Epistolă plină de durere a Cuviosului Paisie Aghioritul despre tulburarile din Biserica – EXTREM DE ACTUAL SI PENTRU NOI, ACUM!
Publicam pe siteul nostru un document duhovnicesc “exploziv”: o scrisoare trimisa unui ziar grec (Orthodoxos Typos) de catre Cuviosul Paisie Aghioritul in 1969, provocata de tulburarile aduse in Biserica Greciei si in manastirile athonite de compromisurile grave facute de Patriarhul Athenagoras cu Biserica Romano-Catolica. Scrisoarea este perfect aplicabila si astazi multor ierarhi ortodocsi, fie din Biserica noastra, fie de la Patriarhia Ecumenica de Constantinopol…
Mustrarea parinteasca a Cuviosului Paisie este facuta cu durere, cu severitate, dar si cu umor amar, impletind cu intelepciune cuvantul dulce si plin de dragoste cu ironia si asprimea sfichiuitoare si dand intreaga masura a echilibrului si a dreptei sale socotinte, care cauta nu spre osandirea sau “desfiintarea” cuiva, ci spre zidirea si re-unificarea intru Adevar si Iubire a madularelor Bisericii tulburate de dezbinare si de sminteala.
Este un cuvant plin de seva duhovniceasca din care toti avem de invatat: si cei care vorbim despre “iubire” cand e vorba de legaturile Bisericii cu ereticii (si ce clar si decisiv pune punctul pe I in chestiunea aceasta Cuviosul, denuntand simplu, dar fara crutare MINCIUNA si caracterul LUMESC, patimas al acestei mult invocate “iubiri”!!!), dar si cei tentati de dezbinare si de atitudini extreme, radicale, nejustificate, de rupere din comuniunea Bisericii. Nu in ultimul rand, primesc o dojana meritata cei care, din orgoliu, din invidie si meschinarie, ii “sapa” pe fratii lor care nu sunt intrutotul asemenea lor, declansand absurde si vatamatoare “lupte fratricide”…
Totodata, pe aceeasi tema, va recomandam si o alta scrisoare, de data aceasta recenta, adresata de Laurentiu Dumitru unui preot sibian (probabil Constantin Necula), in legatura cu “evenimentul” ecumenic de la Sibiu: http://laurentiudumitru.ro/blog/2007/09/06/sibiul-orasul-rozelor-ce-cad/
[1]Sfântul Munte, 23 ianuarie 1969
Prea Cuvioase Părinte Haralambie,
Văzând marea furtună care a fost stârnită în Biserica noastră din pricina diferitelor miÅŸcări filo-unioniste ÅŸi a legăturilor PatriarÂhului [Atenagora] cu Papa, am fost cuprins ÅŸi eu de durere ca cel ce sunt ÅŸi eu fiu al ei ÅŸi am considerat că este bine ca, în afară de rugăciunile pe care le fac, să trimit ÅŸi eu o bucăţică de aţă – ca un monah sărac ce mă aflu – pentru a fi de folos, fie ÅŸi pentru a face o mică cusătură la veÅŸmântul rupt în bucăţele al Maicii noastre. Cred că veÅ£i face dragoste ÅŸi o veÅ£i folosi, publicându-o în ziarul religios al SfinÅ£iei Voastre. Vă mulÅ£umesc.
Mai întâi, aÅŸ vrea să cer iertare de la toÅ£i pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deÅŸi nu sunt nici sfânt, nici teolog. Cred că vor înÅ£eÂlege toÅ£i că cele scrise de mine nu sunt altceva decât o durere proÂfundă a mea pentru, din păcate, poziÅ£ia ÅŸi iubirea lumească a PaÂtriarhului nostru Atenagora. Precum se vede, el a iubit o altă feÂmeie, una modernă, care se numeÅŸte Biserica papistaşă, deoarece BiseÂrica noastră Ortodoxă nu-i face nici un fel de impresie, fiindcă este foarte cuviincioasă.
Această dragoste, care s-a făcut auzită din Cetate [Constantinopol], a găsit ecou în rândul multora dintre fiii lui spiÂrituali, care ÅŸi ei o trăiesc în cetăţi (oraÅŸe)[2]. De altfel, acesta este duhul vreÂmii noastre: familia să-ÅŸi piardă menirea ei sfântă din pricina unor astfel de iubiri, ce au drept scop dezbinarea, iar nu unirea…
Mânat cam de o astfel de dragoste lumească, ÅŸi Patriarhul nostru ajunge până la Roma. ÃŽn vreme ce s-ar cuveni ca mai întâi să arate dragoste faţă de noi, copiii lui, ÅŸi faţă de Mama noastră BiÂserica, el, din păcate, ÅŸi-a trimis dragostea foarte departe. RezulÂtatul a fost că a odihnit pe fiii săi cei lumeÅŸti, care iubesc lumea ÅŸi au această dragoste lumească, dar ne-a scandalizat profund pe noi, pe fiii Ortodoxiei, mari ÅŸi mici, care au frică de Dumnezeu.
Cu durere în suflet mărturisesc că, dintre toţi filo-unioniştii pe care i-am cunoscut, nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez, dar nici măcar coajă duhovnicească. Cu toate acestea, ştiu să vorbească despre dragoste şi unire, deşi ei înşişi nu sunt uniţi cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit.
AÅŸ vrea să-i rog cu căldură pe toÅ£i fraÅ£ii noÅŸtri filo-unioniÅŸti: deoarece tema unirii Bisericilor este un lucru duhovnicesc, ÅŸi penÂtru asta avem trebuinţă de dragoste duhovnicească, să o lăsăm în seama celor care L-au iubit mult pe Dumnezeu ÅŸi sunt teologi preÂcum PărinÅ£ii Bisericii, iar nu funcÅ£ionari, în seama celor care s-au dăruit ÅŸi se dăruiesc în întregime pe ei înÅŸiÅŸi slujirii Bisericii (în locul lumânării mari)[3], pe care i-a aprins focul dragostei lui Dumnezeu ÅŸi nu bricheta paraclisierului.
Să nu uităm că nu există doar legi fizice, ci ÅŸi duhovniceÅŸti. Prin urmare, viitoarea urgie a lui Dumnezeu nu poate fi înfruntată de o asociaÅ£ie de păcătoÅŸi – căci atunci îndoită pedeapsă vom primi – ci de pocăinţă ÅŸi de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
De asemenea, să nu uităm că Biserica Ortodoxă nu are nici o lipsă. Singurul ei neajuns este lipsa ierarhilor ÅŸi păstorilor serioÅŸi cu principii patristice. Cei aleÅŸi sunt puÅ£ini, dar aceasta nu trebuie să ne neliniÅŸtească, căci Biserica este a lui Hristos ÅŸi El o conduce. Nu este biserică care se zideÅŸte din piatră, nisip ÅŸi var de către creÂdincioÅŸi ÅŸi se distruge de focul barbarilor, ci este ÃŽnsuÅŸi Hristos. Åži „cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi” (Matei 21, 44). Atunci când va trebui, Domnul va ridica sfinÅ£i, precum Marcu Eugenicul ÅŸi Grigorie Palama, ca să adune pe toÅ£i fraÅ£ii noÅŸtri care au fost scandalizaÅ£i, să mărturisească CredinÅ£a Ortodoxă, să întărească TradiÅ£ia ÅŸi astfel să pricinuiască bucurie mare Maicii noastre.
ÃŽn vremurile noastre vedem că mulÅ£i fii credincioÅŸi ai Bisericii noastre, monahi ÅŸi mireni, din păcate, s-au desprins de Ea, din pricina filo-unioniÅŸtilor. Cred că nu este deloc bine să ne despărÅ£im de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greÅŸeÅŸte, ci fiecare are datoria ÅŸi obligaÅ£ia de a protesta ÅŸi de a lupta după puterile sale în sânul Bisericii. A întrerupe pomenirea Patriarhului, a te desprinde ÅŸi a crea propria Biserică, ÅŸi a continua să vorbeÅŸti de rău pe patriÂarh cred că este un lucru iraÅ£ional.
Dacă pentru o abatere sau alta a patriarhilor ne despărÅ£im ÅŸi facem propriile noastre biserici – să ne ferească Dumnezeu! – îi vom întrece chiar ÅŸi pe protestanÅ£i. UÅŸor se desparte cineva, însă greu se întoarce. Din nefericire, avem multe „biserici” în vremea noastră. Ele au fost create fie de grupuri mari, fie chiar ÅŸi de către o persoană. Deoarece s-a întâmplat ca în chilia lor să existe biserică (mă refer la cele ce se petrec în Sfântul Munte), unii au crezut că pot să facă ÅŸi propria lor Biserică independentă[4]. Dacă filo-unioniÅŸtii dau prima lovitură Bisericii, aceÅŸtia menÅ£ionaÅ£i mai sus dau a doua lovitură.
Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze pe toÅ£i, ÅŸi pe PatriÂarhul nostru PF Atenegora, pentru ca mai întâi să se facă unirea acestor „biserici”, să se restabilească liniÅŸtea în rândul tuturor orÂtodocÅŸilor scandalizaÅ£i, pacea ÅŸi dragostea duhovnicească între BiÂsericile Ortodoxe Răsăritene, ÅŸi după aceea să se ia în atenÅ£ie ÅŸi unirea cu celelalte confesiuni, dacă ÅŸi întrucât doresc cu sinceritate să îmbrăţiÅŸeze învăţătura ortodoxă.
AÅŸ vrea să mai spun că există ÅŸi o a treia grupare în Biserica noastră. Sunt acei fraÅ£i care rămân fii credincioÅŸi ai Ei, dar care nu au o înÅ£elegere duhovnicească între ei. Sunt preocupaÅ£i cu a face critică unul altuia, iar nu pentru binele luptei în general. Se urmăresc unul pe altul (mai mult decât pe propriul sine) spre a vedea ce va spune sau ce va scrie celălalt, ca pe urmă să-l lovească fără milă. ÃŽn timp ce, dacă el însuÅŸi ar fi spus sau ar fi scris acelaÅŸi lucru, l-ar fi susÅ£inut cu multe mărturii din Sfânta Scriptură sau de la SfinÅ£ii PăÂrinÅ£i. Răul care se face este mare, deoarece, pe de o parte îl nedrepÂtăţeÅŸte pe aproapele său, iar pe de alta îl ÅŸi doboară înaintea ochiÂlor celorlalÅ£i credincioÅŸi. De multe ori împrăştie ÅŸi necredinÅ£a în suÂfletele celor slabi, fiindcă îi sminteÅŸte. Din nefericire, mulÅ£i dintre noi avem pretenÅ£ii nesăbuite de la ceilalÅ£i. Vrem ca toÅ£i să aibă acelaÅŸi caracter duhovnicesc ca ÅŸi noi. Când cineva nu se potriveÅŸte cu caracterul nostru, adică fie este puÅ£in mai indulgent, fie puÅ£in mai tăios, îndată tragem concluzia că nu este om duhovnicesc. ToÅ£i sunt de trebuinţă Bisericii. ToÅ£i PărinÅ£ii, atât cei cu un caracter blând, cât ÅŸi cei severi, i-au oferit slujirile lor. AÅŸa cum pentru truÂpul omului sunt absolut necesare ÅŸi cele dulci ÅŸi cele acre, chiar ÅŸi păpădia cea amară (fiecare are propriile sale substanÅ£e hrănitoare ÅŸi vitamine), tot astfel este ÅŸi pentru Trupul Bisericii. ToÅ£i sunt abÂsolut necesari. Unul completează caracterul celuilalt ÅŸi toÅ£i suntem datori să suportăm nu numai caracterul celuilalt, ci ÅŸi slăbiciunile pe care le are ca om.
Din nou cer iertare la toÅ£i că am îndrăznit să scriu. Eu sunt un monah simplu ÅŸi lucrarea mea este să încerc, pe cât este cu putinţă, să mă dezbrac de omul cele vechi ÅŸi să ajut pe ceilalÅ£i ÅŸi Biserica prin rugăciune. Dar fiindcă au ajuns până la sihăstria mea veÅŸti triste despre Sfânta noastră Ortodoxie, m-a durut mult ÅŸi am conÂsiderat că este bine să scriu cele pe care le-am simÅ£it.
Să ne rugăm cu toÅ£ii ca Dumnezeu să pogoare harul Său ÅŸi fieÂcare să ajute în felul său spre slava Bisericii noastre.
Cu mult respect faţă de toţi,
Monahul Paisie
***
„Odată[5], povesteÅŸte StareÅ£ul, au venit la coliba mea doi catoÂlici. Unul dintre ei mi-a spus:
– Hai să spunem „Tatăl nostru”!
– Ca să spunem împreună, trebuie mai întâi să avem aceeaÅŸi învăţătură. Dar între noi ÅŸi voi este o prăpastie mare.
Apoi mi-a spus:
– Dar ce, numai ortodocÅŸii sunt aproape de Dumnezeu ÅŸi nuÂmai ei se vor mântui? Dumnezeu este cu toată lumea.
– Bine, dar tu poÅ£i să-mi spui câtă lume este aproape de DumÂnezeu? AÅŸadar, există diferenÅ£e între noi. FireÅŸte, suntem copiii legitimi ai unui singur Părinte, dar unii locuiesc în casă, iar alÅ£ii rătăcesc pe afară.
– Să arătăm dragoste, mi-a spus după aceea.
– Astăzi dragostea pătimaşă [păcatul] a devenit modă, le-am zis.
– Åži asta este cuprins în dragoste, mi-au spus iarăşi.
– ToÅ£i vorbesc despre dragoste, pace ÅŸi armonie, dar toÅ£i aceÅŸÂtia sunt dezbinaÅ£i, atât în ei înÅŸiÅŸi, cât ÅŸi în relaÅ£iile cu ceilalÅ£i. De aceea pregătesc bombe din ce în ce mai mari.”
[1] Această epistolă a fost trimisă în 1969 de fericitul Stareţ Paisie directorului ziarului bisericesc Orthodoxos Typos (Presa ortodoxă) şi a fost republicată în Orthodoxos Typos, nr. 1680/09.03.2007 şi la Nicolae Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor, ediţia a III-a, Tesalonic 2007. [n.tr.]
[2] Un frumos joc de cuvinte al StareÅ£ului. Cuvântul „polis” scris cu literă mică înseamnă în greacă „cetate, oraÅŸ”, iar scris cu majusculă desemnează capitala cetăţilor, Constantinopolul. [n.tr.]
[3] E una să te aduci pe tine însuÅ£i jertfă lui Dumnezeu, aÅŸa cum au făcut SfinÅ£ii, ÅŸi e cu totul altceva să-i aduci ofrandă, fariseic, tot felul de lucruri arătoase, artificiale în fond. Cu delicateÅ£e, Părintele atrage atenÅ£ia asupra unui fenomen ce poate fi întâlnit în preajma unor biserici din Grecia, ÅŸi nu numai acolo, unde sunt puse spre vânzare lumânări de parafină de peste 1,5m lungime. Cei care le aprind ajung să aibă impresia că rugăciunea e „mai primită” ÅŸi cererea lor va fi ascultată dacă lumânarea este cât mai mare. ÃŽn acelaÅŸi timp, locul sfiiciunii cu care bătrânii aprindeau micile lumânări de ceară ÅŸi candelele este uneori luat de nepăsarea vreunui paraclisier care aprinde cu aceeaÅŸi brichetă imensele lumânări, dar ÅŸi câte o Å£igară la fel de la modă. [n.tr.]
[4] Cuviosul are în vedere pe călugării de la unele chilii zelotiste care au întrerupt comuniunea cu Biserica Ortodoxă şi s-au autointitulat singurii moştenitori adevăraţi ai Ortodoxiei. (Vezi mai pe larg la Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul şi stilismul, Bucureşti 2006). [n.tr.]
[5] Mărturie publicată în Orthodoxos Typos, nr. 1680/09.03.2007.
8 Commentarii la “Epistolă plină de durere a Cuviosului Paisie Aghioritul despre tulburarile din Biserica – EXTREM DE ACTUAL SI PENTRU NOI, ACUM!”