Parintele Epifanie: IUBIRE ŞI ADEVĂR (Epistolă către Patriarhul ecumenic)

6-11-2007 Sublinieri

epif1.jpg

Pe 10 noiembrie se implinesc 18 ani de la mutarea la Domnul a vrednicului de pomenire si de cinstire parinte grec Epifanie Teodoropulos, din ale carui scrieri si invataturi orale Editura Evanghelismos a publicat in romaneste cartile “Crampeie de viata”, Familiei ortodoxe cu smerita dragoste” si Cele două extreme, ecumenismul si stilismul”. Pentru ca il socotim pe parintele Epifanie drept unul dintre cei mai importanti indrumatori pentru infruntarea ispitelor vremurilor de acum, dorim a face cunoscute mai multe dintre invataturile sale. Dar cum urmatoarele zile (8 si 9 noiembrie) sunt dedicate altor Sarbatori, iar de pe 11 noiembrie vom avea un alt lant de mari sfinti sarbatoriti de Biserica – in centru fiind marele jubileu al Sfantului Ioan Gura de Aur – am dorit sa incepem inca de astazi publicarea catorva din cuvintele sale, foarte necesare si noua acum.

Incepem cu un text care face parte din volumul “Cele doua extreme…”: o scrisoare-marturisire de credinta din 1969 adresata insusi patriarhului ecumenic de atunci, Atenagora, pilda de atitudine verticala si ortodoxa fata de abaterile ierarhilor Bisericii, pe care, vai, destui ortodocsi ii transforma in papi infailibili sau, mai rau, in idoli intangibili, ajungand cu usurinta sa “sara pragul” de la cinstirea lor fireasca la plasarea lor deasupra Bisericii ca Sobornicitate si chiar a lui Hristos Insusi. De cele mai multe ori mobilul este insa unul prea putin legat de chestiuni duhovnicesti si prea adesea reprezentat fie de eternele si meschinele oportunisme, arivisme, slugarnicii, fatarnicii, dorinte de slava omeneasca sau de mai omenestile (de inteles) slabiciuni circumscrise fricii de cei puternici (nevoia disperata de siguranta cu orice pret, de confort psihologic, de “liniste” si oroarea de suferinta), frica ce poate fi, uneori, pentru oricare mai mare decat frica de Cel Atotputernic si de Adevarul Sau. Daca cei din prima categorie rareori se lasa indreptati de cuvintele Sfintilor, in schimb e bine ca macar cei sinceri in slabiciunile lor si cei care ar putea fi inselati sau timorati de sofismele ori de amenintarile primilor, sa afle intarire in cuvantul “tare, de nelovit” al unui Dascal nemincinos, profund si luminat, asa cum este Parintele Epifanie:

epif2.jpg

IUBIRE ŞI ADEVĂR

(Epistolă către Patriarhul ecumenic)

Sub deviza iubirii fără condiţii şi fără limite” (despre mesajul patriarhal cu acest titlu, rostit la Naşterea Domnului – 1968)

Prea Fericitului Patriarh ecumenic Atenagora,

Constantinopol

Prea Fericite Părinte,

Mic sunt între fraţii mei şi mai tânăr în casa tatălui meu” (Ps. 151, 1), după cuvântul Psalmistului. De aceea, cu sfială m-am hotărât să mă adresez Prea Fericirii Voastre, primul, potrivit judecăţii ce-o ştie Domnul, dintre episcopii Bisericii Ortodoxe. Fiţi încredinţat că fac aceasta nu spre afirmare şi paradă, ci numai pentru liniştirea conştiinţei mele, care, cu o silă nesuferită, îmi impune să pun în lucrare spusa lui David: „Grăit-am mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat” (Ps. 118, 46).

Bineînţeles, nu ştiu dacă glasul meu cel slab va ajunge până la urechile Prea Fericirii Voastre, dat fiind că sunete puternice „de trâmbiţe, strune şi organe, de psaltire, alăută şi chimvale şi tot felul de instrumente muzicale“(Dan. 3, 5) se aud împrejurul Prea Fericirii Voastre şi înăbuşă orice glas mai slab.

În tot cazul, este bine să ştiţi că cei ce se ţin cu tărie de predaniile părinteşti, clerici şi mireni, nu numai că vor face notă discordantă în concertul de mai sus, pe care îl dirijează, precum nu s-ar fi cuvenit, degetul Prea Fericirii Voastre, ci nici chipului de aur al blestematului „ecumenism”, pe care l-aţi pus în câmpul Deira, nu se vor închina, de s-ar şi încinge cuptorul de şapte ori „cu câlţi, cu vreascuri şi cu smoală” (Dan. 3, 46), de s-ar şi pregăti groapa leilor.

Prea Fericite,

Pretextul pentru trimiterea prezentei mi-a fost dat recent de epistola unei alese obşti monahale din Sfântul Munte, prin care îşi exprima neputinţa de a continua să vă pomenească la slujbe şi a cerut părerea smereniei mele în privinţa aceasta. Dar măcar de ar fi numai această epistolă! Aproape zilnic sunt asediat prin apeluri personale şi epistole de mulţi clerici care spun că au ajuns la capătul răbdării. Zilnic stăm şi primim neliniştea mulţimilor de suflete evlavioase. Zilnic ne nevoim să alungăm din multe conştiinţe sminteli grele provenite din declaraţiile sau acţiunile Prea Fericirii Voastre, în fine, zilnic suntem ocărâţi – prin viu grai şi în scris – de oameni ajunşi la capătul răbdării, ce ne numesc „fricoşi” şi „trădători” fiindcă vă suferim.

Prea Fericite,

Atât Prea Fericirea Voastră cât şi cei care vă urmează cântaţi pe toate glasurile troparul „Iubirii“. Iubire, iubire, iubire! „Iubire fără condiţii şi fără limite“. În numele acestei iubiri, în numele acelei iubiri, în numele celeilalte iubiri… Lucru curios! Dacă inima Prea Fericirii Voastre revarsă atâta iubire şi din ea izvorăsc râuri îmbelşugate ce ajung până la marginile Apusului şi se fac mare unde, în tihnă şi cu plăcere, înoată mulţimea de eretici, cum nu dăruiţi câteva picături de iubire şi sărmanilor ortodocşi? Acelor ortodocşi care se smintesc văzând pe patriarhul ortodox al Constantinopolului că – în numele iubirii! – nesocoteşte Sfinte Canoane, că răstoarnă tradiţii de veacuri, că dărâmă ziduri de apărare, că mută hotare pe care le-au aşezat Prea Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Pentru aceştia au secat izvoarele iubirii Prea Fericirii Voastre? Pentru aceştia nu există nici o fărâmă de afecţiune? Nici măcar o urmă de milostivire sau îndurare? Aşadar, iubire pentru eretici, iar pentru ortodocşi nepăsare şi dispreţ! În cele din urmă, încotro îndreptaţi Biserica, Prea Fericite?

Dar oare îi iubiţi cu adevărat pe eretici? Ascultaţi, Prea Fericite, un adevăr paradoxal: NU! Noi îi iubim cu adevărat şi sincer pe eretici, noi cei „înguşti la minte” şi „fanatici“, iar nu Prea Fericirea Voastră şi cei dimpreună cu Prea Fericirea Voastră. Iubirea Prea Fericirii Voastre nu este curată, ci părută şi măsluită; nu este pogorâtă de Sus, ci pământească, sufletească, diavolească… Cine iubeşte fără făţărnicie pe cel bolnav? Cel ce-i spune: „Eşti cât se poate de sănătos, mănâncă ce vrei“, pricinuindu-i astfel boală mai grea şi moarte mai grabnică, sau cel care-i arată că e bolnav şi-i interzice alimentele vătămătoare? Noi, care dăm în vileag rătăcirile ereticilor şi propovăduim că urmează o cale foarte greşită, poate că vom pricinui în ei criză de conştiinţă şi dorinţă de căutare a adevărului. Prea Fericirea Voastră şi cei dimpreună cu Prea Fericirea Voastră, propovăduind că „nimic nu ne desparte” de eretici etc., îi amorţiţi şi-i adormiţi şi închideţi înaintea lor calea adevărului. Astfel, în situaţia aceasta se potriveşte cuvântul prorocesc: „Poporul meu, cei ce vă fericesc pe voi vă înşeală” (Is. 3, 12). Şi „că nu vorbele goale arată cele ce sunt de fapt“. Pe care eterodox l-aţi adus la Ortodoxie Prea Fericirea Voastră şi alaiul de episcopi mieroşi şi nevertebraţi al Prea Fericirii Voastre? Pe nici unul, Prea Fericite! Nici unul, cu toate călătoriile, congresele, ospetele, darurile şi zâmbetele. Doar nişte ortodocşi „fanatici” s-au făcut pricină de atragere a ereticilor la adevărul Ortodoxiei.

Aţi înţeles oare, Prea Fericite, unde puteţi conduce cu lozinca Prea Fericirii Voastre: „Iubire fără condiţii şi fără limite“, dacă se va izbuti să se pună în lucrare peste tot? Iată câteva exemple:

a) Judecătorii vor elibera pe toţi, vinovaţi şi nevinovaţi deopotrivă. Închisoarea este posibil să se interpreteze ca o manifestare de iubire numai dacă iubirea are „condiţii şi limite“. Atunci când iubesc „fără condiţii şi limite“, cum voi închide pe cel căruia nu-i face plăcere închisoarea şi o suferă cu greu?

b) Dascălii vor trece clasa şi pe cei mai nepăsători dintre elevi. Ce fel de iubire „fără condiţii şi limite” am atunci când condamn la pierzare într-un an întreg atâţia şi atâţia tineri?

c) Părinţii nu vor refuza fiilor lor nici lucrurile cele mai vătămătoare.

d) Relaţiile sexuale înainte de căsătorie vor ajunge lege a Bisericii. Ce fel de iubire „fără condiţii şi fără limite” am atunci când interzic unei perechi tinere să purceadă la „întregirea” dragostei lor înainte de a se binecuvânta unirea lor de către Biserică? De ce să-i osândesc pe ei la o aşteptare greu de îndurat, adeseori de mulţi ani, atunci când condiţiile nu îngăduie săvârşirea grabnică a căsătoriei?

e) Prea Fericirea Voastră însuşi nu veţi putea pedepsi nici un cleric, chiar dacă a căzut în cele mai grele încălcări. Şi cu toate acestea, nu numai că, cu câtva timp mai înainte, aţi osândit şi caterisit şi izgonit din Sfântul Munte un întreg grup de ieromonahi (nu cunosc pe nici unul dintre ei şi, prin urmare, nu scriu acestea spre apărarea lor), ci se aude că pregătiţi şi alte pedepse de moarte (caterisiri adică) împotriva unor clerici din America, care s-au rupt (pe drept sau pe nedrept, nu ştiu) de împărtăşirea cu Prea Fericirea Voastră. Dar atunci unde mai este dragostea Prea Fericirii Voastre cea „fără condiţii şi fără limite“? O, în ce haos religios şi social ar fi putut duce aplicarea lozincii: „Iubire fără condiţii şi fără limite“!

Prea Fericite,

O pildă mişcătoare de purtare faţă de cei ce n-au înţeles adevărul ne-a lăsat Domnul nostru Iisus Hristos. Deschideţi la capitolul 6 din Evanghelia de la Ioan. Veţi vedea acolo lucruri uimitoare: Domnul învaţă adevărurile mai presus de fire ale Tainei Sfintei Euharistii. Nişte ascultători groşi la minte, nu pot să le înţeleagă şi se depărtează plini de nemulţumire. Ce face atunci Iubirea întrupată, Dumnezeu-Omul? Nu cumva aleargă să-i ajungă din urmă pe cei ce au plecat şi să le dea „explicaţii” cu privire la cele spuse de către El? Încearcă să afle o formulare în stare să-i facă pe aceia să primească cele spuse? Nu! Dar ce face? Înfricoşător lucru! El, Care a plecat cerurile şi S-a pogorât; El, Care l-a iubit pe om – pe fiecare om – până la moarte, şi încă moarte pe cruce; El, Care pentru oaia cea pierdută a fost bucuros să coboare în prăpăstiile adânci şi să urce pe vârfurile cele greu de ajuns ale munţilor; El, Care a fost în stare să se smerească până la a spăla picioarele de rob, refuză să mai discute cu ei. Nu acceptă nici un compromis în adevărul Credinţei, nu face nici o cedare. Ci, aspru şi neînduplecat, se întoarce către cei doisprezece, cei prea iubiţi ai Săi, pe care „i-a ales din lume” (In. 15, 19) şi pe care „i-a iubit până în sfârşit” (In. 13, 1) şi-i întreabă: „Nu vreţi să plecaţi şi voi?” Oglindiţi-vă, Prea Fericite, în această oglindă cerească a purtării Domnului faţă de cei ce nu au fost de acord cu adevărul… Măsuraţi-vă cu această măsură dumnezeiască… Cântăriţi-vă pe acest cântar nemuritor… Câtă lipsă veţi afla!… Da! Veţi afla o lipsă înfricoşătoare şi o mână tainică va scrie şi pentru Prea Fericirea Voastră, „pe tencuiala peretelui casei” (Dan. 5, 5) Prea Fericirii Voastre, ceea ce s-a scris pentru Baltazar, împăratul Babilonului: „Mani, tekel, fares” (Dan. 5, 25). Afară numai de veţi afla Prea Fericirea Voastră la Domnul lipsă de iubire

Vreţi şi altă oglindă, altă măsură, alt cântar? Iată: Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel. Limbaj foarte aspru, mustrare foarte dură. Nici o cedare, nici un compromis.Dacă vă tăiaţi împrejur, Hristos nu vă va ajuta la nimic” (Gal. 5, 2). „Mă tem de voi să nu mă fi ostenit în zadar la voi” (Gal. 4, 11). Cine a spus aceasta? Pavel, gura lui Hristos, cel ce i-a iubit pe toţi şi s-a jertfit pentru toţi, cel ce se ruga să fie „anatema de la Hristos“(Rom. 9, 5) pentru ceilalţi! Dar care a fost subiectul neînţelegerii cu galatenii? Tăierea împrejur. Adică o lege cu valabilitate vremelnică, dar totuşi rânduită de Dumnezeu, iar nu născocire a dracilor ca infailibilităţile şi primatele papale. Aşadar, pentru această tăiere împrejur Pavel nu şovăie să tune: „Dacă noi sau înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema. Precum v-am spus mai înainte şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Gal. 1, 8). Şi acesta era lipsit de iubire? Ce păcat că nu trăieşte astăzi ca să ia lecţie de iubire de la unii episcopi contemporani de-ai Prea Fericirii Voastre. Iată ce a scris unul dintre aceştia cu câtva timp mai înainte: „Toate Sfintele Canoane care îi îngrădesc pe credincioşi într-o izolare şi păzire de ceilalţi necreştini şi neortodocşi au nevoie de o anume reformare. Biserica nu poate evita amestecul ei cu lumea, dacă într-adevăr vrea să o câştige. Dintre acestea, cu desăvârşire inaplicabil pentru epoca noastră, ca lipsit de iubire, este Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli (care interzice rugăciunea împreună cu ereticii)… Mult mai desuet încă este Canonul 56 al Sfinţilor Apostoli, care interzice chiar intrarea în casa de rugăciune a eterodocşilor sau în sinagoga iudeilor” (Revista „Ekklisia” (Biserica), 15.07.1967, p. 400).

Dar nefericitul nu ştie două lucruri:

a) Că aceste Canoane nu constituie decât în mod simplu ecoul purtării amintite a Domnului faţă de cei ce nu se pleacă adevărului, ecoul textului pomenit mai sus al Sfântului Apostol Pavel (Gal. 1, 8), precum şi al celui al Sfântului Ioan, ucenicul iubirii prin excelentă: „Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit!“(II In. 10). Aşadar, atunci când episcopul de care ne este vorba reformează Sfintele Canoane, să nu uite să… reformeze şi izvorul acestora: Evanghelia. Altfel lucrarea lui va rămâne neterminată.

b) Dacă sus pomenitele Canoane sunt lipsite de iubire, atunci, foarte simplu, este lipsită de iubire şi Biserica, care nu numai că a validat şi a adoptat în mod oficial şi valabil aceste canoane, ci le-a şi aplicat şi s-a condus după ele veacuri întregi. Dacă Biserica este lipsită de iubire, atunci, foarte simplu, ar fi fost demult părăsită de Duhul Sfânt, Care este izvorul iubirii. Dacă Biserica a fost părăsită de Duhul Sfânt, atunci a minţit Mântuitorul – milostiv fii mie, Doamne! – Care a adeverit că Mângâietorul va rămâne în Biserică în veac şi o va povătui la tot adevărul (In. 14, 26). Iată unde duc afirmaţiile faimoşilor episcopi ai Patriarhiei! Mai multe şi mai rele decât cele de mai sus a trâmbiţat şi Iacov al Americii, precum şi oarecare alţii. Troparul „modernismului” şi „progresului”, cântat pe toate vocile de multe guri, aproape că ne-a spart timpanele. „Creştinismul să se modernizeze”, iată „cerinţa timpului”, după părerea „spiritelor elevate”!

Biserica să se „modernizeze”? Dar pentru ce? Cele nedesăvârşite evoluează, cele vremelnice se actualizează, cele pieritoare se schimbă. Ca Dogmă şi ca Har, ca Credinţă şi ca viaţă de sfinţenie, Biserica este ceva mai presus de timp. Cum va evolua ceea ce este desăvârşit? Cum se va moderniza ceea ce este atemporal? Cum se va schimba ceea ce este nepieritor? Dar care este motivul „modernizării”? Hristos „ieri şi azi şi în veci – este acelaşi”( Evrei 13, 8). Şi diavolul este acelaşi astăzi ca şi cu mii de ani înainte. Şi păcatul este acelaşi. Şi virtutea este aceeaşi. Şi omul acelaşi, sinteză tragică între măreţie şi ticăloşie. Ce să se schimbe? Numai una: Mijloacele. Nimic altceva. Mai demult cei răi ucideau cu ciomagul sau cu cuţitul, astăzi este cu putinţă să fie omorâte popoare întregi prin maşini perfecţionate, însă esenţa faptului este aceeaşi. Ucideri am avut şi atunci, ucideri avem şi astăzi. Există virtute sau răutate necunoscute celor din vechime, care să fie invenţie a secolului XX? Nimeni nu este împotriva folosirii şi în lumea Bisericii a mijloacelor tehnice moderne (de pildă radioul sau televiziunea) pentru răspândirea Evangheliei. Dar a aceleiaşi Evanghelii, a Evangheliei lui Hristos Celui răstignit, nu a alteia!

Dacă al Prea Fericirii Voastre Iacov al Americii este de părere că „nu este cu putinţă să ne mai păcălim pe noi înşine şi să spunem că Creştinismul, aşa cum l-am înţeles noi, este într-adevăr potrivit pentru poporul nostru“, că „avem nevoie de un Creştinism nou (!!!) bazat în întregime pe percepţii (!!!) şi condiţii noi” şi că „nu mai este cu putinţă să transmitem generaţiilor viitoare Religia aşa cum am aflat-o noi“(Ziarul „Estia” (“Vatra”), 5.10.1967), este mai bine să părăsească Biserica cât mai repede şi să formeze oricâte „noi Creştinisme” – sau mai degrabă iacovisme – vrea. Fie că vorbeşte prin gură, fie prin hârtie şi cerneală, fie prin sânge, fie prin lacrimi, fie prin mijloace tipografice, fie prin radio, fie prin televiziune, fie prin sateliţi artificiali, fie prin orice alt mijloc, Biserica Ortodoxă va avea ca propovăduire a sa până la sfârşitul veacului asta şi numai asta: pe „Hristos cel răstignit: pentru iudei sminteală; pentru elini nebunie. Dar pentru cei chemaţi şi iudei şi elini pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 23-24) Şi „câţi vor umbla după dreptarul acesta, – pace şi milă asupra lor şi asupra Israilului lui Dumnezeu“(Gal. 6, 16).

Dar de ce să ne mirăm de asemenea declaraţii!… Oamenii aceştia adeveresc zicala „cum le e felul aşa şi vorba“. „Din prisosinţa inimii vorbeşte gura“… Atare spuse sunt o urmare firească. Oameni ce iubesc plăcerile şi răsfăţul. Oameni ce trag la cele mai luxoase hoteluri, în care locuiesc Cresuşii (Cresus = ultimul rege al Lidiei (460-547 î.H.), vestit pentru bogăţia sa) lumii acesteia, oameni ce mănâncă la mese împodobite cu flori şi cu acompaniament muzical, oameni ce tipăresc reviste luxoase în care, printre altele, se scrie şi ce… se va servi la dineurile „Congreselor clerico-mireneşti” pe care le conduc. Este firesc ca astfel de oameni să vrea creştinisme „noi“. Creştinismul pescarilor. Evanghelia sărăciei, Predica nebuniei Crucii, Biserica nevoinţei, a lacrimilor şi a muceniciei fără îndoială că nu-s „croite pe măsura lor“. Dar „dacă iubeau bogăţia (şi împărăţiile lumeşti), pentru ce uceniceau pe lângă Cel ce învăţa despre sărăcie (şi împărăţia Cerurilor)?“… Ce caută aceştia lângă Iisus?

Prea Fericite,

Din nefericire, la declaraţii inadmisibile din punct de vedere teologic se avântă nu numai episcopii Patriarhiei, ci şi Prea Fericirea Voastră înşivă. Vă aduceţi aminte de vechile fraze ale Prea Fericirii Voastre în care spuneaţi că unite, toate Bisericile existente astăzi vor „reîntemeia (!!!) Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, care să coexiste în Răsărit şi în Apus“? (Arhim. Spiridon Bilalis, „Orthodoxia kai Papismos” (Ortodoxia şi papismul), vol. 1, p. 42). Dar ce „să se reîntemeieze“? Desigur, nu ceea ce există, ci ceea ce a dispărut; nu ceea ce funcţionează, ci ceea ce a încetat. Nu ceea ce trăieşte, ci ceea ce s-a desfiinţat. A lipsit aşadar „Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” şi trebuie reîntemeiată? Dar atunci spunem minciuni mărturisind în fiecare zi în Simbolul Credinţei existenţa „Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească“? Atunci cum rămâne cu cuvintele Domnului care spun că pe Biserică „nici porţile iadului nu o vor birui (Mt. 16, 18)? Departe cu hula!Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” nu are nevoie de reîntemeiere, deoarece niciodată n-a fost desfiinţată, niciodată n-a lipsit, niciodată n-a încetat să existe. S-a înfiinţat la Cincizecime şi de atunci există şi trăieşte şi se mişcă neîncetat, luminând, încălzind, hrănind, sfinţind, înăltând la ceruri. Prin harul lui Dumnezeu, aparţinem acestei Biserici şi în ea suntem datori să-i chemăm pe toţi.

Prea Fericite,

Prea Fericirea Voastră aţi luat startul de mult, în timp ce papismul a rămas neclintit pe aceleaşi poziţii. Unde aţi văzut fie şi cele mai mici dovezi de părăsire a rătăcirilor papale, mai ales a primatului sau infailibilităţii? Nu numai în vremurile mai vechi, dar şi în cea din urmă, când „Dialogul iubirii“, împins la culme prin Prea Fericirea Voastră, şi „duhul ecumenist” au luat chip de „suflare ce vine repede“- dar nu cerească – „şi zguduie Casa” unde suntem adunaţi (Fapte 2, 2), adică Biserica Ortodoxă a lui Hristos, papismul n-a trecut cu vederea nici o ocazie să repete şi să accentueze ceea ce constituie fundamentul său. În faza a treia a lucrărilor Conciliului Vatican II, Papa Paul VI a propovăduit: „noi, Papa, care concentrez în persoana mea (!!!) şi în sfânta mea demnitate toată Biserica, proclam Ecumenic acest Sinod” (Arhim. Spiridon Bilalis, op. cit., p. 335). În 5 ianuarie 1963, predecesorul acestuia, Ioan, a trâmbiţat printr-o Bulă specială:

,,a) Sinodul de la Vatican – şi orice sinod – datorează existenţa sa Papei;

b) Hotărârile Sinodului sunt valabile numai prin confirmarea papală;

c) Biserica Romano-Catolică rămâne pe vechea ei linie şi nu pretinde nici o reformare. (Să audă acestea Iacov al Americii, cel ce propovăduieşte că avem nevoie de un «creştinism nou»!) Există o singură turmă – lumea – şi un singur păstor – Papa“(ibidem, p. 322) !!! Acelaşi Papă, în enciclica sa „AETERNA DEI SAPIENTIA”, şi-a exprimat convingerea că Conciliul Vatican II „va atrage privirile nenumăraţilor ucenici ai lui Hristos şi-i va atrage să se adune în jurul «Păstorului Celui mare al oilor», Care a încredinţat păzirea permanentă a Turmei Sale lui Petru şi urmaşilor lui“! Adresându-se şefilor „Acţiunii Catolice”, a spus: „Vom arăta Biserica în toată măreţia ei şi vom spune tuturor celor care sunt despărţiţi de noi: «Fraţilor, aceasta este Biserica lui Hristos, adică Biserica Catolică. Apropiaţi-vă! Apropiaţi-vă! Aceasta este calea întoarcerii. Reveniţi ca să reluaţi locurile pe care le-au ocupat strămoşii voştri» (I. Karmiris, „I Ekklisia tis Romis kata ton Grigorion ton Nazianzinon… ” (Biserica Romei după Sfântul Grigorie de Nazianz…), p. 17). “. Acest sinod Vatican II, care a fost recunoscut de unii neghiobi de-ai noştri ca fiind foarte „liberal”, a propovăduit fără şovăire: „Sfântul Sinod adoptă şi prezintă din nou, spre a fi crezută cu neclintire de toţi credincioşii, doctrina instituirii, continuităţii, sensului şi caracterului primatului sfânt al Pontifului roman…“(Arhim. Spiridon Bilalis, op. cit., p. 323). Şi iarăşi: Papa este „Vicarul lui Hristos şi păstorul întregii Biserici“, „în cadrul Bisericii are stăpânire deplină, supremă şi universală, pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber…” Papa „deţine, prin drept divin, stăpânirea supremă şi universală în privinţa responsabilităţii pentru suflete… Constituie garanţia binelui comun al Bisericii Universale şi a binelui fiecărei Biserici şi deţine primatul stăpânirii permanente peste toate Bisericile“. Toţi credincioşii „sunt datori să arate ascultare religioasă a voinţei şi mintii lor numai şi numai faţă de autoritatea învătătorească a Pontifului roman, chiar şi atunci când acesta nu vorbeşte ex cathedra“!!! (Ibidem, p. 325-326) Adică, în loc de retragere avem progres spre cele mai rele!… Cu adevărat, „adânc pe adânc cheamă“(Ps. 41, 9)…

Sinodul acesta n-a lăsat nici o îndoială (şi aici este de lăudat, deoarece s-a arătat consecvent) asupra faptului că papismul este considerat „Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească“. Iată ce spune el în ale lui „Hotărâri privitoare la ecumenism“: Celelalte Biserici „nu se bucură de acea unitate pe care Iisus Hristos a vrut s-o dăruiască din belşug tuturor acelora pe care i-a renăscut şi i-a adus la viaţă într-un singur trup şi întru înnoirea vieţii, precum mărturisesc Sfânta Scriptură şi venerabila Tradiţie a Bisericii. Într-adevăr, numai prin Biserica Catolică a lui Hristos, care este organul general al mântuirii, este cu putinţă să se realizeze deplinătatea mijloacelor de mântuire. Deoarece numai Adunării Apostolilor, în care Petru era cel mai mare, i-au fost încredinţate, după credinţa noastră, toate bunătăţile noului Testament, încât să se alcătuiască pe pământ Trupul lui Hristos, în care trebuie să se încorporeze pe deplin toţi aceia care, într-un fel sau altul, aparţin deja poporului lui Dumnezeu“.

Faimosul Augustin Bea (Cardinal filo-evreu, pe numele adevarat Beheim, a cărui contribuţie la triumful iudaismului asupra catolicismului prin declaraţia de la Vatican II că Evangheliile sunt mincinoase întrucât evreii nu l-au crucificat pe Hristos, a fost salutată ca atare în The Jewish Sentinel din Chicago, la 26 noiembrie 1964) a predicat fără ezitare şi cu sinceritate vrednică de laudă:

În practică ar fi o dragoste rău înţeleasă dacă cineva ar vrea să aprindă în fraţii despărţiţi speranţa că, chipurile, Biserica Romano-Catolică ar pretinde de la ei doar recunoaşterea „Dogmelor esenţiale” şi ar crede că aceasta ar părăsi, chipurile, pretenţia primirii de către ei a hotărârilor dogmatice ale Sinodului Tridentin sau că va arăta înţelegere pentru revizuirea dogmei despre primatul sau infailibilitatea Papei. Tot ceea ce Biserica a vestit odată ca principiu de credinţă, a vestit sub povătuirea Duhului Sfânt, ca pe un adevăr descoperit de Dumnezeu, asupra căruia sub nici un chip ea (Biserica) nu are dreptul să acţioneze altfel. Domnul a încredinţat ei (Bisericii) păstrarea şi dezvoltarea ermineutică a adevărului Revelaţiei, dar nu i-a dat stăpânirea de a schimba ceva în adevărurile acestea“. (I. Karmiris, „Conciliul Romano-Catolic general Vatican II…”, p. 34).

Este cu putinţă să nu plângi atunci când cu aceste propovăduiri ale papistaşilor, cu aceste rătăciri extreme, dar pe deplin consecvente, compari declaraţiile unor întâistătători ai Ortodoxiei, care în loc să accentueze fără şovăială adevărul Credinţei noastre şi unicitatea lui compun texte nenorocite, fără vână, laşe, lipsite de curaj, de-a dreptul trădătoare?

Prea Fericite,

De mult timp v-aţi dovedit adept al acestui sincretism mai mult decât sinistru. Oare aţi priceput ce înseamnă în profunzimea sa blestematul ecumenism? V-aţi adâncit în duhul acestei creaţii pocite? Sub blestematul ecumenism nu se ascunde în mod simplu o erezie. Se ascunde însăşi lepădarea caracterului revelat al Credinţei creştine. În privinţa aceasta ecumenismul este mai rău decât orice erezie. Erezia lui Arie, care cobora Cuvântul Cel de o fiinţă cu Tatăl la rangul de făptură, precum şi celelalte erezii, pălesc în faţa monstrului care este ecumenismul. Şi aceasta deoarece tuturor ereziilor creştine, chiar şi celor mai hulitoare, nici nu le trecuse prin gând să se îndoiască de unicitatea şi exclusivitatea creştinismului ca adevăr revelat. Pentru toate ereziile creştinismul a avut monopolul adevărului şi al mântuirii, în timp ce pentru ecumenism toate religiile au elemente de adevăr şi elemente de înşelare, iar Creştinismul nu constituie decât o religie între celelalte – poate cea mai nobilă, dar, în tot cazul, nu singura adevărată.

Victimă a acestui ecumenism sinistru, nenorocitul Iacov al Americii a avut sinceritatea vrednică de laudă să nu-şi ascundă cugetele sale lăuntrice: „Mişcarea ecumenică, deşi este de provenienţă creştină, trebuie să devină mişcare a tuturor religiilor (!!!), a uneia spre cealaltă, aşa cum se face dialogul, dacă este adevărat că toate religiile slujesc pe Dumnezeu şi pe om. Nu există decât un Dumnezeu…“(Ziarul „Orthodoxos Tipos” (Presa ortodoxă), august-septembrie 1968). Adică, nici mai mult nici mai puţin, prin „Mesajul” de mai sus de la al 19-lea Congres clerico-mirenesc din Atena, la două mii de ani după ce a strălucit în Betleem lumina dumnezeiască a Adevărului şi s-a revărsat până la marginile pământului. Arhiepiscopul „ortodox” readuce sincretismul şi „Theoxenia” (Sărbătoare păgână în cinstea tuturor zeilor) vechilor religii misterice!

De la Hristos şi până azi au apărut multe şi felurite erezii. Dar care erezie creştină, care eretic a susţinut vreodată că „toate religiile slujesc lui Dumnezeu şi pe om“? Ortodocşii şi ereticii credeau şi propovăduiau că numai o religie „slujeşte lui Dumnezeu şi pe om“, religia cea adevărată, religia lui Hristos, iar toate celelalte nu slujesc lui Dumnezeu, ci diavolului, deoarece înşeală şi mint şi ţin pe om departe de lumina şi de adevărul mântuitor. Până şi iehoviştii, care au întrecut orice măsură prin lipsa de evlavie şi hulele lor, n-au ajuns nici măcar aproape de grozăvia ecumenismului. Mulţi monştri a născut iadul în vremurile noastre, dar de mărimea ecumenismului nu este niciunul!

Prea Fericite,

În Pastorala Prea Fericirii Voastre la Sărbătoarea Piaşterii Domnului din anul 1968 scrieţi că „astăzi bântuie o criză mondială fără precedent. Şi în ea această mare Arcă a celor 2000 ani, Biserica, ce cuprinde civilizaţia Răsăritului şi pe cea a Apusului, este înviforată în chip primejdios…” Precum se vede, Prea Fericirea Voastră priviţi Biserica ca pe un aşezământ de tip lumesc!… Însă Biserica nu cuprinde în ea civilizaţii, nici nu este cuprinsă de civilizaţii. Biserica cuprinde în ea adevărul din Cer şi harul lui Hristos, care sfinţeşte şi mântuieşte. Este înviforată, desigur, este înviforată, dar – şi aceasta este măreţia ei – „nu suferă sfărâmare de corabie…” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilia despre Eutropie”).

În recentul mesaj al Prea Fericirii Voastre, rostit cu prilejul împlinirii a douăzeci de ani de la urcarea Prea Fericirii Voastre pe Tronul ecumenic, scrieţi că „pentru ultimul pas (ajungerea la un Sfânt Potir comun) se cere rugăciune, realism şi curaj pentru doborârea ultimelor stăvilare. Toate acestea le împărtăşim din toată inima nu numai noi, ci întreaga plinătate a Bisericii…” Prea Fericite, trebuie să vă deşteptaţi!… Adevărata plinătate a Bisericii, nu cea care crede de formă, abia vă mai îndură. Nu vă faceţi iluzii, nu vă lăsaţi prins de halucinaţii, nici plinătatea Bisericii, nici Păstorii ei nu sunt de acord cu Prea Fericirea Voastră. Nu ştiu ce se întâmplă în celelalte Biserici locale, dar cât priveşte Biserica Greciei, despre care ne este vorba, sunt în stare să spun că mă îndoiesc dacă există mai mult de şase-şapte episcopi care vă urmează. Ceilalţi privesc cu durere la acţiunile Prea Fericirii Voastre, dar nu se manifestă, cel puţin public, răbdând „până la o vreme“. Episcopii Bisericii Greciei, Prea Fericirea Voastră, cu foarte mici excepţii, tac şi suportă acrobaţiile şi trădările Prea Fericirii Voastre în domeniul Credinţei ortodoxe nu pentru că au primit lozinca „Iubire fără condiţii şi fără limite”, ci numai deoarece se îngrijesc de pacea Bisericii şi se gândesc cu frică la evoluţiile şi consecinţele unor schisme. Dacă veţi mai înainta, dacă veţi merge spre „unire”, atunci veţi vedea ce poziţie va lua Biserica Greciei faţă de Prea Fericirea Voastră. Nu trageţi concluzii despre intenţiile Bisericii Greciei din oarecare manifestări politicoase, dar exagerate, faţă de întâistătătorul Ortodoxiei. Repet, dacă mergeţi mai departe, atunci veţi vedea cine vă va urma. Cu Prea Fericirea Voastră vor rămâne cercurile lumeşti, cei care consideră religia o instituţie socială bună şi folositoare, nu partea conştientă a Bisericii Ortodoxe.

I-aţi întrebat pe cei ce vă laudă şi vă aplaudă în Europa şi în America, ziarişti, industriaşi, comercianţi, producători de filme, armatori etc., dintre care pe mulţi i-aţi făcut – ca şi cum nu aţi avea alte preocupări mai serioase -„Mari Deputaţi”, „Mari Ieromnimoni”, „Mari Referendari” şi „Mari Kanstriţi” [Demnităţi ale Patriarhiei Ecumenice, al cărei sistem de ranguri era organizat în pentade (grupuri de câte cinci) care constituiau o scară ierarhică strictă. În cea mai mare parte, realităţile pe care le reflectau cândva au dispărut de mult, ele rămânând numai ca titluri onorifice] (se vede că „duhul vremii” numai despărţirea creştinilor n-o suportă, în timp ce pe toate celelalte le îngăduie!…), i-aţi întrebat, aşadar, pe aceştia: „Credeţi în Dumnezeirea lui Iisus Hristos? Îl primiţi ca Mântuitor şi Slobozitor? Aşteptaţi învierea morţilor? Aveţi privirea sufletului îndreptată spre cer? Mergeţi regulat la Biserică? Vă rugaţi? Vă mărturisiţi? Vă împărtăşiţi cu Prea Curatele Taine? Postiţi vreodată? Vă ţineţi departe de păcatele trupeşti?” Dacă veţi pune astfel de întrebări companiei Prea Fericirii Voastre, veţi pricinui multă mâhnire oamenilor ce s-au adunat şi care se agită cu frenezie împrejurul Prea Fericirii Voastre, oameni al căror dumnezeu este pântecele şi casa de bani.

Prea Fericite,

Acum şaptesprezece ani (31.01.1952) aţi trimis pretutindeni o Enciclică strălucită. Prin ea cereaţi ca acei clerici ai Bisericii Ortodoxe care participă în străinătate la Consfătuirile „Mişcării Ecumenice” „să fie cât se poate de reţinuţi în adunările cultice la care participă împreună cu eterodocşii, deoarece acestea sunt împotriva Sfintelor Canoane şi tocesc sensibilitatea mărturisitoare a ortodocşilor, şi să urmărească a săvârşi, dacă e cu putinţă, slujbe şi ceremonii pur ortodoxe, pentru a arăta astfel strălucirea şi măreţia cultului ortodox înaintea grupărilor eterodoxe“. Prea Fericite, cine v-a schimbat aşa de profund? Cine v-a deocheat atunci, încât astăzi aţi ajuns de nerecunoscut? Ce v-a fermecat, făcându-vă să nu vă plecaţi adevărului şi să nu urmaţi lui, ci să puneţi pe el cel mai mic preţ posibil?

Prea Fericite,

Sfârşesc prin a repeta sfârşitul unui apel, pe care vi l-am adresat mai demult din coloanele unui distins periodic religios: „Aţi înaintat deja mult. Picioarele Prea Fericirii Voastre au atins apele Rubiconului. Răbdarea multor mii de suflete evlavioase, clerici şi mireni, se epuizează văzând cu ochii. Pentru dragostea Domnului, întoarceti-vă! Nu voiţi să creaţi în Biserică schisme şi erezii. Vă ispitiţi să uniţi cele despărţite şi ceea ce veţi reuşi este numai să rupeţi cele unite şi să creaţi crăpături în terenul tare şi compact de până astăzi. Veniţi-vă întru sine! Reveniţi-vă! Dar vai! Aţi lăsat multă cale în urmă. Deja „spre seară este şi s-a plecat ziua…Cum veţi vedea hăurile căscate ce vor întretăia în scurtă vreme cărarea pe care mergeţi? Dar fie, fie ca Cela ce oarecând a făcut „să stea soarele la Gavaon şi luna în valea Ailon” să repete minunea şi să prelungească încă o dată lungimea zilei, să mai întărească lumina ei şi să vă deschidă ochii ca să vedeţi, să înţelegeţi şi să vă întoarceţi. Amin“.

S-a scris în Atena în anul mântuirii 1969 la 26 septembrie, ziua în care se prăznuieşte pomenirea Sfântului Ioan Teologul, ucenicul iubirii prin excelentă, dar şi propovăduitorul Adevărului celui nescris împrejur.

Cu închinăciune şi cu cel mai adânc respect,

„PRESA ORTODOXĂ”, 10 octombrie 1969

(Sursa: http://www.scribd.com/doc/36146/Arhim-Epifanie-Teodoropulos-Cele-dou-extreme-ecumenismul-i-stilismul)

biruirea-fiarei.jpg

Articole pe teme inrudite:


Categorii

Ecumenism, Marturisirea Bisericii, Noua ordine mondiala/ Masonerie, Parintele Epifanie Teodoropulos, Portile Iadului

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

18 Commentarii la “Parintele Epifanie: IUBIRE ŞI ADEVĂR (Epistolă către Patriarhul ecumenic)

  1. Pingback: Război întru Cuvânt » Parintele Epifanie combate extremismele stiliste si arata cum Biserica intotdeauna a lucrat cu iconomie si dreapta socoteala
  2. Pingback: Război întru Cuvânt » Crampeie din ... invataturile parintelui grec Epifanie
  3. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuviosul Parinte Epifanie despre participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor si despre “ziua mondiala a rugaciunii”
  4. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Cum manipuleaza si cum ne… monitorizeaza “vedetele” ecleziale
  5. Pingback: Război întru Cuvânt » Parintele cu inima fara iesiri
  6. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuviosul Filotei Zervakos: SE IMPUNE SA SPUI ADEVARUL CAND E NESOCOTITA SFANTA TRADITIE!
  7. Pingback: Razboi întru Cuvânt » GATA CU DREPTURILE OMULUI? TOT INAINTE, CATRE (INTER)NATIONAL-SOCIALISM (Noutati de presa 10-13 iulie 2009)
  8. Pingback: Sfaturi si raspunsuri importante de la FERICITUL PARINTE EPIFANIE DESPRE POST
  9. Pingback: NOUA ORDINE RELIGIOASA A LUMII, PANRELIGIA (Ecumenismul inter-religios total) SI TACTICILE FOLOSITE
  10. Pingback: Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, la pomenirea patriarhului Athenagoras: CONTINUAM ”DIALOGUL” PANA LA MAREA ZI A UNIRII TUTUROR - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  11. Pingback: Parintele Epifanie Theodoropulos (+10 nov.): SISTEMELE SOCIALE SI CRESTINISMUL. CE FEL DE “REVOLUTIONAR” A FOST HRISTOS? -
  12. Pingback: Cine are urechi de auzit… -
  13. Pingback: RAVNA PENTRU CASA LUI DUMNEZEU – Alte CRAMPEIE DIN VIATA si invatatura Fericitului Parinte grec EPIFANIE -
  14. Pingback: SFATURI PRIVITOARE LA VIATA DE FAMILIE de la Parintele Epifanie Teodoropulos: “Daca Dumnezeu nu da copii, stie ceva… Dumnezeu a incredintat parintilor educatia copiilor LUI“ -
  15. Pingback: IPS SERAFIM DE PIREU despre ratacirea cu doua fete: ECUMENISMUL SINCRETIST SI ZELOTISMUL ANONIM. ”Căderea în erezie presupune comuniunea euharistică cu ea, nu numai niște declarații greșite” - Recomandari
  16. Pingback: ATITUDINEA SFANTULUI NECTARIE FATA DE ERETICI sau “mersul pe sfoara” al Ortodoxiei, intre iubirea pentru cei aflati in ratacire si ravna dogmatica. CAUZELE SCHISMEI SI DE CE NU SE POATE FACE UNIREA CU CATOLICII | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: Despre ascultare in invatatura ortodoxa (II) | Ortodoxie Traditionalista si Teologie Patristica
  18. Pingback: “O, de ar fi trăit atunci oarecare super-zeloţi şi super-ortodocşi contemporani! Ar fi aruncat defăimarea de TRĂDĂTOR în obrazul marelui SFÂNT FOTIE”. Fericitul parinte marturisitor EPIFANIE despre PERICOLUL SCHISMEI CARE INCEPE CU NE
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate