă!

Ajungând la pârâu am căzut toţi în apă de sete şi oboseală, bând apa ca vitele din locul unde ne aflam.

Mai toţi ne-am descălţat bocancii scorojiţi şi înaintam cu greu pe asfaltul fierbinte. Aproape de Alba Iulia lumea ieşise pe câmp, încercând să adune ce mai era cu putinţă, înainte de a fi distrus sau prădat de sovietici. (…)

Am mai făcut opriri până la Alba Iulia, căci tălpile picioarelor erau răni sângerânde şi eram epuizaţi de căldură şi de efortul mersului. Se înnopta de-a binelea când intram în Alba Iulia, mai mult de-a buşilea, alţii duşi pe braţe de cei mai rezistenţi, iar în căruţa ca un car mortuar, unul peste altul erau aruncaţi ca sacii cei complet sleiţi. La poarta penitenciarului gardienii însoţitori au predat căruţa cu dosare, acoperite de trupuri. Mai bine de două ore a durat intrarea pe poartă. Intram şi cădeam ca buştenii doborâţi de vânt. Nu mai putea nimeni nici vorbi. (…)

Pentru a nu fi expuşi unui control sovietic, maiorul Muscă, comandantul închisorii, ne-a rugat insistent să ne adăpostim în celule, putându-ne odihni pe paturi şi a ne feri de răcoarea nopţii, căci puţini mai aveau peste cămaşă şi izmene, altă îmbrăcăminte. Părea că şi oasele erau prea grele pentru a le mai purta cu noi… Deşi erau câte 4 paturi suprapuse în celule, ne-am înghesuit câte doi într-un pat. Înainte de a mai simţi ceva, abia schiţând o cruce peste faţă, am adormit ca într-un leşin al morţii. (…)

A doua zi dimineaţa abia ne-am trezit. Eram ţepeni, mulţi cu febră mare, câţiva cu insolaţie. Atunci am cunoscut dragostea şi capacitatea de dăruire a doctorului Uţă. Slăbit şi aproape paralizat de efortul drumului, însoţit de camarazii Sandu Ştefănescu şi Florea Trandafir, tot olteni, a cerut directorului accesul la infirmeria închisorii şi, târându-se de la om la om în curtea unde ieşisem la soare, ne dezinfecta rănile, ne încuraja cu vorba sa calmă, dar categorică să rezistăm cu încrederea că numai Dumnezeu ne va reda sănătatea.

Trupurile ni s-au refăcut uimitor de repede. După două săptămâni toţi eram restabiliţi.

O intervenție pentru salvarea fizică și morală a deținutilor de drept comun

Când am revenit în Aiud, în Octombrie 1944, deţinuţii de drept comun erau cazaţi în Secţiile din temniţa veche, câte 10-20 inşi în cameră. Trăiau o viaţă de mizerie şi promiscuitate morală în „gaşcă”, având un şef care impunea modul de viaţă. Alimentele la care aveau dreptul erau înjumătăţite de şef, iar deţinutul mânca resturi. Banii la care aveau dreptul pentru a-şi cumpăra de la „Cantina” închisorii mămăligă, slănină sau săpun erau jucaţi la rişcă, barbut, poker şi câştigaţi întotdeauna de şef.

Cei tineri constituiau „obiectele” plăcerilor sexuale ale celor mai în vârstă, ale şefului în mod curent. Unii erau bolnavi de boli venerice; blenoragia, şancrul şi şancrul sifilitic erau generalizate în mediul lor. Peste toate se adăuga starea de mizerie igienică în care trăiau: murdari, nespălaţi, plini de bube şi furuncule. Doctorul Uţă a alarmat administraţia intervenind pentru tratarea fizică şi morală a acestor nefericiţi.

Şefii au fost izolaţi la Zarcă câte unul în celulă şi li s-a aplicat tratament medical adecvat, ca şi colaboratorilor lor apropiaţi.Asupra victimelor, pe lângă tratament medical s-a încercat trezirea morală. Mulţi se scăldau, sărmanii de ei, ca porcii în mocirlă, unul altuia făcându-se draci, cum spun Sfinţii Părinţi. Câţiva au rupt cu păcatul şi au venit la Biserică; am înţeles că pe cel ce vrea cu adevărat să se mântuiască şi Dumnezeu îl ajută.

Doctorul Uţă, subdirectorul Mareş, tifosul exantematic şi… un „şantaj sfânt”

Primele victime [ale epidemiei de tifos din inchisoarea Aiud] au fost între cei de drept comun. Apoi au urmat şi ai noştri. Doctorul Uţă a alarmat administraţia. Scopul stăpânilor era de a ne extermina, dar Dumnezeu a vrut să ne salveze altfel.

S-a îmbolnăvit subdirectorul Mareş. Doctorul Uţă, în care avea mare încredere, i-a confirmat boala. Mareş s-a alarmat căci mai înainte murise avocatul Măntăluţă, un bărbat voinic, de o bunătate excepţională. Un simptom biologic al evoluţiei bolii este ridicarea temperaturii peste 40 de grade. Dacă inima rezista 2-3 zile, scăpa cu viaţă. Avocatul nu avea inima perfectă şi n-a rezistat; aceasta, judecând omeneşte. Dumnezeu avea un loc de lumină pregătit pentru bunătatea sufletului lui; acceptându-şi boala, cununa lui va fi mai strălucitoare.

– Dacă mă faci bine nu ştiu cum o să te răsplătesc…, dacă mă scapi de moarte, pe riscul meu, te fac şi eu scăpat din puşcărie!, i-a promis Mareş.

– Dacă aveţi inima sănătoasă şi vrea Dumnezeu, scăpaţi.

– Cere-mi orice, a zis Mareş nerăbdător.

– Dacă mă scăpaţi pe mine din închisoare, scap numai eu de suferinţă. Dar dacă faceţi ce vă spun, scăpaţi şi dumneavoastră şi toată închisoarea de tifos exantematic. Mai întâi vă fac control la inimă şi, pentru că aveţi familie, vă voi izola în rezerva spitalului penitenciar până vă faceţi bine, ca să nu duceţi vreun păduche acasă să păţiţi ce a păţit acel gardian căruia i-a murit copilul.

După un control minuţios s-a încredinţat că Mareş era un maramureşean sănătos din toate punctele de vedere. Mai puţin, la suflet.

– Veţi scăpa, l-a încurajat Uţă, dar numai sub supravegherea mea. Începând din acest moment trebuie să faceţi ce vă spun.

– Fac orice, se agita Mareş.

– Semnaţi un act oficial pe numele meu, din partea penitenciarului, o delegaţie specială cu care să mă duc la Cluj, la foştii mei profesori şi colegi de facultate, şi să aduc de acolo medicamente: DDT, praf şi lichid, aparatură medicală şi alimente concentrate. Toate acestea vor sosi cu un vagon special pe adresa penitenciarului. Documentele de expediţie vă obligaţi să le distrugeţi. Cu oamenii mei deparazitaţi toate ungherele închisorii.

– Îmi ceri prea mult.

– Atunci, veţi muri. Eu nu vă voi îngriji. Sunt deţinut şi n-am această obligaţie. Încredinţaţi-vă medicilor dumneavoastră, în care aveţi încredere!

Nu era şantaj, ci o adevărată jertfă. Pe Mareş viaţa celorlalţi nu-l interesa. Singura valoare pe pământ era el. Acesta este în ultimă instanţă materialismul comunist. În situaţia disperată a acceptat propunerea.

Doctorul Uţă a plecat îmbrăcat civil la Cluj, a expediat pe adresa penitenciarului Aiud un vagon cu alimente concentrate (zahăr, grăsimi, vitamine) şi medicamente. Trei-patru echipe a câte trei-patru oameni, cu pompe pentru DDT (dietil-difenil-tricloretan) şi cu sticle pentru analcid lichid efectuau deparazitarea. Un gardian obtuz la minte încerca să-i oprească să intre pe etajul lui. Sandu Ştefănescu, bun colaborator al doctorului Uţă la toate acţiunile sanitare, care dispunea de o prezenţă de spirit deosebită, de un curaj rar întâlnit şi o agilitate excepţională, într-o fracţiune de secundă l-a imobilizat pe gardian, l-a dezarmat şi l-a încuiat într-o celulă. Apoi l-a adus pe doctorul Uţă şi pe un alt gardian şi i-a spus:

– Dumneata nu vezi cum mor oamenii? Vrei să duci acasă păduchii infectaţi de tifos? Îţi poţi îmbolnăvi nevasta şi copiii şi veţi muri cu toţii. Ar trebui să-i sărutaţi mâinile doctorului Uţă, nu să-l opriţi să vă vindece.

Miliţianul şi-a cerut iertare. Sandu i-a întins pistolul, centura şi cheile şi a dat mâna cu el:

– Acum iartă-mă şi dumneata pe mine, dar vezi că nu pentru mine am procedat aşa, ci pentru tine.

Tifosul din Aiud s-a eradicat, nu şi foamea. Cine nu murise de tifos, murea de foame. Alimentele aduse de la Cluj erau mai mult un simbol decât o rezolvare a situaţiei. Mai ales că multe au fost furate de gardieni.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, 2002, pag. 97,99-100,129, 131-132)

virgil-maxim

***

Doctorul Dumitru Uță – samarineanul milostiv

Dintre cei vreo 200 de dezertori de pe front ce se găseau la Aiud jumătate erau cu răni mari la picioare. Le degeraseră picioarele. La unii le-au căzut călcâiele, la altii carnea de pe tălpi. Administratia nu era acum în măsură să se ocupe de vindecarea lor. Inimosul doctor Dumitru Uță, ce „căzuse” tocmai când îsi lua doctoratul la Cluj, primi permisiunea să meargă la Cluj după leacuri.

El reusi să aducă două geamantane de medicamente. Clujul fusese generos. El începu tratamentul degeratilor cu o pasiune deosebită. Am privit si eu pe unii. El îi ungea cu niste alifii galbene, îi pansa si îi cerceta mereu.

Dar vindecarea, cu toată grija lui, mergea foarte greu. Şi după sase luni de tratament unora nu le crescuse toată carnea pe tălpi. Se vindecaseră, dar cu o lipsă de carne pe tălpi. Mă miram. Cum e cu putintă asta? Medicina clasică vindecă mai slab decât medicina empirică?

Văzusem la mine în sat câteva cazuri de degerături asemănătoare. Dar ele au fost vindecate deplin de femei din sat după 5-6 săptămâni. Nu stiam exact cu ce. Dar mi-amintesc că piciorul era învăluit în ceva ca un aluat dintr-un amestec de faină de grâu, poate si de in, fasole, grăsime, plante ce toate au stat împreună la foc, si apoi l-au strâns cu cârpe. Nu stiu proportia elementelor din compozitia aceasta. Dar rapiditatea vindecării mă mirase. Şi acum asistam la aceste străduinte admirabile de vindecare, dar cu efecte atât de mici.

Dar admirabilul doctor Uță nu se multumea cu atât. El căuta să nu le lipsească hrana sufletească nu dezertorilor, ci tuturor detinutilor: cartea. El căuta să ducă tuturor o carte, două, după nevoile lui. Cerea de la altii, împrsamarineanul milostivumuta, ducea înapoi, alerga mereu, dar ducea tuturor ceva.

Şi nimeni nu era uitat. Foarte credincios, el căuta mai ales cartea religioasă sau cu subiecte religioase, cea care era cerută mai mult acum.

Cerea celor de acasă să aducă astfel de cărti. În temnită, la câteva mii de detinuti, el era omul care se interesa mai mult de fiecare.

Era neobosit. Eram în temnită câtiva preoti, dar nu eram noi samarineanul milostiv care spală cu untdelemn si vin rănile celui căzut între „tâlhari”, ci el, doctorul Dumitru Uță. Şi el le făcea toate cu un suflet smerit, ca si când era obligat să le facă.

În lungul timp al detentiunii mele nu am întâlnit un alt om atât de devotat cauzei altora. E drept că, mai târziu, în izolările si controlul ce era, nici nu se mai putea face asta. Dumitru Uță, acest legionar sublim, rămăsese ca un model ales de dăruire, de jertfă si dragoste pentru altii.

(Pr. Nicolae Grebenea Amintiri din întuneric)

grebenea_nicolae_pr-amintiri_din_intuneric

***

“Era blând, blând de tot și cu o inimă unde încăpea toată lumea”

Aiudul anului 1953, prin luna mai, ma arunca pe un pat al spitalului. Lucrul din fabrica, în trei schimburi, în conditii precare, ma sleieste de puteri. Munceam la rotarie. Munca aceasta era din cele mai grele. Nu mai puteam face fata lucrului. Febra era destul de mare si pofta de mâncare mi se taiase de tot. Asa am ajuns sa fiu internat în spitalul din Aiud.

Ajuns acolo, dupa examenul medical si controlul la raze, se constata ca am un infiltrat TBC la plamânul stâng.

Aveam, deci, tuberculoza pulmonara. Uluit, m-am retras în mine pâna la mutenie. Ce eram eu mai mic de statura, acum ajunsesem si mai mic si prapadit. Doamne, mi-am zis, dar câte trebuie sa mai fie pe capul meu? Nu-mi venea sa cred. Si totusi, lucrurile asa stateau.

Pe patul de spital, zacând, nu primeam aproape nimic din cele ale tratamentului, doar câte 3 aspirine si ceai neîndulcit. De mâncare, nici nu mai puteam vorbi, ca pofta nu aveam deloc. (…)

Tacut, cu ochii holbati, priveam în jurul meu descumpanit. Nici în ruptul capului nu ma puteam împaca cu gândul ca sunt bolnav de tuberculoza pulmonara. Nu cunosteam pe nimeni din camera. Pe rând, veneau la mine ca sa ne cunoastem. Raspundeam la întrebarile lor, spunându-le ca vin din fabrica, trecând si prin spital.

Ei stiau ca asta-i drumul fiecarui bolnav, din Celular sau din fabrica.

Dupa un timp intra în camera un detinut de statura mijlocie, cu un halat alb. Vine la mine si-mi spune sa fiu linistit. Sa nu ma sperii, ca totul se va termina cu bine. Ma vedea timorat. Era doctorul Constantin Uță*, condamnat din 1941 de către Antonescu. Era medicul sectiei a II-a.

Avea multa disponibilitate sufleteasca. Din sufletul lui radia dragostea întru Hristos pentru om, desi aparentele îl defineau mult mai sever. Era blând, blând de tot si cu o inima unde încapea toata lumea. Asa era Uta. Îl stapânea o fire dispusa la dialog, avea vocea de tenor, îmbietoare.

Ma pune la curent cu felul de cum trebuie sa ma port si ce trebuie sa fac pentru ca sa nu avem de-a face cu paza, cu gardienii. Aici, în sectia aceasta, atmosfera era mai blânda. Aveam sa-mi dau seama mai târziu ca doctorul Uta conducea sectia. De doisprezece ani, cât avea de Aiud, gardienii îl cunosteau bine de tot. La el erau toate fisele medicale ale sectiei. Ne cunostea pe toti dupa aceste fise. Medicul sef al Aiudului era doctorul Ranca, un om în vârsta si destul de blând în aparenta. Venea destul de rar în sectie. Pe la ora unu sosea masa de prânz. Aici am luat în primire o gamela si o lingura. Cu mâncarea în fata, trebuia sa fac ceva. Pofta nu aveam deloc.

Îmi primesc portia de mâncare, arpacas gros si o bucata de pâine. Pe marginea priciului, cu gamela aburinda pe genunchi si cu lingura în mâna, priveam pierdut biata gamela. Ma umpluse greata si parca-mi venea sa o iau la fuga. Doctorul Uta ma urmarea cu atentie. Era obisnuit cu comportarile noastre. Vine la mine si cu blândete îmi spune:

– “Mai Berzescule, asculta-ma ce-ti spun. Eu stiu ca ti-e greata si nu poti mânca. Asta-i boala. Tu trebuie sa stii un lucru. Ai obligatia morala fata de tine si cu toata vointa ta trebuie sa manânci tot ce primesti, daca vrei sa mai ajungi la ai tai acasa. Sa stii un lucru, comunistii asta si vor, sa nu manânci si sa mori. Vrei sa le faci voia? Sa îngenunchezi în fata lor? Esti obligat sa lupti, ca de aceea ai ajuns aici. Te-ai angajat în lupta. Acum lupta, nu te lasa sa dai înapoi. Aici în închisoare nu avem alt tratament împotriva bolii, decât credinta în Dumnezeu si vointa de a lupta. Si vom razbi. Eu te oblig sa manânci tot, chiar daca broboane de sudoare curg de pe fruntea ta. Eu te ajut, dar ajuta-ma si tu pe mine.”

Buimac parca, începusem sa ma trezesc la realitate. Pâna acum, în fata lui Uta, nu intuisem atât de bine, ca eram într-adevar pe baricada. Târâs-grapis, trebuia sa luptam.

Speriat la început, înfuriat dupa aceea de realitatea destul de sumbra, m-apuc sa manânc din gamela. Doamne, ce greu era! Cu fiecare lingura dusa la gura, se ridica un nod în gât, de-mi venea sa dau afara totul. Broboane de sudoare curgeau pe frunte, ochii înlacrimati, înfuriat, înghiteam în sila fiecare dumicat. Ma luptam cu boala, dar si cu cei care-mi vroiau moartea. Îmi venea sa plâng. În sfârsit, am terminat totul din gamela. Nu stiam ca Uta ma pândeste. Vine la mine si zâmbind îmi spune:

– “Ai terminat? Ma bucur ca ai înteles. Esti ud tot pe frunte si camasa. Sa te schimbi!

Daca vei face tot asa, tu vei ajunge cu certitudine acasa.”

N-am sa-l uit pe doctorul Uta toata viata mea. M-a ajutat sa birui si sa traiesc.

***

Aveam sa-mi mai aduc aminte de el de multe ori în viata.

Mi-a ramas în minte cum mi-a tratat ochii. Aparuse la amândoi ochii o albeata. Când ma vede, îmi spune:

– “Ma, tu trebuie sa faci un tratament la ochi, ca altfel vei orbi. Te tratez eu. Zis si facut.

A si început cu praf fin de zahar, suflat în ochi printr-o pâlnie de hârtie. În fiecare zi facea operatia aceasta. Ma usturau ochii de nu mai stiam ce sa fac. Alaturi de mine mai era si parintele Bumbac de la Constanta, tot cu tratamentul pentru ochi. Pâna la urma, ochii mi s-au limpezit, scapând de orbire. Lui, doctorului Uta, îi datorez lumina ochilor.


* Numele mic al doctorului Dumitru Uță este confundat atât de Antanasie Berzescu, cât și de Ioan Muntean în memoriile scrise. Greșeala aceasta a numelui este întâlnită în multe din scrierile memorialiștilor, și este firească datorită numărului mare de oameni de care memorialiștii au trebuit să-și aducă aminte (de ordinul sutelor), dar și datorită trecerii anilor care au dus la scăderea memoriei și confundarea numelor de botez. În cazul doctorului Dumitru Uță, la fel ca și în cazul altor mărturisitori descriși în alte surse, este ușor să ne dăm seama că de fapt Constantin Uță, Mihai Uță și Dumitru Uță, sunt una și aceeași persoană. Lucru acesta rezultă clar din relatarea unor detalii identice ce țin de o singură persoană, indiferent de numele mic folosit: faptul ca doctorul Uță a fost arestat încă de pe vremea regimului Antonescu pentru “crima” de a fi legionar, faptul și-a făcut cea mai mare parte din minsiune în penitenciarul Aiud, faptul ca a avut liber să aducă medicamente de la Cluj pentru tratarea tifosului din închisoarea Aiud, etc.

(Atanasie Berzescu – Lacrimi și sânge. Rezistenţa anticomunistă armată din munţii Banatului)

-atanasie-berzescu

***

”Am așteptat timp de 17 ani eliberarea viitorului meu soț”

Veronica Motolea l-a cunoscut pe Dumitru Uță în casa unchiului ei, la care venise în vacanță. Războiul se terminase și oamenii aveau speranța că viața își va relua cursul normal. Deși încă deținut în colonia de muncă, Dumitru spera și el că își va termina studiile și va avea o viață a lui. Cine putea ști că în închisori va fi introdus regimul de exterminare a celor pentru care viața nu poate fi trăită fără Dumnezeu? Dragostea celor doi avea de așteptat douăzeci de ani, până ce Dumitru a fost eliberat și, restabilit după suferințele fizice și sufleteși din închisoare, s-a putut căsători cu cea care îi împărtășea credința:

veronica-uta”Aveam doar 17 ani. Eram elevă la Liceul Titu Maiorescu. De Sf. Ion, în 1947, am venit la unchiul Raica, care era contabil la Penitenciarul Aiud. Unchiul avea doi copii, pe Luci și Meli, care s-au îmbolnăvit. Unchiul l-a chemat pe Dumitru Uță, de care auzise, ca să-i trateze copiii. Atunci l-am cunoscut pe Dumitru. Unchiul vorbise în casă despre el. Aveam emoții și aveam teamă de necunoscut. Din primele cuvinte schimbate cu el, am remarcat că este un om bun și credincios. Dumitru avea să vină în fiecare zi în casa unchiului meu, pentru a-i trata copiii bolnavi. Odată, pe când îmi pregăteam lecțiile, s-a uitat la cărțile mele de franceză și germană și s-a oferit să mă ajute. Meditațiile au continuat și după ce copiii s-au făcut bine.

În vacanța de Paști am plecat din nou la Gârbova, unde a venit și unchiul, însoțit de Dumitru, să o consulte pe Paraschiva, mama unchiului meu, care s-a îmbolnăvit. Când a plecat, mi-a făcut și mie o vizită, la casa părinților mei. După aceea a mai făcut și alte vizite. L-am întâlnit și la școală, unde el preda ”igiena”. Îmi era profesor, suplinind o vreme pe profesorul titular care era bolnav. Așa am avut prilejul de a ne cunoaște mai bine.

În data de 5 ianuarie 1948, Dumitru Uță mi-a făcut o vizită neașteptată la Gârbova. Venise la mătușa mea Paraschiva pentru tratament, după care a trecut și pe la mine. Era împreună cu unchiul Raica. Am început cursurile în 8 ianuarie al aceluiași an, iar Dumitru a reluat meditațiile cu mine. După circa două săptămâni, Dumitru vine la unchiul Raica și-i spune că pe viitor nu mai poate veni să-l viziteze, pentru că directorul penitenciarului, Guțan, i-a făcut observație. În inima mea se născuse ceva special pentru el. Cred că și în a lui. La plecare mă roagă să-i scriu. Nu am fost de acord. Mintea și inima mi s-au răvășit; câte nu i-aș fi scris, dar mă gândeam să nu ajungă scrisoarea în altă parte și să avem neplăceri. Înainte de plecare Dumitru mi-a mărturisit: ”M-am legat foarte mult de tine. Dacă Bunul Dumnezeu ne ajută să fim împreună, eu te-aș ruga să fii fată cuminte!”, iar eu i-am răspuns: ”Îți promit că te voi aștepta până la eliberarea ta”. Această așteptare pe care i-am promis-o i-a dat o mare bucurie și pace sufletească extraordinară.

De-a lungul celor 23 de ani de detenție Dumitru a contactat un TBC și o ciroză hepatică. După eliberarea sa în anul 1964, bolnav fiind, Dumitru a fost internat pentru o perioadă de doi an la spitalul Cluj și din Borșa, pentru a-și reface sănătatea. Tot timpul l-am vizitat la Cluj și la Borșa. Ajunsesem să ne facem planuri de viitor. Stabilisem locul de întâlnire la București. După ieșirea din spital, Dumitru a plecat la București, la prof. Constantin Uță, fratele lui.

După eliberare, Dumitru a fost frustrat de mai multe drepturi:

a) Nu i s-a aprobat să susțină ultimele examene pentru a-și lua diploma de medic. Cererile au fost respinse de Ministerul Învățământului;

b) Nu i s-a aprobat să urmeze cursurile Institutului Teologic din București, cererile fiindu-i respinse de mai multe ori;

c) A fost chemat de foarte multe ori la Miliție și i s-a interzis să comunice cu foștii deținuți politici;

d) S-a angajat la Spitalul nr. 9 din București, secția Neurologie II, pe postul de asistent medical, neacceptându-se avansarea lui.

Ca director de școală la Gârbova, am participat la concursurile organizate între școlile din Raion, obținând de mai multe ori locul I. Ca urmare am fost transferată la București, la Ministerul Învățământului.

Am fost chemată la Miliție pentru a mă convinge să nu mă căsătoresc cu un deținut politic. M-au ținut mai multe ore închisă într-o încăpere, să mă mai gândesc. Seara târziu mi-au dat drumul, cu amenințări. Cu toate astea m-am căsătorit cu Dumitru, fiind convinsă de alegerea corectă făcută.

Munca în Ministerul Învățământului nu a fost ocolită de necazuri. Am suferit și am fost frustrată de multe drepturi. La revizuirea cadrelor din 1973, pentru că eram căsătorită cu un fost deținut politic, am fost destituită din toate funcțiile și am fost transferată la Secția proiectare.

Pacea sufletească și bucuria de a fi împreună ne-au fost tulburate de un eveniment care ne-a schimbat radical viața: cutremurul din anul 1977 îl prinsese pe Dumitru de gardă. A urmat mobilizarea medicilor pentru următoarele 24 de ore. Am fost și eu și Mircea, copilul nostru, la spital, să-l cercetăm pe Dumitru. Acolo l-am găsit în plină activitate, obosit și nemâncat. M-a impresionat foarte mult situația de criză de la Spitalul Central. Coridoarele erau pline de oameni care stăteau pe jos. Nu mai văzusem niciodată o asemenea tragedie. În urma efortului, lui Dumitru i s-au reactivat ciroza și TBC-ul. De data asta ciroza devenise autoimună. Doctorii îi mai dădeau speranță de viață doar 3-4 luni. Medicamentele le-am procurat repede cu ajutorul colegilor din Ministerul Învățământului și Ministerul Sănătății. Tratamentele făcute la Spitalul Municipal i-au prelungit viața cu încă 4 ani. Dumitru se pensionase din motive de sănătate, iar la 5 februarie 1980 și-a încredințat sufletul în mâinile Dreptului Judecător, lăsând în inima mea o mare durere. Era o despărțire de un suflet curat, drept și bun, de om smerit, răbdător, foarte credincios, cu dragoste de Dumnezeu și de cei bolnavi”.

(Veronica Uță – Revista Rost, Anul X, numărul 106 din februarie 2012, p. 32-33, material pregătit de Ioana Alina Dida)

b_350_0_16777215_0___images_fotografii_marturisitori_dumitru-uta_dumitru-uta-si-sotia-in-1970

***

”Unchiul Dumitru, sfântul închis al familiei noastre”

Vara anului 1964 mi-am petrecut-o la Govora, la o soră a mamei mele, medic în stațiune. Învățam, împreună cu vărul meu, pentru examenul de admitere la facultate. Deodată ne-a fulgerat o veste… Unchiul Dumitru a fost eliberat din închisoare.

Unchiul Dumitru – un nume pronunțat cu venerație în familia noastră, un unchi care pentru noi avea aură de sfânt. Un unchi pentru care ne rugam mereu să-i dea Dumnezeu putere să reziste, să ne revedem, iar noi, copiii, să-l cunoaștem. Era la Cluj, internat în clinica de boli interne. Foștii lui colegi de facultate, ajunși acum profesori și șefi de clinici, l-au îngrijit cu o devoțiune extraordinară pentru acele vremuri, l-au transferat din clinică în clinică, încercând să-i tămăduiască sau să-i amelioreze suferințele căpătate în cei 23 de ani de temniță grea.

În drumul de întoarcere la Oradea, într-un început de septembrie cald, în care natura era încă în plinătatea puterilor și frumuseților ei, am întrerupt călătoria la Cluj.

L-am căutat pe unchiul la clinică. Și stând așa, pe o alee mărginită de tufe de trandafiri multicolori, deodată, în fața mea a apărut unchiul.

Înalt, foarte slab, palid, cu o figură ascetică, senină și zâmbitoare totuși, cu părul alb ca neaua, îmbrăcat cu pijamaua și halatul de spital, m-a îmbrățișat și mi-a sărutat obrajii, fruntea și mâinile.

Eram atât de emoționată, în fața mea era un sfânt, un sfânt al închisorilor, pentru care m-am rugat mereu, pe care l-am visat de atâtea ori.

Era omul în brațele căruia, în temnița de la Aiud, a murit tatăl meu.

A început să mă întrebe despre toți; eram prima din familie care îl vizita. Îl interesa fiecare membru al familiei, în închisoare fusese complet izolat după venirea comuniștilor la putere.

Vroia să știe dacă sunt sănătoși, dacă trăiesc, ce meserii au cei ce fuseseră tineri sau copii în momentul arestării lui, dacă s-au căsătorit, dacă au copii sau nepoți, ce fac, cum gândesc.

Din felul cum punea întrebările, din observațiile pe care le făcea, mi-am dat seama că era mult rupt de realitate. El, omul de o verticalitate absolută, rămas credincios crezului său, chiar și atunci când repercursiunile erau cumplite, n-a înțeles de la început dualitatea în care trăiam cei mai mulți dintre noi; una simțeam și alta făceam, copleșiți de frica represaliilor Securității, temându-ne noi, copiii, că vom fi dați afară din școli, iar adulții – că vor rămâne fără loc de muncă. Eram oare lași sau realizam că monstrul comunist eram mult mai puternic decât noi și nici conjunctura internațională nu ne era favorabilă?! Valorile morale, credința în Dumnezeu, spiritul de dreptate, libertate, democrație, corectitudine, dragoste de țară și neam, dragostea și respectul pentru tradițiile poporului român, grija pentru păstrarea și perpetuarea lor, ne erau cultivate în secret în familie. Nu le spuneam niciodată cu voce tare la școală sau în prezența străinilor.

La Aiud, Dumitru Uță refuzase orice fel de ”reeducare” și făcuse mulți ani de zarcă, o secție a închisorii complet izolată, cu condiții mult mai grele decât în închisoarea mare, care oricum era foarte grea.

Din familie știam că fusese un student excepțional, pasionat de medicină, adept al principiului că medicul trebuie să tămăduiască atât trupul, cât și sufletul bolnavului.

Arestat în 1941 în urma ”rebeliunii”, a fost condamnat de regimul Antonescu la 25 ani de închisoare și internat la Aiud.

Până la venirea comuniștilor la putere, a putut să desfășoare activitate medicală și în închisoare și în afara ei.

Având solide cunoștințe în domeniu, era solicitat atât de notabilitățile orașului, cât și de oamenii obișnuiți.

În această perioadă, o elevă de liceu, Viorica Motolea, îl cunoaște și se îndrăgostește de el. Peste ani, viețile lor se vor împleti strâns.

După schimbarea regimului politic, tata-mare a făcut demersuri să-l scoată din închisoare.

Pentru aceasta, ar fi trebuit ca unchiul să declare în scris că se dezice de ideile lui și că aderă la Partidul Comunist.

Acesta a refuzat, a preferat continuarea detenției decât să se dezică de crezul lui politic sau să fie fățarnic.

Și astfel a trăit complet izolat, rupt de lume, lipsit total de asistență medicală, că de cea religioasă nici nu putea să fie vorba, fără cărți și fără ustensile de scris, în frig, nehrănit, cu posibilități precare de igienă, fără a se bucura de lumina soarelui și de aer curat, insultat, batjocorit, amenințat pe toată perioada detenției din cursul regimului comunist, aproape 20 de ani.

L-au ținut în viață credința în Dumnezeu, caracterul său integru și siguranța că lupta pentru o cauză dreaptă.

După perioada de îngrijire în clinicile din Cluj și într-un sanatoriu din împrejurimi a ajuns la București, unde avea mulți veri și nepoți. Fără loc de muncă, fără locuință, doar cu banii puși la dispoziție de mama împreună cu sora lui, doctorița, a fost nevoit să apeleze la găzduirea acestora. Primit cu mult drag, de unii chiar cu venerație, a fost găzduit de fiecare doar câteva zile. Oamenii erau copleșiți de frica represaliilor Securității. Unchiul se pusese la curent cu realitatea din țară și nu tăcea. Critica cu tărie socialismul și comunismul, stările de fapt din țară și din tot sistemul socialist, precum și trădarea și indiferența Occidentului. În acea vreme era suficientă o reclamație la Securitate cum că împărtășești idei potrivnice ideologiei partidului comunist și îți puteai pierde locul de muncă sau puteai fi arestat, mai ales cei cu ”dosar prost”. Așa că, după doar două sau trei zile se găsea un motiv politicos de întrerupere a șederii și unchiul pleca la o altă rudă fără să se mire, fără să se supere. Dar unchiul continua să vorbească fără cenzură și speria oamenii. Doar în timp, lămurit de tanti Viorica, a realizat adevărul ce se ascundea în spatele motivațiilor politicoase cu care îi era refuzată continuarea șederii. Familia l-a privit ca pe un erou cât a stat la închisoare și l-a cultivat, dar acum, la ieșire, mulți dintre ei, cu ”dosar prost”,  ei înșiși, se temeau. Așa se face că au fost câteva nopți în care a dormit în tramvaiele care circulau și noaptea în oraș.

Din rânduiala lui Dumnezeu, Viorica, eleva care se îndrăgostise de el cu mulți ani în urmă și i-a purtat mereu icoana în sufletul său, află că nu a murit în temniță, că este liber și în dificultate în București. Deși directoare de școală, profesoară emerită în științe biologice, renunță la toate, vine în București și reușește să-l găsească.

Împart un apartament cu chirie, pe strada Secuilor. Unchiului îi este refuzată susținerea examenului de licență; reușește totuși să se angajeze ca asistent medical la Clinica Neurologie II a Spitalului Central de Boli Neuropsihice. Tanti Viorica cumpără, cu ajutorul familiei, un apartament în apropiere de spital și ajunge șef de secție la Întreprinderea Didactica.

Sever și pretențios cu el însuși, prețuindu-și nespus de mult meseria, unchiul a depus eforturi supraomenești să se pună la curent cu tot ce s-a realizat în douăzeci și cinci de ani în neurologie. A stat mult în biblioteci, studiind tratate, citind articole din reviste de specialitate, fiind un bun cunoscător al limbilor franceză, engleză și germană. Cunoscându-i povestea, medicii din spital îl stimau și îl prețuiau mult și așa unchiul a putut participa și la cursurile de specializare ale medicilor neurologi, organizate de Minister.

Multele cunoștințe pe care le avea le folosea cu discreție la consilierea medicală și psihologică a bolnavilor internați pe secție. Deși nu avea mașină, făcea deseori vizite la domiciliul bolnavilor care fuseseră internați și aveau nevoie să continue recuperarea acasă sau atunci când era solicitat. Încerca să trateze și să aducă mângâiere atât trupului, cât și sufletului. Le oferea bolnavilor explicații medicale, dar și de ordin religios. Pe cei nevoiași îi ajuta adesea cu mâncare, împreună cu tanti Viorica. Nu accepta niciodată să fie plătit; era un desăvârșit doctor fără de arginți.

Era pretențios, iar cu noi, nepoții, mână de fier în mănușă de catifea. Și el și tanti Viorica erau dăruiți cu suflet mare și au găzduit numeroși nepoți care au urmat școala în București. Ținea foarte mult ca noi să ne exercităm meseria la cel mai înalt nivel profesional și să cunoaștem limbi străine, pentru a ne putea informa. Unchiul avea o cultură enciclopedică și ne plăcea să-l ascultăm.

De multe ori participam la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Cernica și apoi mâncam la iarbă verde și unchiul ne vorbea în cuvinte simple, făcând conexiuni extraordinare între lucruri aparent opuse. Ne întrebam cu uimire cum poate să intre într-o minte de om atâta informație, atâtea cunoștințe din varii domenii, mult diferite de meseria lui. De multe ori între el și fratele lui, Constantin Uță, o mare capacitate intelectuală, profesor de filozofie, aveau loc discuții aprinse, uneori în contradictoriu.

În discuțiile cu noi avea un calm și o răbdare nesfârșită în a-și susține punctul de vedere, fără să ne repeadă, fără să ne jignească. Avea o puternică și profundă credință în Dumnezeu. De la Sfânta Liturghie lipsea doar când era de gardă la spital. Mânca puțin și postea mult. Dormea puțin și lucra foarte mult. Ne întrebam mereu cum poate un om care fusese chinuit în închisoare, ani de zile, să aibă un organism atât de puternic. Numai Dumnezeu l-a ajutat și i-a dat putere.

Ne vorbea despre credință și rugăciune, analizând cu noi pildele din Evanghelii, dându-le de multe ori o interpretare profund originală. Ne vorbea de beneficiile fizice și spirituale ale postului, dar nu ne obliga să postim. Ne educa, dar nu ne obliga. Ne-a învățat să nu ne judecăm semenii, iar când nu putem să corectăm pe cineva prin vorbe bune, să lăsăm totul în grija lui Dumnezeu, iar noi să ne rugăm pentru aceasta. Uneori, în post, doar prin exemplul personal, ne dădea și nouă putere să postim cu el.

Când nu vorbea, aveam totdeauna impresia că se roagă în gând și așa și era. Pe atunci nu știam despre Rugăciunea Inimii. Am aflat despre ea mai târziu, tot de la unchiul.

După cutremurul din 1977 unchiul s-a decompensat puternic, reactivându-i-se vechile suferințe. Seismul l-a prins în spital. Clinica Neurologie II se afla într-o clădire foarte veche și foarte mulți bolnavi erau imobilizați la pat. Clădirea a fost puternic afectată și bolnavii au avut de suferit. Unchiul a rămas atunci în spital peste 48 de ore, alături de alte cadre medicale. Oboseala excesivă și emoțiile i-au reactivat vechile suferințe.

A continuat să lucreze, sub tratament, până s-a pensionat. Acum devenise mai distant față de noi și aveam senzația că s-a retras în rugăciune. La un moment dat a căzut la pat, iar tanti Viorica l-a îngrijit cu foarte mult devotament. S-a stins în dimineața zilei de 5 februarie 1980.

Trecerea lui la cele veșnice ne-a afectat pe toți cei care îi fusesem apropiați. Am pierdut un prieten drag, care știa să ne asculte, să ne sfătuiască și să ne scoată din impas. Regret mult că firul vieții lui nu a fost mai lung, că nu a ajuns să se bucure de copiii noștri, ai nepoților formați de el. Regret mult că în puținii ani pe care i-a trăit după eliberarea din pușcărie nu avut timpul necesar să-și scrie memoriile. A fost mult mai preocupat să se pună la curent cu noutățile din medicină și de bolnavii lui.

(Felicia Deac – Revista Rost, Anul X, numărul 106 din februarie 2012, pag. 35-39, material pregătit de Ioana Alina Dida)

b_900_900_0_0___images_fotografii_marturisitori_dumitru-uta_dumitru-uta-veronica-uta-si-nepoata-felicia-deac

Legaturi:


Categorii

Biserica rastignita, Dumitru Uta, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “Marturii despre un alt sfant al inchisorilor politice: DOCTORUL DUMITRU UTA, medicul jertfelnic si bland “cu inima in care incapea toata lumea”

  1. Vom putea noi oare urma exemplul acestor sfinti in vremurile grele care, cu siguranta, ne asteapta?

  2. Pingback: PARINTELE ATANASIE STEFANESCU – 5 ani de la mutarea la viata nestricacioasa. DESPRE OAMENI SI FAPTE DIN VATRA AIUDULUI. “Din mocirla inchisorii au rasarit crinii sufletului” (si video) -
  3. Va rog mult sa-mi spuneti unde se afla inmormantat Dumitru Uta. Multumesc!

  4. Mormantul tatalui meu dr.Dumitru Uta se afla in cimitirul Caramidarii de jos din spatele complexului comercial Big Berceni -Piata Sudului, pe partea stanga a aleii principale.

  5. @ Mircea Uta:

    Sarutmana, Parinte! Va multumim pentru mesaj si pentru anuntul privind locul de veci al fericitului dumneavoastra parinte. Cu ajutorul Domnului poate unii dintre noi vom ajunge acolo pentru a pune o lumanare si a face o rugaciune. Vesnica sa-i fie pomenirea si roditoare pilda!

  6. Pingback: MONAHUL ATANASIE, “Nea Sandu” Stefanescu – o FLACARA PE CALEA GOLGOTEI -
  7. Mă umesc Nicu Vintilă,locuiesc în Craiova pe str. Banu Mihalcea nr.8,jud.Dolj. Sunt profesor uni.dr. pensionat și lucreez de doi ani la o monografiei a familiei Uța din Caracal. Informațiile publicate mai sus îmi sunt foarte necesare pentru această monografie. Vă rog să-mi permiteți să copiez câteva din ele cu precizarea sursei de proveniență. Vă mulțumesc mult. 22 12 2016.

  8. @ nicu vintila:

    Sigur ca da, nu e nicio problema!

  9. Pingback: SFINŢII ZILEI – IC XC NIKA!
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate