IMNELE SFÂNTULUI SIMEON NOUL TEOLOG într-o nouă traducere versificată de monahul Maxim

4-02-2019 Sublinieri

Cel ce voieşte să fie creştin trebuie mai întâi să fie poet, spunea Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul, iar Stareţul Sofronie de la Essex făcea obştei sale urarea: „O, cum aş dori ca voi toţi să fiţi poeţi! (şi Părintele Sofronie avea întotdeauna în minte şi sensul grecesc, etimologic, al cuvântului „poet” – ποιητής, adică „făcător, creator”). Din acest gând s-a născut şi noua traducere românească a vestitelor „Imne” ale Sfântului Simeon Noul Theolog. Astfel, tălmăcitorul de acum nu şi-a propus să înlocuiască ediţiile savante care au premers-o, îmbogăţite de erudiţii lor autori cu comentarii şi exegeze, ci – mai presus de toate! –, într-o traducere acrivoasă în stihuri cu rimă, să redea acel duh poetic însuflat, „făcător întru veşnicie”, din cântările-iubiri ale marelui Cuvântător-de-Dumnezeu. Căci, în cuvintele aceluiaşi Stareţ Sofronie, aşa şi eu acum, încerc să vă propun, ca frate al vostru, să folosiţi acest mijloc spre a face ca viaţa voastră să fie roditoare: De la lucruri mărunte, strămutaţi-vă la nemărginire!”.

Radu Hagiu

NOTĂ ASUPRA TRADUCERII

Traducerea de faţă nu-şi propune să ofere cititorului o ediţie savantă, erudită a celebrelor Imne simeoniene, ci mai ales să pună în valoare frumuseţea lor poetică printr’o traducere în versuri cu rimă care, după opinia noastră, redau mult mai „exact” inefabilul trăirilor duhovniceşti ale marelui Părinte bizantin ce a trăit între anii 949-1022. De altfel, ediţii cu studii critice substanţiale şi comentarii theologice există deja în limba română şi sânt cu siguranţă cunos­cute cititorilor interesaţi1.

Am văzut pentru prima dată cele trei volume ale ediţiei critice a Imnelor, din colecţia Sources Chrétiennes, în urmă cu mulţi ani, în biblioteca Părintelui Theofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, şi l-am rugat pe Părintele să mi le împrumute, ceea ce bunul Părinte, de sfântă pomenire, a şi făcut cu multă bună­voinţă, deschizându-mi astfel o lume pe care nici nu o bănuiam. De altfel, Pă­rin­tele Theofil însuşi, precum bine ştiu cei ce l-au ascultat în nume­roasele cuvân­tări duhovniceşti ţinute pe întreg cuprinsul ţării, recita adesea, cu mare plăcere, Imnul al 6-lea al Sfântului Simeon, în traducerea poetei Zorica Laţcu (călugărită mai apoi cu numele de Theodosia). Frumoasa traducere a Zoricăi Laţcu, în versuri cu ritm şi rimă ce au un mare impact asupra sufletului şi minţii, m’a făcut să regret că poeta nu a tradus şi restul Imnelor în acelaşi fel (deşi în originalul grecesc ele, desigur, nu au rimă, poezia grecească clasică fiind întemeiată pe ritmul rezultat din alternanţa silabelor lungi şi scurte).

Dificultatea textelor poetice simeoniene a fost încă de la început subliniată de ucenicul şi biograful său, Nikita Stithatul. Fiind însă vorba de poezie, redarea Imnelor într’o formă fixă, cu ritm şi rimă, ni s’a părut a fi mult mai firească pentru cel ce le citeşte într’o limbă modernă, ele devenind astfel şi mult mai accesibile citi­to­rului. Iată doar câteva dintre motivele ce ne-au determinat a porni la această dificilă şi, poate, riscantă tălmăcire.

Imnele (sau Cuvintele, cum sânt ele intitulate în textul grecesc) cuprind numeroase aluzii la anumite episoade din viaţa Sfântului Simeon: întâlnirea cu duhovnicul său, Sfântul Simeon Evlaviosul, conflictul cu monahii de la mănăstirea Sfântul Mamant, al căror igumen era, polemica cu Ştefan al Nicomidiei şi altele. Dar pe primul plan sânt experienţele sale mistice cu totul neobişnuite şi care, chiar pentru contemporanii lui, erau pricină de uimire şi de sminteală. Adeseori Sfântul îşi arată neputinţa de a pune în cuvinte ceea ce trăia, numindu-şi trăirile „negrăite”, „de nespus”, „de nepovestit”. De-aceea, poezia se dovedeşte a fi cea mai po­trivită formă de expresie, Imnele rămânând până astăzi „partea cea mai fascinantă şi originală a întregii opere a Sfântului Simeon2.

Pentru doritorii de mai multe informaţii am anexat la sfârşitul volumului un studiu mai vechi al arhie­piscopului rus Vasili Kri­voşein, care lămureşte cu multă erudiţie limbajul theologic al Sfântului Simeon, cu referire specială la Imnele acestuia (din care citează abundent). Şi nu am găsit un mai bun îndemn pentru cel ce purcede la lectura acestor minunate Cântări dumnezeieşti ale Sfântului Simeon, decât tot un citat din Vlădica Vasili Krivoşein:

Exigenţele duhovniceşti ale lui Simeon, de o fidelitate absolută faţă de idealul evanghelic, întâmpină şi în zilele noastre acelaşi răspuns ca la contemporanii săi: «Este cu neputinţă!» Şi lupta spirituală pro şi contra lui Simeon continuă, deşi se pare că nimeni nu se mai îndoieşte de măreţia sau sinceritatea sa. Trebuie totuşi să avem în vedere că exigenţele lui Simeon privind atingerea înaltelor trepte mistice şi, în primul rând, vederea Luminii, sânt mai puţin absolute decât ni se par la prima vedere. Există, în general, la Sime­on, destul de mult bun simţ, chiar moderaţie, după cum se poate vedea în atitudinea sa prudentă şi măsurată faţă de extaz. În plus, simţământul de a nu fi ajuns încă la ţelul vieţii creştine, la vederea lui Hristos în Lumină, putea fi şi el mântuitor în ochii lui Simeon, căci pocăinţa şi lacrimile pe care ea le izvorăşte duc repede la «beţia duhovnicească». Iubirea dumnezeiască este aceea care copleşeşte cu întreaga ei desăvârşire, şi roada Sfântului Duh este cea care îndum­nezeieşte3.

Monahul Maxim,

Praznicul Înălţării Domnului,

17 Mai 2018.

1 O traducere în vers liber, amplu comentată, a publicat Părintele Dumitru Stă­ni­loae (Sf. Simeon Noul Teolog, „Imnele iubirii dumnezeieştii”, în vol. Studii de teo­logie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, pp. 329-705). O nouă traducere, în proză, a fost realizată de Diac. Ioan I. Ică jr („Ero­surile imnelor dumnezeieşti”, în vol. Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, epistole şi capitole, op. cit., pp. 31-302). Ambele traduceri sânt însoţite de substanţiale studii intro­ductive.
2 Diac. Ioan I. Ică jr, „Capitolele, Imnele şi Epistolele simeoniene – problematica filologică, istorică şi spirituală”, în vol. Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, epistole şi capitole, Ed. Deisis, Sibiu 2001, p. 12.
3 Arhiepiscopul Vasili Krivoşein, În lumina lui Hristos. Viaţa şi învăţătura duhov­nicească ale Sfântului Simeon Noul Teolog, trad. Pr. Prof. Dr. Ioan-Vasile Leb şi Ierom. Gheorghe Iordan, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2005, p. 430.

***

Cuvântul 7

Rugăminte către Dumnezeu; şi cum unindu-se cu Dumnezeu, şi văzând cum lucra întru sineşi slava lui Dum­ne­zeu,era copleşit de uimire.

Cum în sinemi mă-nchin ţie, cum departe te zăresc?

Cum te înţeleg în mine, dar în ceruri te privesc?

Doar tu, cel ce faci acestea, ştii cum toate rânduieşti

şi în chip nematerialnic ca un soare străluceşti

în inima-mi materială, Doamne Dumnezeul meu,

cel ce prin al tău apostol, ucenic şi rob al tău,

zic prin Simeon Preasfântul, strălucit m’ai luminat

cu lumina slavei tale – însuţi şi de astă dat’

strălu­ceşte-mi şi mă-nvaţă cum în Duh, duhovniceşti

să îi cânt cântări de laudă noi şi vechi, dumnezeieşti

tăinuite şi ascunse, ca şi dintru gura mea

să se facă minu­nată, Doamne, cunoaşterea ta1,

şi înţelepciunea-ţi multă şì mai mult să se arate,

şi toţi, pre tine, Hristoase, neîncetat să te laude,

auzind că în limbi nouă grăiesc eu2, cu harul tău.

Amin, facă-se-a ta voie3, Doamne Dumnezeul meu!

Chinuiesc şi am durere în sufletul meu smerit

când se-arată întru dânsul lumina ta desluşit.

Dorul meu chin se numeşte, şi-i cu-adevărat aşa,

durere, căci n’am putinţa întreg a te-mbrăţişa

şi-a mă satura de tine precum fierbinte doresc:

iată dar din ce pricină suspin şi mă jeluiesc.

Dar şi-a te vedea pre tine, de ajuns îmi este mie,

slavă mi-e şi bucurie, cunună de-mpărăţie,

şi, mai mult de-orice plăcere ce în lume s’ar dori,

acest lucru mă arată întocmai cu îngerii.

Întocmai, ba şi mai mare mă va săvârşi pre mine.

Căci dacă, după fiiére, de către îngeri, Stăpâne,

nevăzut eşti, iar cu firea le eşti nea­pro­piat,

dar te laşi văzut de mine, te faci mie arătat,

ne­greşit te-amesteci mie cu fiiérea firii tale,

căci cele ce ţin de tine nu se despart, nici se taie,

ci firea ţi-este fiiére, şi fiiérea ţi-este fire.

Deci cu trupul tău părtaş fiind, am cu firea-mpărtăşire,

şi la fíierea ta însăşi părtaş cu-adevărat sânt,

şi cu-a ta dumnezeire împreună-părtăşind,

ba chiar în trup moştenind-o, mai vârtos mă socotesc

mai mare ca netrupeştii, mă fac fiu dumnezeiesc4.

Căci pre noi, iar nu pre îngeri, dum­nezei Tu ne-ai chemat:

„Zis-am: Dumnezei toţi sânteţi şi fii Celui Preaînalt”5.

Slavă rânduielii tale pentru-a ta milostivire,

fiindcă om te-ai făcut nouă, Dumnezeu fiind prin fire,

rămâ­nând şi-una şi alta, neschimbat, ne-amestecat,

şi pre mine, muritoriul, dumnezeu m’ai arătat

cu harul şi cu-nfierea prin Duhul cel Sfânt al tău,

unind cele despărţite, negrăit, ca Dumnezeu!

——————

Cuvântul 33

Despre cuvântarea de Dum­ne­zeu, şi cum că cei ce au păzit pre cel după chip, calcă în picioare puterile cele vi­cle­ne ale stăpâni­to­rului întunerecului, iar ceilalţi, carii au viaţă păti­maşă, de dân­sul se stăpânesc şi se împărăţesc.

Lumină-i Tatăl şi Fiul, Lumină şi Duhul Sfânt:

deci ia seama ce zici, frate, să nu te afli greşind!

Căci Cei Trei sânt o lumină, una, şi nu despărţită,

ci fără amestecare întru Trei Feţe unită.

Fiindcă Dumnezeu, prin fire, este de ne­împărţit

şi cu-a sa fíiere toate fíierile-a covârşit.

Nu se taie-a sa putere, formă, slavă, ‘nfăţişare,

căci se-arată-ntreg lumină simplă întru fiecare.

Feţele, întru acestea, una sânt, precum şi una

sânt cele Trei Ipostasuri, căci cele trei totdeauna

întru una-s îndeobşte, sau trei-una mai vârtos,

trei – o singură putere, trei – o slavă, ne-ndoios,

trei – o fire şi-o fiiére, trei şi o Dum­nezeire,

dar şi-o singură lumină luminând preste zidire.

Ele sânt Lumina Una, întru lume lumi­nând6,

dar nu-n lumea cea văzută – să nu fie! – că nicicând

nu l-a cunoscut pre Dân­sul, nici vreodată va putea

să-l cunoască7 lumea ceasta şi cei ce-o iubesc pre ea,

căci cel ce iubeşte lumea vrăjmaş e lui Dumnezeu8;

ci chiar omul cel de dânsul făcut, după chipul său,

şi după asemănare9, „lume” la noi se numeşte

sau „podoabă”, fiindcă omul cu vârtuţi se-mpodobeşte10,

stăpânind pre tot pământul, precum Domnul preste toate,

iar domnia preste patimi „după chip” i se socoate;

şi pre draci, ai răutăţii făurarii, supunând11

omul calcă sub picioare, ca pre-o vrabie de rând,

pre bălaurul cel mare, şarpele cel vechi12. Şi cum?

Auzi, fiule, acestea ce ţi le grăiesc acum:

Lucifer, căzând din ceruri13 când lumina a pierdut,

de năprasnă întunerec a ajuns şi s’a făcut,

şi cu cei căzuţi cu dânsul împreună se găseşte

pururea în întunerec, şi-acolò împărăţeşte

preste oamenii şi dracii ce în beznă ţinuţi sânt.

Şi-orice suflet ce nu vede zi şi noapte strălucind

a vieţii lumină lină, de satana se munceşte,

se răneşte, se supune, se trage, se cetluieşte

şi mereu se săgetează cu plăceri şi desfătări;

şi măcar că i se pare că nu cade nicăieri

şi că-i poate sta-mpotrivă – de sudoare şi de trudă,

de chinuri şi de durere şi de osteneală multă

are parte de la dânsul în război neîndurat.

Iar tot sufletul ce vede desluşit şi apriat

lu­mina din carea dânsul a căzut, îl defăimează

şi, când neapropiata strălucire-l luminează,

calcă pre stăpânul beznei ca pre frunzele ce sânt

din copac înalt şi falnic scuturate pre pământ.

Căci numai în întunerec are el putere mare,

dar în lumină se face stârv şi hoit fără suflare.

Iar tu, când auzi „lumină”, dintru noima graiului

să-nţelegi că nu zic ţie de lumina soarelui.

Fiindcă vezi întru lumina cestuia oameni prea mulţi,

ce păcătuiesc (ca mine), chinuiţi, cumplit bătuţi,

în lumina de amiază căzând jos şi aspumând,

şi de la viclene duhuri nevăzute pătimind,

şi, soarele strălucindu-i, niciodat’au câştigat

vreun folos dintru aceasta cei ce dracilor s’au dat.

Deci nu-ţi spun despre lumina soarelui simţit acum,

nici a zilei – să nu fie! – ori a lămpii, nicidecum,

nici a stelelor sau lunii14 – ci voiesc cu osebire

să-ţi arăt că a luminii cei văzute strălucire,

o asemenea lucrare nicidecum va fi având.

Căci, luminile simţite, ochii simţiţi luminând,

strălucescu-le lumi­na, şi doar pre cele simţite

îi ajută să le vadă, iar nu pre cele gândite.

Deci câţi văd numai pre cele simţite şi pământeşti,

orbitu-şi-au ai inímii ochi gândiţi, duhovniceşti.

Cade-se dar ca lumina gândită, duhovnicească,

şi-ntr’ai inimii gândite gândiţi ochi să strălucească.

Căci dacă cel orb cu trupul tot în beznă se găseşte

şi, neştiind unde se află, pururea orbecăieşte,

atunci cel ce are ochiul sufletului său orbit

e cu totu’n întunerec şi aproape a murit

şi cu trupul, şi cu fapta, şi cu duhul – să nu fie!

Înţelege deci de carea lumină grăiescu-ţi ţie!

Căci nu-ţi zic nici de credinţă, nici de-a faptelor lucrare,

nici de post ori pocăinţă şi nici de necâştigare;

nu-ţi vorbesc de-nţelepciune, de cunoaştere nu-ţi spun,

nici de dăscălit pre alţii: că niciuna, nicidecum,

nu este acea lumină, sau măcar o strălucire

a luminii despre carea mă trudesc să fac vorbire;

nici evlavia din afară, nici smerite chipuiri,

căci acestea-s numai fapte şi-a poruncilor pliniri,

când se fac cum se cuvine şi bine se săvârşesc,

şi cum însuşi Zidi­torul poruncit-a se plinesc.

Lacrămile-n multe chipuri varsă-se de fiecare,

putând mult folos aduce, dar şi multă vătămare,

încât ele, ca atare, n’au în sine rostul lor.

Ba încă şi privegherea nu-i doar a monahilor,

ci-a norodului de obşte, ce până târziu lucrează;

căci, femeia care ţese, încă mai mult priveghează,

şi zlătarii şi-arămarii, decât mulţi monahi. Deci iată

de ce zic că nici o faptă a vârtuţii nu-i chemată

cu numele de lumină! Chiar şi strânse întru una,

toate faptele vârtuţii, fără a lipsi vreuna,

nu sânt şi nu pot să fie lumina dum­nezeiască,

că departe stă de dânsa toată fapta omenească.

Chiar şi faptele acelea, ce de noi se împlinesc

în folosul celor carii întru răutăţi trăiesc,

sânt lumina ce pre dânşii spre bine-i călăuzeşte;

deci lumina care-n mine e beznă ce mă orbeşte,

aproapelui meu se face ca lumina de amiază

iar pre cel care mă vede strălucit îl luminează.

Şi, ca să nu crezi că lu­cruri preastreine-ţi povestesc,

dez­legarea ghiciturii, de m’asculţi, ţi-o desluşesc:

Postesc poate pentru tine, ca să m’arăt postitor15,

şi-acest lucru bold adică mi se face ochilor,

şi ca bârna-n ei înfiptă pre care-o nesocoteşti16.

Dar, văzând tu, iei lumină, dacă nu mă osândeşti,

ci te prihăneşti pre sineţi ca un lacom şi mâncău,

şi ajungi la înfrânarea poftei pântecelui tău,

învăţând cum desfătarea poate fi nesocotită.

Sau: mă-mbrac în haină proastă şi cu totul zdrenţuită,

şi numai întru o haină în toată vremea umblând17,

şi slava cea de la oameni să-mi agonisesc voind,

precum alt şi nou apostol mă arăt în ochii lor –

şi-acest lucru mi se face cu totul vătămător

şi pricină de-ntunerec ce sufletu’mi negurează;

dar cei carii văd pre mine mai vârtos se luminează,

învăţând împodobirea şi găteala a urî,

şi cu rea şi aspră haină să vrea a se înveli,

carea şi aievea este veşmântul apostolesc.

Aşa şi oricare alte vârtuţi ce se săvârşesc,

fapte sânt fără lumină, lu­cruri fără nici o rază;

căci, atunci când laolaltă, cum ziceam, se-mpreunează

toate faptele vârtuţii, şi întru un loc se-adună

(dacă este cu putinţă într’un om să stea-mpreună),

se aseamănă cu facla fără foc (ne-aprinsă-adică).

Că precum nu-i cu putinţă foc cărbunii să se zică,

dar nici flăcări şi jăratec doar lemnele singure –

aşa nici toată credinţa, lucrurile, faptele,

ori poruncile plinite – lumină dumne­zeiască,

ori foc, pară şi văpaie nu au cum să se numească,

că nu sânt, cu-adeverire, ci doar focul pot primi

şi aproape de lumină cu deadinsul pot veni,

şi apoi să se aprinză cu unire negrăită:

iată pentru ce vârtutea e lăudată şi slăvită!

Deci întreaga nevoinţă şi faptele săvârşim,

ca foc să luăm, ca facla, şi să ne împărtăşim

de lumina cea cerească; căci sufletul le adună

ca pre ceară în făclie şi le-ntinde împreună

să se-aprindă din lumina cea prea neapropiată18.

Şi, precum ia foc hârtia întru ceară înmuiată,

aşa sufletul, cu toate vârtuţile îmbibat,

se aprinde din lumină şi-ntreg fi-va luminat,

precât va putea să vază şi precât în casa sa

îi va face loc luminii ca să locuiască-n ea.

Şi-atunci vârtuţile toate, fiind­că se împărtăşesc

de lumina cea cerească, tot lumină se numesc,

sau, mai bine zis, lumină sânt de-acum cu-adevărat,

de vreme ce cu Lumina însăşi s’au amestecat,

întreg sufletul şi trupul cu raze înconjurând,

şi cu-adevărat pre-acela mai nainte luminând,

care sieşi pre acestea deplin le-a agonisit,

apoi şi pre toţi aceia ce încă nu s’au urnit

din al vieţii întunerec19; pre carii cu Duhul Sfânt

luminează-i tu, Hristoase, moşteni Cerului20 făcând

pre aceştia, împreună cu toţi Sfinţii tăi, deplin,

acum şi întotdeauna, şi în veci de veci. Amin!

——————

1 Cf. Ps. 138: 6.
2 Cf. Mc. 16: 18.
3 Cf. Mt. 26: 42.
4 Cf. In. 1: 12; Mt. 5: 9.
5 Cf. Ps. 81: 6; In. 10: 34-35.
6 Cf. In. 1: 9; 8: 12.
7 Cf. In. 1: 10; 1 Cor. 2: 14.
8 Cf. Iac. 4: 4.
9 Cf. Fac. 1: 26.
10 Joc de cuvinte obişnuit în scrierile patristice, kosmos în greceşte însemnând şi „lume”, şi „podoabă”.
11 Cf. Lc. 10: 17.
12 Cf. Ps. 90: 13; Apoc. 12: 9.
13 Cf. Lc. 10: 18; Is. 14: 12.
14 Cf. 1 Cor. 15: 41.
15 Cf. Mt. 6: 16.
16 Cf. Mt. 7: 3.
17 Cf. Mc. 6: 9.
18 Cf. 1 Tim. 6: 16.
19 Cf. Lc. 1: 79.
20 Cf. Iac. 2: 5.

 

Recomandare de carte: NOUA TRADUCERE A “SCARII” SFANTULUI IOAN, realizata de monahul Maxim


Categorii

Recomandari, Sfantul Simeon Noul Teolog

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate