IATA SUFERINTA (IV) Teodosia Cosmin despre incercarile cumplite ale FAMILIILOR DEPORTATE IN SIBERIA: “Probabil ca a fost asa de la Dumnezeu…”

15-10-2012 Sublinieri


Patru saptamani in taiga

A venit un sir de masini sa ne duca in taiga. De la statia aia am mers in taiga, undeva la vreo 40 de kilometri. Am incarcat bagajul, ne-am urcat si noi deasupra, in camioane. Si drumul asta cu masina a fost foarte greu, pentru ca erau hopuri si masina se inclina intr-o parte si-n alta, gata sa se rastoarne. Si iara bocete, tipete si tot asa.

Am ajuns si in taiga. Acolo erau niste baraci de lemn, fara usi, fara geamuri… Se vede ca inainte de noi fusesera acolo alti deportati si alti arestati. Ne-au varat in baracile astea. In ele erau priciuri de lemn – asa, ca niste rafturi, pe doua etaje. La fiecare familie ne-au dat cate-un pat din astea rablagite, facute din topor, de doua etaje. Pe barbati i-au pus sa repare usile si geamurile, ca erau paduri dese, cu multe animale salbatice si trebuia sa faca usile si geamurile, ca sa nu vina fiarele, ursii, lupii.

In baracile astea, in taiga, am stat o luna de zile. Mai erau acolo cateva case de bastinasi. inainte de noi fusesera si alti deportati, pentru ca erau trecate pe pereti numele lor. Fusesera si nemti, si polonezi… Ne-am scris si noi acolo numele, pe peretii aceia.

Dupa o luna de zile, ne-au incarcat iara si ne-au despartit sa ne duca in diferite regiuni. Cu noi, din satul Pragina, de langa raionul Floresti, erau si patru copii deportati, fara parinti. Mamica lor sedea la inchisoare pentru ca n-a avut de unde sa plateasca cotele catre stat si au judecat-o, au arestat-o. Iar tatal lor murise de foame. Pe ei, patru copii fara parinti, i-au ridicat si i-au deportat. Erau si ei acolo, cu noi.

La familia noastra, la bunicuta aceasta, vecina noastra Ileana si la altii, ne-au spus unde trebuie sa coboram. Dar se vede ca Dumnezeu a fost alaturi de noi. Am adormit. Si atuncea nu am coborat unde ar fi trebuit sa coboram. Si-am mers cu trenul mai departe decat locul unde am fost repartizati. Dimineata, cand a venit seful, nu stia ce sa faca cu noi.

– Voi trebuia sa coborati la cutare statie!

Noi toti am dat din umeri… De unde era sa stim, in pustietatea aceea, prin locuri straine, unde trebuie sa coboram? Pana la urma ne-au trimis in alta parte. S-a dus el si a raportat ca sunt patru familii care trebuiau sa coboare acolo si n-au coborat. Si ne-au dus in stepa, in campia Amurului.

In catunul numarul patru

Cat priveai cu ochii, nu vedeai altceva decat stepa. Numai campii si campii pustii. Pustietate! Unde si unde era cate-un satuc de treisprezece-cincisprezece case. Foarte mici. Si aceste catune nici nu aveau denumire, erau stiute dupa cifre. Primul catun, al doilea… Noi am nimerit in catunul numarul patru. Am fost repartizati la un sovhoz[1]. Cand ne vede, seful de sovhoz zice:

– Doamne, Doamne, ce sa fac cu voi! – ca el nu se astepta sa fie si-acolo oameni repartizati – n-am nici locuinte, n-am nimic…

Acolo era un vagon pustiu. Veneau din oras oameni la cosit fan, ca erau ferme de vite si faceau siloz, adica depozitau furajele pentru iarna, iarba aceasta foarte buna. Mai semanau si orz, si altele. Si zice seful:

– Pana cand mai sunt lucratori din oras, cam pana catre toamna, voi o sa stati in vagon.

Acolo, in vagon, ne-am aranjat bagajele noastre modeste. S-a facut tarziu si ne-am culcat. Pe la miez de noapte, ne trezim. Ne scarpinam. Piscaturi, mancarime, plangeau copiii. Ne mancau plosnitele si fel de fel de insecte care erau prin scandurile acelea din peretii vagonului. Ne-am trezit si mamica nu stia ce sa faca cu noi. A gasit acolo o sticluta cu gaz de care poate s-or fi folosit si altii. Ne-a dat si pe noi cu gaz. Pana dimineata n-am mai dormit. Dimineata s-a facut putina curatenie, s-a spalat, s-a sters totul cu gaz si iata acolo am ramas noi.

Noi, copiii, ne culcam pe plita

Mamica lucra la vitei si sora lucra la muls vacile. Era tinerica, slabuta si trebuia sa mulga paisprezece vaci. La inceput nu se descurca si abia-abia daca reusea sa mulga cinci-sase vaci. Dar o ajutau celelalte mulgatoare. Acolo mai erau deportati din tarile baltice. Ei fusesera deportati mai devreme, in martie. Erau oameni invatati, cu studii superioare, care medici, care profesori, ingineri, dar lucrau acolo, la ferma aceea de vite. Si femeile o ajutau pe sora care incet, incet s-a deprins si a devenit mulgatoare fruntasa.

Mamica lucra la vitei, iar noi, copiii, pe-acasa, cautam ceva de mancare sau iarna cautam de foc. Ne-au dat paie in loc de lemne. Dar ce sa faci cu paiele acelea, cand gerul ajungea la -40 de grade la mijlocul iernii! Foarte greu ne-am descurcat si cu frigul, si cu mancarea. Toamna ne duceam pe camp si ce ramanea pe-acolo, un cartof, o sfecla, noi cautam si luam… Mai gaseam cate ceva. Dar de foc mai greu, era foarte frig.

Dupa ce faceam focul, noi, copiii, ne culcam pe plita. Cat timp era fierbinte, plita ne frigea, dar pe urma, ne lua frigul grozav. De asta noi, toti deportatii, suntem bolnavi. Plita aceea rece se lipea de corpul nostru. Bunicuta Ileana, sarmana, avea o bucatica de tol de-acasa, si-a facut un fel de ciorap si-l imbraca noaptea la picioare. Era strasnic de frig. Dimineata, adultii se duceau la serviciu, acolo, la ferma. Daca se intampla seara sa intarzie mai mult la lucru, nu mai puteau sa vina acasa, pentru ca erau tare multi lupi. Inconjurau lupii ferma. Stiu ca ma duceam cateodata si eu cu mamica si numai ce vedeai ochii lor asa, ca lumanarile, unul langa altul, si urlau. Si-atuncea, daca eram cu mamica la ferma, ne temeam sa venim acasa si dormeam acolo, la ferma.

Noi, copiii, cautam de foc, caci cu paie era foarte greu sa facem focul. Rusii, localnicii, aruncau de la ei din soba carbuni care nu erau cu totul arsi. Si noi gaseam o plasa, il alegeam, ii cerneam si-i imparteam: „Ţie-o gramajoara, mie-o gramajoara”. Eu eram mai retrasa, mai timida si ceilalti copii, cateodata, cand imparteau carbunii adunati, imi treceau randul. Dar veneau acolo, primprejur, si copiii rusi si se uitau la noi cand imparteam carbunele aista. Vedeau ca nu mi-au facut si mie parte. Si spuneau:

– Uite, e randul ei, trebuie sa-i puneti si ei, la fetita asta!

Mai in scurt, era si plans si ras, dar de tot felul. Noi, copiii, repede am invatat limba rusa. Ne mai jucam cu copiii rusi, desi ne numeau in fel si chip. Ţin minte ca taticul spunea:

„Poate ca eu n-oi mai fi. Cine stie ce va fi si cu soarta voastra! Sa fiti tari, sa fiti demni si sa nu va lasati in fata dusmanului. Sa nu plangeti, sa fiti cu zambetul pe fata intotdeauna. Chiar daca te doare, sa tii demnitatea, sa fii cu capul sus!”.

Si eu incercam sa fiu asa. Cateodata, ne mai luam la harta cu copiii rusi, ca ei ne faceau dusmanii poporului, tigani, una, alta. In tot felul. Dar eu nu ma lasam. Le raspundeam inapoi:

– Nu se poate sa fii si tigan, si moldovean. Uite, tiganii sunt negri – vedeti, noi nu suntem negri! Noi suntem cu ochii albastri.

Pana la urma, orisicum, incepeau bataile intre noi si copiii rusilor. Cum ei erau mai multi, reuseau sa ne incolteasca si noi fugeam in baraca. In baraca intram repede, incuiam usa si eu iarasi nu ma lasam. Aveam iconita aceea mica de acasa si ma duceam cu ea la geam, le-o aratam si spuneam:

– Vedeti, aicea e Dumnezeu! El pe noi o sa ne apere, dar Stalin al vostru nu e bun!

Era grav sa spui asa de Stalin.

Dumnezeu ne va sfinti pasca

Ei, iac-asa am dus-o noi trei ani de zile acolo. De-acuma, s-a facut o casuta si ne-a dat noua o parte cu matusa Ileana si cu cei patru copii fara parinti.

Sa va spun cum am sarbatorit noi Sfintele Pasti in Siberia. Mamica adunase din timp faina, oua, ceea ce trebuia, a facut focul si-a copt pasca, asa cum se face la noi. La noi, in partile Florestiului, pasca se face rotunda, cu branza, si cu semnul crucii. Unde s-o sfintim? Mamica era o femeia foarte credincioasa. Ea era orfana, fara parinti, si de mica s-a apropiat de credinta, de Biserica. Avea o voce foarte frumoasa, a cantat de mica in corul bisericii si stia toata slujba Bisericii pe dinafara. Si tanti Ileana, la fel, era credincioasa, crestina. Si acuma, cu pasca… Rusii veneau si se uitau ca la minune la pasca noastra. Am boit oua cu coji de ceapa, cu ce-am putut, am facut totul cum se face la noi, dupa obicei. La ora patru dimineata, mamica si cu tanti Ileana au pus pasca aceea pe un prosop, oua, sare si au iesit in prag. Cantau si se rugau la Dumnezeu.

Si-a zis asa: „Dumnezeu ne va sfinti pasca!” – pentru ca acolo nu stiau rusii nici de Biserica, nici de Dumnezeu, nici de nimic in pustietatea aceea. Si iac-asa. Dupa aceea, am intrat in casa. Si ce-a fost pregatit am pus pe masa. Am zis: „Hristos a inviat!”. Am luat masa, am facut totul dupa obicei. Am cantat cantece bisericesti… Si va spun ca rusii, de-atuncea, au inceput cu alti ochi sa se uite ia noi.

[…]

Nu aveam bani sa ne intoarcem acasa

Si iata, in ’53, cand Stalin a murit, noi toti ne-am bucurat. Poate ca e si pacat ca ne-am bucurat, dar fiecare din ai nostri, dintre deportati, a iesit afara in strada. Si aruncau in sus caciulile, femeile boceau de bucurie si spuneau:

– Slava Domnului, in sfarsit am scapat de calau! Poate ceva o sa se schimbe in viata noastra!

Ei, s-a schimbat, dar s-a schimbat foarte greu, ca, intr-adevar, pe urma s-a dat ordin ca deportatii sa fie amnistiati, sa fie rejudecati – dar astea s-au facut treptat. Treptat au inceput sa elibereze lumea, nu pe toti odata. Ne-au dat si noua voie, undeva prin ’56. Dar acuma nu aveam bani de drum. Cand ne-au adus in Siberia, ne-au adus cu vagoane pentru vite, dar acuma, daca vrei sa te intorci, fa bine si plateste! Si noi am lucrat aproape doi ani, zi si noapte – ziua lucram la constructii si seara ne duceam sa lucram pe contract, ca sa facem bani, sa putem sa ne intoarcem acasa. Si in 1957, la sfarsitul lui august, noi ne-am intors la bastina noastra. De-acuma, cand am intrat pe pamantul basarabean, auzeai vorba romaneasca peste tot. Nu ne venea a crede. Noi cu mama ne imbratisam, plangeam… In sfarsit, suntem pe pamantul nostru!

Niet! Nu-i de lucru!

Cand ne-am intors acasa, unii oameni ne-au primit bine. Au venit sa ne vada. Au avut bucurie. Altii se uitau cu alti ochi. Eu stiam cine l-a parat pe taticu si cine ne-a pus pe noi pe lista de deportare. M-am dus la omul asta acasa si i-am spus:

– Ce-ai crezut? Ca o sa murim? Iata, Dumnezeu a tinut cu noi si ne-am intors acasa!

Nu stiu de ce-a ingaduit Dumnezeu sa trecem prin aceasta incercare si prin aceste suferinte.

Taticu’ o fost foarte credincios. Mamica o cantat la Sfanta Biserica. Noi toti am fost credinciosi, dar probabil ca a fost asa de la Dumnezeu, lasat de la Dumnezeu sa trecem prin pata asta neagra… Dar, cu ajutorul Domnului, am reusit si ne-am intors acasa. Atata, ca taticu’ a ramas acolo sa zaca si noi nici nu stim unde se afla.

Acasa, nimic bun nu ne-a asteptat. Casa a fost confiscata si nu ne-au intors-o, au facut din ea gradinita de copii. N-am putut sa ne intoarcem acasa, am tras la sora Pelaghita. Era foarte greu. Era greu sa te angajezi undeva. La noi, in raionul Floresti, intr-un sat, era un loc mare si au facut sovieticii o fabrica de zahar. Si din satul nostru multi oameni lucrau acolo. Ei, dupa ce ne-am intors din Siberia, o saptamana am stat si eu, si pe urma m-am dus sa ma angajez la lucru, ca trebuie sa lucrezi. Lucrau acolo si fete de la noi, din sat, tinere, si baieti, oameni de toate varstele. Si mi-au spus:

– Hai la fabrica de zahar c-o sa te ieie si pe tine!

Eram tanara, aveam 18 pe 19 ani, eram puternica, sana­toasa, puteam sa lucrez. Ei, si merg acolo, la fabrica aceea de zahar si paznicul zice, cand ma vede:

– Pe matale o sa te ieie numaidecat!

Si m-am dus la ferestruica aceea unde se faceau angajarile si-am spus ca vreau sa lucrez aici. Ei mi-au cerut actele, mi-­au cerut documentele. Mi-am dat documentele, s-au uitat la ele si se vede ca au inteles de-acolo, din actele mele, au vazut ca pasaportul e din Amur si mi-au raspuns asa, aspru:

– Niet! Nu-i de lucru!

Eu zic:

– Cum nu-i de lucru?! Ca multi de la noi din sat lucreaza aicea! Si paznicul mi-a spus ca e de lucru!

– Eu am spus ca nu-i! – mi-a raspuns, si mi-a inchis ferestruia aceea in fata.

A inchis si gata. Am iesit cu lacrimi si m-am intors acasa. Asa-si bateau ei joc de noi ca sa nu ne gasim de lucru. Si iara umblam si cautam de lucru. Si gaseai undeva, la oameni, te naimeai sa lucrezi, te intelegeai sa-ti plateasca ceva, acolo. Dar a fost foarte greu.

[…]

Si iac-asa am intalnit si intalnim greutati pana in ziua de azi. Noi am fost umiliti, a fost greu, am fost adevarati robi acolo, in Siberia.

Chisinau, Basarabia, 22 iunie 2011


[1] Sovhoz = un fel de gospodărie colectivă

(Din: “Monahul Moise, Sa nu ne razbunati! Marturii despre suferintele romanilor din Basarabia“, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2012)

 ***

Radio Europa Libera (audio): Amintiri despre sărbătorirea Paştilor în surghiunul din Răsăritul Îndepărtat – Teodosia Cosmin într-o discuţie cu Viorica Zaharia

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

Ziarul de garda (2006): Rabdarea, cea mai de pret calitate a omului

 Teodosia Cosmin, victima a represiunilor comuniste:

M-am nascut in 1939, anul in care a fost incheiat pactul Ribbentrop-Molotov. Am trecut prin multe nevoi. In 1945, tatal meu a fost arestat. Aveam sapte ani pe atunci, oricum am reusit sa deprind multe fapte bune de la el. Mai mult nu l-am vazut.

Dupa 1945 am trecut prin foamea artificiala. Ne-au fost maturate podurile pana la ultimul graunte. Am scris si o carte despre tot ce mi-a fost dat sa vad, “Poveste amara”. Mai apoi, timp de trei ani, impreuna cu alte familii, am fost deportati in Stepa Amurului. Acolo eram considerati dusmani ai poporului. Imi amintesc ca era chiar si o profesoara care se uita la noi precum lupul la prada. Dar in a treia toamna a venit in acele locuri o alta profesoara, Elena Boico. Ea imediat a atras atentia ca noi nu frecventam scoala. “Dragii mei, de ce nu invatati? Stiti cat de dificil o sa va fie in viata fara carte?”, ne spunea ea cu o bunatate aparte. Noi ii raspundeam ca nu eram agreati, pentru ca faceam parte de printre cei deportati. Elena Boico a spus ca va lua pe seama ei acest fapt, iar seara ne-a invitat in vizita la ea. Tin minte ca ne-a servit cu dulceata si bomboane. In acel timp, pentru noi, bomboanele erau un adevarat deliciu pentru ca parintii nostri nu-si permiteau sa ne rasfete cu dulciuri. Ei munceau din greu pe la fermele de vite, fiind remunerati in batjocura, cu cate 35 sau 45 de ruble. A doua zi, am mers la scoala. Elena Boico ne pregatise caiete si carti. Ne-a fost greu la inceput. Mai apoi, insa, ne-am obisnuit si eram mai buni chiar decat bastinasii. Ea ne lauda. Intr-adevar, profesoara Elena Boico mi-a ramas in memorie. Nu stiu daca mai este in viata…

Adevaratul meu inger de garda, insa, a fost mama mea, Daria Cosmin. A trait pana la 86 de ani. Era o femeie inteligenta. Imi aduc aminte ca avea o voce extraordinara. Cand era trista, interpreta cantece de jale si plangea. Ea a trecut prin toate nenorocirile vietii cu rabdare si ne spunea si noua sa fim rabdatori, pentru ca rabdarea este cea mai de pret calitate a omului.

Va recomandam si:


Categorii

Biserica rastignita, Documentare, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “IATA SUFERINTA (IV) Teodosia Cosmin despre incercarile cumplite ale FAMILIILOR DEPORTATE IN SIBERIA: “Probabil ca a fost asa de la Dumnezeu…”

  1. Sunt oameni care-n lumea asta
    Au dus şi duc crucea durerii
    Ca un apostol pus de ceruri
    S’arate culmile răbdării.

    Sunt oameni care toată viaţa
    Au parte doar de suferinţă,
    De semeni orbi, inimi de piatră,
    De jug, de bici şi umilinţă.

    Sunt oameni care vin pe lume
    Să bea doar cupele durerii
    Care le umplem cu preaplinul
    Şi neruşinile plăcerii.

    Sun oameni care dorm în stradă
    Şi se hrănesc de la gunoi
    Şi câini cu trai şi moft de nobili
    Ce le-au luat locul printre noi.

    Sunt fraţi, părinţi bătrâni, prieteni,
    De care nu mai vrem să ştim
    Şi-o vin’a lor (care… ne scuză)
    Că nu putem să-i mai iubim.

    Sunt oameni ce sub ochii noştri
    Îndură ce nu-i de răbdat
    Din vina noastr’a tuturora
    Şi pentru care-avem păcat.

    Că toţi acei ce pier în lipsuri
    În sărăcie şi în ger
    Sunt mărturia nepăsării
    Şi-a neiubirii, dusă-n cer.

  2. Pingback: "Principiul puterii" - film documentar [VIDEO subtitrat si rezumat]. IMPERIUL AMERICAN SI SECOLUL FRICII - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  3. Pingback: “Amintiri scaldate in sange” – “ROMANIA, TE IUBESC” despre MACELUL DE LA FANTANA ALBA si despre DEPORTARILE ROMANILOR BUCOVINENI (video) - Recomandari
  4. Pingback: Cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord si a Tinutului Hertei in MARTURII DOCUMENTARE VIDEO. Grigorie Gafencu: Am fost singuri pentru ca cei care ne puteau ajuta nu avea interesul sa o faca - Recomandari
  5. Pingback: Film documentar: FOAMETEA DIN BASARABIA (1946-1947). Cumplitele vremuri de razbunare sovietica in care s-a ajuns pana la canibalism… - Recomandari
  6. Pingback: “ASCETI IN LUME” – Vieti pilduitoare de mireni sfinti ai zilelor noastre: EVA si DIMITRIE SAULIDIS. “Va veni o zi cand veti aduna faramiturile de pe masa si nu va vor fi de ajuns ca sa va saturati!” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate