Recomandare de carte: “INIMĂ ZDROBITĂ. DESTINUL UNUI TATĂ”. Experiența sfâșietoare a unui PĂRINTE în care NE VOM REGĂSI MULȚI și învățămintele amare, dar vii, ale creștinului care CONȘTIENTIZEAZĂ RATAREA TIMPULUI și a multor semne-clopot trimise de Dumnezeu: “Sufletul lui curat dorea pâinea cerească, cuvântul viu, iar noi îi tot spuneam: „Mai târziu, mai târziu!””

1-11-2017 Sublinieri

“Nu avem timp să‑i spunem o vorbă bună soţiei. Nu avem putere să răspundem la întrebările copilului. Tata a obosit, desigur. Are nevoie să se odihnească în fotoliu după o zi grea de muncă; să urmărească un meci de fotbal sau un talk‑show cu baliverne politice. Viaţa noastră e ca un aspirator care soarbe din noi toate puterile…”

“Ieşim din pântecele maicii noastre în pântecele acestei lumi. Aici este înghesuială şi întuneric pentru că noi încă nu vedem lumina cea adevărată, ci doar îi simţim razele. Iubirea adevărată, prietenia, inspiraţia, bucuria, mila şi simţul frumosului nu sunt din această lume, nu sunt din carne şi din sânge, ci de dincolo, din locaşurile cereşti; aici sunt doar seminţe din care în viaţa de dincolo vor creşte flori şi copaci minunaţi”.

***

“Era un om puternic iubitul meu copilaş… Dar în ochii lui apărea din ce în ce mai des un dor necopilăresc. Intram într‑o cafenea cu el, cumpăram ce voia, iar el plângea şi spunea că nu am cumpărat ce trebuia, că aceea nu era cea mai gustoasă prăjitură. Şi nu puteam să‑l mângâiem. Acum înţeleg că inima lui gustase din amarul vieţii. Sufletul lui voia să aibă ceea ce nu poate fi găsit în această lume…”

Inima zdrobită

Căsuţa de poveste

Eram un prost ucenic. Ascultam cu atenţie cuvintele pline de înţelepciune ale învăţătorilor mei. Învârteam filmul de multe ori la montaj, încercând să intru în lumea lor tainică şi să aflu răspunsuri la întrebările mele. Astăzi, după mulţi ani, ţin minte vorbele lor pe de rost. Problema constă în aceea că eu ascultam, eram emoţionat până la lacrimi, dar nu încercam să pun în practică sfaturile lor. Grijile zilnice mă sufocau tot mai mult, lăsându‑mi din ce în ce mai puţin timp pentru cele cereşti. Era mai important să‑mi fac cuibul, să hrănesc şi să îmbrac familia pentru care eram responsabil. Trebuia să învăţ să dau din coate pentru a‑mi face drum prin talciocul hapsân şi plin de oameni al vieţii. Trebuia să învăţ vicleniile, linguşelile, locurile vizibile, să scriu şi să filmez pentru bani, nu pentru a crea o lume a mea. Trebuia să pictez biserici nu pentru a atinge cu inima frumuseţea dumnezeiască, ci pentru a primi mai mulţi bani.

Desigur, încercam să nu decad până la kitsch‑ul complet, dar simţeam cum îmi seacă toate izvoarele lăuntrice şi cum se usucă cedrii înalţi, care mai ieri erau de un verde atât de crud. Tot mai des se atingea de inima mea un mare hău interior, care îmi dădea fiori reci ca gheaţa şi ca moartea.

Omul este un zidar care construieşte întreaga viaţă minunatul său locaş, în care urmează să trăiască tot restul veşniciei. Îl înfrumuseţează cu drag, făcând sculpturi şi ferestre deosebite, îl acoperă cu aur curat, iar geamurile le face din cristal pentru ca înăuntru să fie întotdeauna luminos şi vesel. Uită de bucurie şi de odihnă, doarme pe unde apucă, mănâncă pâine şi apă şi se îmbracă aşa cum îi vine. Este atât de prins de frumuseţe şi bolnav de moarte după visul lui!

Vecinii care trăiesc în vile bogate şi care nu au nici o treabă cu frumuseţea lui se bucură de toate desfătările vieţii obişnuite şi râd de visătorul ciudat de alături. Îl mai cheamă la ei uneori, spunându‑i: „Ia te uită! Tâmplele tale sunt deja sure de vârstă şi de griji, iar tu trăieşti ca un vagabond. Cine are nevoie de căsuţa ta de poveste? Vinde‑ne‑o nouă! Vom vinde lemnele din ea, iar tu vei trăi în îndestulare măcar ultimele zile ale vieţii.”

Şi vine ziua când credinţa zidarului slăbeşte, iar pu­terile îl părăsesc. Atunci el dă spre sfâşiere şi năruire tot ceea ce a agonisit cu atâta trudă şi lipsuri. Meştereşte până la sfârşitul vieţii scaune, mese şi alte obiecte de care au nevoie oamenii în viaţa obişnuită. Uită de sine în acest lucru, trăieşte în deşertăciune sau prin alcool, iar nopţile plânge asemenea unui copil, amintindu‑şi de căsuţa lui de poveste din pădure…

Simţeam că nu trăiesc aşa cum trebuie; că am luat‑o pe o altă cale. Ca trenul la macaz. Alături trăia îngerul meu, fiul meu, care prin viaţa lui nepământească îmi dădea în vileag nimicnicia. Construia din cuburi căsuţele lui de poveste, desena cu curaj şi uşurinţă pe hârtie o lume minunată, unde erau munţi multicolori şi câmpii galben‑portocalii. Toate erau la fel ca dealurile din copilăria mea… Putea să stea cu orele pe canapea în spatele meu, atunci când eu hălăduiam cu degetele pe tastatură, finalizând o altă piesă de teatru pentru radio.

– Te‑ai plictisit? – îl întrebam eu. Mergi şi te joacă sau plimbă‑te!

– Ce înseamnă să te plictiseşti? – întreba el.

Era mai înţelept ca mine. Îmi lipseşte atât de mult…

Fratele meu

Fiul meu a venit pe lume într‑un ceas rău. Mai bine zis, într‑un an rău. Cu cinci luni înainte de naşterea lui şi‑a pus capăt zilelor fratele meu, în vârstă de 40 de ani, fost ofiţer de marină. Era un bărbat frumos, puternic şi, spre deosebire de mine, extrem de sănătos. Aveam acelaşi sânge, dar în celelalte privinţe eram plămădiţi dintr‑un aluat cu totul diferit. Eu am fost întotdeauna un visător, iar el cu picioarele pe pământ. De mic copil eu iubeam cărţile, iar el a mers la pescuit şi la vânătoare de când era încă de‑o şchioapă. Eu visam întotdeauna la sentimente înalte, în timp ce el învârtea fetele cum voia, până când s‑a căsătorit. A ales conştient cariera militară, devenind membru de partid şi fiind foarte mândru de faptul că apăra graniţele maritime ale patriei, deşi nava lor nu făcea decât să se învârtă printre insulele Kurile pentru a prinde braconieri japonezi.

Râdea de căutările mele religioase, numindu‑le prostii sau mult mai rău.

Apoi, noi nu am vorbit niciodată ca lumea. Şi asta nu pentru că nu ne‑am fi dorit, ci pentru că ne întâlneam foarte rar şi pentru o vreme scurtă. Eu trăiam în Vestul ţării, la Petersburg sau Pskov, iar el în capătul celălalt, unde e Extremul Orient. Ţinuturile natale erau exact la mijloc între noi, iar vizitările casei părinteşti nu au coincis aproape niciodată. Nu ne‑am văzut timp de optsprezece ani, până la moartea lui…

E bine de cel care trăieşte într‑o ţară mică şi care îşi poate vedea zilnic fraţii şi rudele. Dar cum poate rusul să‑şi păstreze în suflet spaţiile nesfârşite şi relaţiile de rudenie? Pământul nostru măreţ este frumos, desigur, dar tot el este şi cauza pierderilor noastre şi a unui dor nesfârşit.

Mama suferă de dorul pentru copiii ei care au zburat care încotro, în toate părţile lumii. Suferă de dor fraţii pentru că nu se pot susţine unul pe celălalt într‑un moment dificil. Suferă de dor îndrăgostiţii despărţiţi de viaţă. Suferă de dor bătrânii care au părăsit în tinereţe cuiburile părinteşti şi au zburat în alt colţ al planetei.

Nu‑mi pot ierta nici acum faptul că nu l‑am ajutat pe fratele meu în disperarea cu care s‑a confruntat în ultimele zile ale vieţii. Distanţa nu este o justificare. Ştiam şi simţeam că îi este foarte greu. A slujit cu fidelitate statul său, dar în momentul destrămării s‑a dovedit că nimeni nu mai are nevoie de el. Nu putea vinde la fier vechi nava pe care a slujit. Nu putea obliga marinarii subordonaţi să‑i construiască o vilă. A refuzat chiar să devină pescar sub steagul statului Honduras, ca să vândă peştele din teritoriile noastre prin porturi străine. A fost întotdeauna cinstit, direct şi încăpăţânat.

A părăsit nava şi s‑a întors în taiga, sperând că îşi va găsi o preocupare demnă. Uitase însă că atunci se scufundase nu doar nava lui, ci şi întreaga ţară. A lucrat puţină vreme la căile ferate, dar acolo nu primea salariul cu lunile şi el trebuia să trăiască din ceva. Ulterior, fiind un bătrân lup de mare, s‑a angajat pe bacul care ducea oamenii peste râu. Era o cădere mare pentru el. Era destrămarea visului unei vieţi. Atunci în el s‑a frânt ceva şi a început să bea.

Bătrânelele din vecini îşi făcuseră o afacere pe atunci, ca să mai câştige bani: îmbinau cu apă nu ştiu ce chimicale şi vindeau asta ca pe votcă. Dădeau şi pe datorie, că nu le părea rău. Din cauza acestor „bunătăţi” băbeşti, în cimitirul localităţii a apărut o alee nouă. Acolo zac toţi cei care s‑au otrăvit cu această mizerie şi care nu au ajuns să prindă vârsta de 30, 40 sau 50 de ani. Acolo zace şi fratele meu.

Nu, el nu a murit de beţie, asemenea tovarăşilor lui de pahar. El s‑a oprit ca să se salveze, să salveze familia care se destrăma. În ziua morţii a văzut filmul „Ofiţerii”, unde se vorbeşte mult despre noţiuni de genul onoarei militare şi a virtuţilor militare. A văzut filmul şi a ieşit din casă pentru a nu se mai întoarce niciodată. Aceasta este forţa vrăjitorească a artei.

„L‑a ucis conştiinţa” – zicea vlădica Vasile, ascultând povestea pe care i‑am spus‑o. Conştiinţa lui m‑a ucis parţial şi pe mine… Dar eu nu am dreptul să‑l judec.

Adesea îmi spun mie, dar şi altora: Nu judecaţi şi nu condamnaţi!

Nu‑i judecaţi pe cei răi, pentru că ei oricum nu cunosc dulceaţa cea mare a bunătăţii.

Nu‑i judecaţi pe cei mândri şi încrezuţi, pentru că inimile lor sunt golite de har şi ei nu vor auzi vreodată glasul cerurilor, deoarece întotdeauna aud şi disting numai propriul lor glas.

Nu‑i judecaţi pe cei lacomi şi invidioşi, pentru că buzele lor gustă din deşertăciuni încă din această viaţă.

Nu‑i judecaţi pe iubitorii de stăpânire, pentru că ei nu vor cunoaşte vreodată extazul adevăratei iubiri.

Nu‑i judecaţi pe mincinoşi, pentru că lor le sunt închise întotdeauna uşile şi ferestrele adevărului şi, de aceea, trăiesc în întuneric.

Cu atât mai mult, nu‑i judecaţi pe oamenii care s‑au rătăcit şi sunt disperaţi. Aceştia sunt vrednici de milă şi compasiune, pentru că viaţa lor se ţine de un fir de aţă. O simplă suflare şi… gata!

De fapt, aşa poţi spune despre orice viaţă omenească.

Am impresia că în fiecare om există o parte întunecată, tainică, care nu poate fi stăpânită de raţiune. Nu ştim de unde ne apar gândurile sau dorinţele. Acestea nu sunt întotdeauna curate, iar uneori sunt chiar ruşinoase şi groaznice. Ne subjugă conştiinţa, ne orbesc mintea, ne storc inima de vlagă şi ne induc disperarea. Alteori ne împing la un gest extrem şi ultim…

Gândurile acestea sunt mai puternice decât noi, pentru că rădăcinile lor ajung în cele mai adânci locuri ale iadului. Singuri, noi nu vom reuşi să le stăpânim, pentru că sunt ca o furtună de senzaţii şi stări diferite.

Doar Glasul care le‑a poruncit munţilor să răsară şi râurilor să curgă, care i‑a poruncit lui Lazăr celui mort să iasă din mormânt şi lui Petru să meargă pe apă ca pe uscat, doar acest Glas poate linişti furtuna dinlăuntrul nostru şi face ordine în inima noastră…

Important este să auzim acest Glas în tot zgomotul şi furtuna acestei vieţi. Altfel, lucrurile vor deveni grave…

Dragostea de tată

Nu putem şti cum va arăta ziua de mâine. Nu putem şti nici măcar dacă va fi ziua de mâine.

Ne uităm înapoi prin ceaţă şi abia reuşim să deosebim lanţul de evenimente şi de persoane pe care să le aşezăm pe una şi aceeaşi pânză a unui tablou. Unele lucruri s‑au şters şi au putrezit din cauza timpului, altele au fost arse de cărbunii conştiinţei, care nu ne lasă să ne afundăm în slava deşartă nici măcar un ceas. O mare grămadă este formată din frânturi de fraze şi de gânduri; tot astfel şi chipurile unor oameni care au apărut şi au dispărut în câteva momente din viaţa noastră. Întâlnirile uitate şi pierderile al căror sens nu‑l mai ţinem minte. Totul este în urmă…

Ziua de astăzi este, de asemenea, în ceaţă, ca un vis. Vedem rudele şi prietenii ca printr‑un geam aburit. Casele, lucrurile şi copacii sunt acoperiţi cu un strat gros de praf care desfiinţează orice formă şi culoare. Cine ne va scoate din această ceaţă? Cine ne va curăţi vederea de pelicula care ne‑a împânzit ochii, ca să putem vedea din nou esenţa lucrurilor şi să întoarcem culoarea şi gustul vieţii?

Un om înţelept mi‑a răspuns astfel: „Există fie bucurie fără sfârşit, fie catastrofă. A treia cale, nu!

Fiul meu a fost pentru mine şi una, şi cealaltă… Nu l‑am lăudat aproape niciodată, pentru că gândeam că este dăunător pentru copil să fie tot timpul lăudat. Lauda este frumoasă la auz şi dulce, dar otrăveşte inima treptat, învăţând‑o să ceară recompensă pentru orice faptă sau cuvânt bun. Adevărata virtute sau talent nu are nevoie de laudă, pentru că reprezintă un mare dar şi o mare mângâiere în viaţă. Trebuie doar să învăţăm cum să simţim aceasta.

A spune că eram doar fericit după ce s‑a născut ar însemna să nu spun nimic, pentru că oamenii sunt fericiţi cu frânturi de lucruri. La mine era o deplinătate mistică şi o profunzime a existenţei. Cineva a spus că dragostea dintre tată şi fiu este chipul iubirii dumnezeieşti, spirituale şi jertfelnice. În mare, aşa şi este, pentru că altfel nu‑l poţi înţelege pe Avraam, care a ascultat glasul din cer şi şi‑a estompat glasul iubirii paterne atunci când l‑a dus pe unicul său fiu pe munte, ca să‑l sacrifice. Cum poţi intui plânsul lui David care şi‑a rupt hainele după moartea fiului, chiar dacă acesta ridicase mâna împotriva lui?

Cum poţi cuprinde taina Creatorului, Care L‑a trimis pe Fiul Său Cel Unul‑Născut pe Golgota pentru ca cerul închis de căderea în păcat să se deschidă din nou, prin biruinţa asupra morţii? Şi pentru ca părinţii care şi‑au pierdut unicul copil să nu moară în iadul disperării, ci cu ochii interiori să‑l contemple de‑a pururea în mersul lui pe iarba de un verde veşnic…

Ţin minte clar momentul în care i‑am văzut faţa pentru întâia oară. Ţin minte primul lui pas şi primul cuvânt. Ţin minte primul desen şi primul sunet făcut de degetele lui. Am fost zgârcit cu laudele, dar sper că el a simţit cu sufletul lui sensibil dragostea şi mândria mea de a‑i fi tată.

Simte asta şi acum…

Semnul de la Dumnezeu

Oamenii îmi spuneau: „Uită‑te! Fiul tău este un geniu. La patru ani pictează tablouri nemaipomenite. La şapte ani interpretează Mozart şi Bach; orice muzică o poate transpune pe note foarte simplu şi compune foarte bine. Învaţă cu uşurinţă engleza şi matematica. Are o memorie fenomenală.” Ascultam şi eram de acord. Ar fi fost ciudat dacă nu i‑ar fi plăcut să picteze. În fiecare zi vedea la părinţi culorile, scândurile pentru icoane şi auzea discuţii despre pictură. Dragostea pentru muzică era, de asemenea, firească, pentru că trei generaţii pe linie maternă au fost înaintea lui muzicieni.

De fapt, fiecare copil este un geniu, în felul lui, pentru că în el s‑au aprins candelele cereşti şi deasupra lui s‑a deschis uşa din lumea de dincolo, de unde izvorăsc apele cristaline ale duhului. Pentru a înţelege aceasta, el nu trebuie decât să‑şi păstreze o înţelegere copilărească a lumii. Maturizându‑ne, noi pierdem această capacitate şi darurile pe care le avem. Distrugem lumea noastră strălucitoare şi minunată şi plecăm într‑o ţară plictisitoare şi incoloră din depărtări, pentru a risipi acolo tot ceea ce am primit de la Tatăl Nostru cel ceresc drept moştenire.

Aici ni se pare că avem treburi foarte importante: cumpărăm şi construim case, adunăm aur, ne dăm drept şefi, numărăm dobânzile, căutăm peste tot profitul şi de dragul acestuia suntem gata să călcăm pe cadavrele tuturor celor care ne înconjoară. În fiecare dimineaţă ne uităm la meteo, pentru a şti dacă trebuie să ne luăm umbrela sau să ne îmbrăcăm mai gros. Ne grăbim să aflăm ştirile, bem cafeaua, după care ne înghesuim în metrou sau stăm în traficul aglomerat al oraşului. Discutăm foarte serios preţul acţiunilor pe pieţele europene sau preţul petrolului, ca şi cum am deveni noi mai bogaţi sau mai buni datorită acestora. Mai târziu mâncăm grăbiţi prânzul, discutând nimicuri şi bând tot felul de tării, iar spre seară ne dăm întâlnire cu fata din biroul vecin, sunăm pe cineva, ne uităm la ecranul televizorului sau navigăm pe Internet fără nici un sens. Şi aşa facem zilnic, toată viaţa noastră conştientă.

Nu avem timp să‑i spunem o vorbă bună soţiei. Nu avem putere să răspundem la întrebările copilului. Tata a obosit, desigur. Are nevoie să se odihnească în fotoliu după o zi grea de muncă; să urmărească un meci de fotbal sau un talk‑show cu baliverne politice.

Viaţa noastră e ca un aspirator care soarbe din noi toate puterile. Avem o şansă să dobândim sensul pierdut, prin ochii vii ai copiilor, dar aceştia ne sperie. Probabil pentru că ne demască prostia şi lipsa noastră de talent.

Zdrobirea inimii

Şi eu eram la fel ca toţi ceilalţi. Sau aproape la fel…

Dacă e să adun toate momentele pe care le‑am petrecut cu fiul meu, în cei opt ani din viaţa lui, probabil că voi ajunge la câteva zeci de zile.

Iată că stăm pe duşumea şi construim cu ardoare un turnuleţ din cuburi; învârtim un glob pământesc; mergem cu trenul din Siberia spre casă; stăm în parc şi construim din ace de brad şi coajă de copac un orăşel pentru furnici; dimineaţa, ţinându‑ne de mână, mergem la şcoală… Îmi amintesc ochii lui fericiţi, starea mea de parcă m‑aş fi trezit şi m‑aş fi întors în lumea mea strălucitoare din copilărie. Ce păcat că aceste momente au fost atât de puţine!

Există lacrimi de amar şi lacrimi de bucurie; lacrimi de durere şi lacrimi de supărare; lacrimi de înjosire şi lacrimi de boală. Toate acestea sunt în firea omului şi totul trece destul de repede. Dar există un plâns care se naşte în om undeva foarte adânc şi adesea chiar fără voia lui. Lacrimi exterioare atunci nu sunt, dar inima este zdrobită zi şi noapte, fiind spălată de râuri curate şi luminoase.

În ce constă acest plâns? În plângerea păcatelor sau a pierderilor? În plângerea vieţii care trece pe lângă noi sau a puterilor care ne părăsesc?

Nu, aceste lacrimi invizibile nu se referă la ceva pământesc, ci ne sunt trimise de Sus.

Atunci noi plângem pentru ceea ce nu am văzut nicio­dată cu ochii, dar ţine minte foarte bine sufletul nostru: sălaşurile cereşti.

Sufletul nu poate tânji prea mult în colivia vieţii pământeşti. El tinde să‑şi ia zborul spre libertate.

Orice om este o fiinţă înaripată. Aceasta e firea lui, iar starea omizii sau a coconului este nefirească, temporară. De când se naşte şi face primii paşi pe pământ, omul tinde într‑acolo, spre Patria lui cea adevărată.

Am văzut aceasta la primul nostru fiu. Dintru început nu a fost din această lume. Se interioriza foarte des, contemplând ceva în adâncurile pe care doar el le intuia. La trei ani i‑am spus că întreaga lume este vie: şi copacii, şi iarba, şi frunzele, şi florile. I‑am spus şi am uitat. Într‑o zi, plimbându‑ne prin parc, am observat cum băiatul nostru merge doar pe cărare şi nu vrea să intre în iarbă, ca să nu o strice. Unul dintre noi a rupt o frunză de mesteacăn, iar el ne‑a spus indignat:

– O doare! Doar este vie!

Atunci când am rupt o floare de păpădie, el a plâns de‑a binelea, încât abia am reuşit să‑l liniştim.

Avea un suflet extrem de sensibil. Vedeam asta şi mă îngrijoram: cum va putea rezista în lumea noastră brutală şi plină de cinism? Nu‑i nimic – m‑am gândit atunci –, îl voi ajuta eu. Îl voi ocroti cu aripile mele până când va prinde puteri şi va fi în stare să zboare singur…

Tot timpul ni se profeţeau tot felul de mizerii. Încă înainte de naşterea lui medicii au spus că ar putea să fie cu malformaţii, pentru că soţia trecuse printr‑o operaţie cu puţin timp înainte. Pe urmă au descoperit că are nu ştiu ce cu creierul şi că ar putea apărea probleme cu intelectul şi cu vorbirea. Toate acestea nu s‑au adeverit, iar el se dezvolta mult mai repede decât copiii de aceeaşi vârstă cu el, chiar dacă era cam bolnăvicios. Până la vârsta de un an toată pielea îi era acoperită cu nişte cojiţe. Pe urmă îi era greu să respire aerul poluat al oraşului, a avut probleme cu vederea, iar apoi cu coloana…

Sufeream mult din cauza bolilor lui şi îmi tot spuneam că pământul nu este destinat vieţuirii îngerilor.

Credinţa lui Avraam

Văd tot timpul în faţa ochilor această scenă…

Dimineaţa încă nu a reuşit să înfrângă noaptea, dar o lumină lină se întrezăreşte deja în întuneric, ţesându‑şi păienjenişul strălucitor. Avraam îl împinge în umăr pe fiul său care doarme şi‑i zice: „E vremea!” Nu a mai putut adăuga altceva. Nu a fost în stare nici măcar să‑l privească, pentru a nu se răzgândi, a nu da dovadă de slăbiciune şi a nu se întoarce. Aşteptase o veşnicie naşterea copilului. Un fiu! Ce bucurie a fost să ţină nou‑născutul în palme, să‑i audă primele gângureli, să‑i vadă primii paşi făcuţi pe acest pământ! Toată viaţa Avraam s‑a simţit fugar, blestemat, lepros, pentru că Dumnezeu nu‑i dăduse un prunc, şi acum s‑a vindecat, a primit iertare şi a cunoscut deplinătatea fiinţării pământeşti…

Ieri, însă, în timpul rugăciunii de dimineaţă, a auzit un glas lin, asemenea unei adieri de vânt, pe care îl auzise şi înainte şi pe care nu‑l putea confunda cu nimic altceva. Acest glas i‑a spus cu putere: „Dă‑Mi‑l pe fiul tău!” Toate gândurile au dispărut imediat şi toate cuvintele au amuţit. Înlăuntru nu i s‑a născut nici o întrebare. A luat în tăcere o legătură de crengi, a legat‑o de spatele măgarului, l‑a luat pe copil de mână şi au plecat spre munte, unde aducea de obicei jertfe. Fiul mergea tăcut şi calm: oare poate să fie neliniştit din cauza zilei de mâine un copil, când mâna lui este ţinută de mâna tatălui iubitor?

Întotdeauna m‑am întrebat ce simţea bătrânul atunci când urca în munte, atunci când a stat noaptea întreagă la foc, fără a se uita la fiu şi ştiind că a doua zi totul se va sfârşi, că nu‑l va mai privi în ochi şi nu‑i va mai auzi vocea.

Nu aveam nici cea mai mică idee că istoria patriarhului Avraam va avea un ecou în propria mea viaţă.

Copilul îmi înapoiase bucuria demult pierdută. Mi‑a dat speranţa că în lumea aceasta e posibilă fericirea omenească. Fiul meu!

Mai târziu, ca un mic vrăjitor, într‑o clipă a stins soarele de deasupra capului meu, a secat izvoarele curate şi răcoroase, a smuls din rădăcini toţi copacii şi a spus: Acum vei trăi în deşert şi în întuneric; vei bea fiere în loc de apă şi vei mânca spini în loc de pâine…

Ultimul soroc

Ultimul an de viaţă a fost foarte greu pentru fiul meu. A mers la şcoală, dar colegii nu l‑au primit bine. A devenit o cioară albă. Învăţa uşor şi bine, dar venea din ce în ce mai des acasă cu vânătăi la ochi sau cu cucuie în cap. Întrebându‑l ce s‑a întâmplat, răspundea încet că a căzut la sport sau altceva de acest gen. Pe urmă am aflat că după ore, în vestiar, îl pândeau aproape toţi colegii de clasă care abia aşteptau să‑l bată.

Trebuia să bat gongul, să‑mi salvez fiul, dar eu îmi petreceam tot timpul între două lucrări: vreun film şi pictarea vreunei biserici. Îl vedeam doar dimineaţa, când îl trezeam şi îl duceam la şcoală, apoi seara târziu, înainte ca el să adoarmă.

Soţia a mers totuşi la şcoală şi a întrebat conducerea ce se întâmplă. Învăţătoarea a început să‑l conducă după ore în vestiar. Bătăile au încetat, dar sufletul lui de copil suferise o traumă incurabilă. El aştepta de la această lume lumină, bunătate şi înţelegere, însă nu a primit decât agresiune şi răutate.

Lumea copilăriei este o bucăţică din lumea adulţilor. Dacă în lume conduc răutatea şi lăcomia, dacă pe masă sunt întotdeauna cărţile vicleniei şi minciunii, este greu să ceri de la copii vieţuire îngerească. Omuleţii mici copiază faptele şi relaţiile adulţilor şi le transpun în cercul lor. Este o bătălie serioasă pentru un loc sub soare. Aici nu sunt iubiţi cei care sunt diferiţi: roşcaţi, negri, bolnavi sau prea deştepţi. Aici bunătatea şi maleabilitatea sunt considerate slăbiciuni, iar puterea pumnului şi mojicia sunt considerate virtuţi. Totul este ca în lumea adulţilor.

Încercam să‑i explic fiului meu că e important să fii tu însuţi, că trebuie să eviţi bătăile şi să ţii minte că mintea şi bunătatea sunt mai puternice decât muşchii. Mai devreme sau mai târziu acest lucru îl vor înţelege şi colegii de clasă agresivi, ajungând să te respecte. El asculta şi înţelegea. Mai târziu, după moartea lui, vom găsi un jurnal în care era scris: „Mâine iar mă vor bate. Dar eu nu voi riposta, pentru că aşa fac cei puternici.

Era un om puternic iubitul meu copilaş… Dar în ochii lui apărea din ce în ce mai des un dor necopilăresc. Intram într‑o cafenea cu el, cumpăram ce voia, iar el plângea şi spunea că nu am cumpărat ce trebuia, că aceea nu era cea mai gustoasă prăjitură. Şi nu puteam să‑l mângâiem.

Acum înţeleg că inima lui gustase din amarul vieţii. Sufletul lui voia să aibă ceea ce nu poate fi găsit în această lume. Însă noi, cu toate că doream, nu‑i puteam oferi ceea ce voia…

Nu judec pe nimeni şi nu învinovăţesc pe nimeni. Nimeni nu ne‑a promis că vom avea de făcut o plimbare plăcută sau că drumul nostru în viaţă va fi doar veselie, bucurie şi fericire; că toţi cei din jurul nostru sunt obligaţi să ne accepte cu braţele deschise sau că în jur nu trebuie să există duşmănie şi suferinţă. Totul este exact pe dos: războaie, violenţă, ură, minciună, durere şi moarte. Aceasta este starea lumii în care trăim.

Cel mai trist este că toate acestea sunt înlăuntrul nostru încă de la naştere şi noi trebuie să facem eforturi nemaipomenite ca să biruim răutatea şi disperarea lăuntrică. Nu poţi arunca totul gândind că ceea ce este necurat piere de la sine, iar lumina va creşte în noi ca un copac puternic. Aşa ceva pur şi simplu nu se întâmplă, din nefericire.

Pentru a da inimii un licăr de lumină este nevoie să trudim mult. Nebunia nu are nevoie să fie îngrijită, pentru că va creşte de la sine, înăbuşind ca buruienile planta bună.

Viaţa este o luptă; o luptă dureroasă, rezultatul căreia îl vom cunoaşte doar dincolo, după hotarul acestei existenţe. Arta vieţii nu constă în evitarea cu dibăcie şi viclenie a neplăcerilor, ci în acceptarea tuturor necazurilor şi găsirea licărului de lumină chiar şi în cele mai groaznice semne. Sensul lucrurilor constă în lupta împotriva distrugerii şi a morţii.

Semnele

Soarta întotdeauna ne oferă semne, ne avertizează de­spre necazurile care ne aşteaptă sau aprinde felinarele pe stradă, arătându‑ne calea. Numai că noi suntem surzi şi orbi la aceste semne. Vedem rândunelele care zboară jos, aproape de pământ, şi spunem că va ploua. Vedem un fum gros undeva şi spunem că e un incendiu.

Dar nu vrem să acceptăm semnalele de alarmă care vin din interiorul fiinţei noastre şi suntem convinşi până în ultimul moment că necazul ne va ocoli sau că este doar un vis urât. Abia apoi, privind în urmă, refacem lanţul evenimentelor care au dus către catastrofă şi înţelegem că aceasta putea fi evitată. Dar nu am înţeles semnele…

Cu trei ani înainte de moartea fiului a murit de cancer bunica lui, mama soţiei. Până în ultimul moment aceasta s‑a îngrijit de soarta nepotului şi ne‑a spus, cu limbă de moarte, să avem mare grijă de el. Probabil că ea presimţea ceva, pentru că era o femeie foarte credincioasă. Cât putea merge, a fost nelipsită de la slujbele bisericeşti. Lua cu ea un scăunel pliant şi când obosea, se oprea şi şedea puţin, după care îşi continua drumul către sfântul locaş, ca să‑şi spele păcatele în faţa altarului. Chiar şi fiind pe patul de moarte ea nu s‑a îngrijit de sine, ci de colegii din salonul de spital.

– Ajut‑o pe bătrânica aceea, că nu are pe nimeni! – îi spunea ea fiicei care venise să‑i poarte de grijă.

În ziua morţii mamei, soţia mea a avut un atac de cord şi dacă nu ar fi fost atunci la spital probabil că nu ar fi ajuns în salonul de reanimare, ci pe lumea cealaltă.

Nu ştiam cum să‑i explicăm fiului nostru unde a dispărut bunica pe care o iubea atât de mult. I‑am spus că a plecat în cer, dar el ne‑a întrerupt:

– Ştiu! Ştiu! – şi nu a vrut să mai audă alte explicaţii.

În ultimul său an se supăra des şi spunea:

– Mă supăraţi! Voi pleca de la voi!

Iar noaptea venea adesea în camera noastră şi, tremurând de frică, se băga în plapumă, deşi dormea singur de mic şi nu se temea de nimic. Îl întrebam:

– Ai visat ceva urât?

El răspundea:

– Da. Fiinţe îngrozitoare.

În jurnal a scris: „Au venit din nou. Dar nu mă voi teme de ei.” Era foarte curajos micul meu voinic…

Şi desenele… Înainte desena o lume minunată, multicoloră, însorită, dar acum nişte labirinturi în alb şi negru. Cu câteva ore înainte de moarte a desenat tot un labirint din care nu era nici o ieşire…

Eram îngrijorat pentru el. Parcă aveam o piatră pe inimă, dar din cauza preocupărilor zilnice, a oboselii spirituale şi a împietririi nu făceam nimic pentru a‑i reda culoarea şi bucuria vieţii. Mă tot gândeam: mai târziu, mai târziu… Îmi justificam lipsa de acţiune cu fraze moarte şi cu gândul că este la o vârstă dificilă sau cu alte idei prosteşti. Acum mă gândesc: De ce trebuia să călătoresc atât de mult, să deprind înţelepciune străină, dacă nu am fost în stare să‑mi ajut propriul fiu? Înţelepciunea nu constă în înţelegerea corectă a lucrurilor, ci în capacitatea de a auzi durerea celuilalt şi de a‑l ajuta.

Dar eu eram surd, ca să nu spun chiar… mort.

Presimţirea

Am vrut să fiu fericit şi sănătos. Am vrut să am în casă întotdeauna dragoste şi bucurie, dar nu ştiu de ce Creatorul mi‑a trasat un alt drum, în dreapta căruia era beznă, iar în stânga durere şi în faţă o prăpastie pe care nu am cum s‑o ocolesc. Sufletul meu se strângea de disperare, picioarele refuzau să meargă mai departe, însă mâna puternică a cuiva mă ridica şi îmi spunea: Mergi şi priveşte! Uită‑te în ochii pătrunzători ai copiilor care au întipărite pe frunte bolile şi moartea! Opreşte‑te alături de un bătrân care şi‑a petrecut toată viaţa într‑un pat! Stai alături de mama care şi‑a pierdut unicul fiu! Sprijină un soldat prin pieptul căruia tocmai ce a trecut un glonţ! Nu‑i băga în seamă pe cei care suferă din cauza propriilor patimi şi a prostiei, ci vezi‑i pe cei care suferă nevinovaţi! Aceştia îţi vor descoperi ce este ascuns de înţelepciunea vieţii.

Ieşim din pântecele maicii noastre în pântecele acestei lumi. Aici este înghesuială şi întuneric pentru că noi încă nu vedem lumina cea adevărată, ci doar îi simţim razele.

Iubirea adevărată, prietenia, inspiraţia, bucuria, mila şi simţul frumosului nu sunt din această lume, nu sunt din carne şi din sânge, ci de dincolo, din locaşurile cereşti; aici sunt doar seminţe din care în viaţa de dincolo vor creşte flori şi copaci minunaţi. În interiorul fiecăruia dintre noi trăieşte un om minunat, un om desăvârşit, pentru care trupul este doar o cămaşă care se învecheşte, se îmbolnăveşte şi care, la o nouă naştere, nu va mai fi necesară.

Întrebaţi un om de 100 de ani dacă se simte ca o ciupercă bătrână, plină de negi. Nu, el vă va vorbi despre un tânăr chipeş, şi aceasta nu va fi doar amintirea anilor de demult, ci presimţirea fiinţării viitoare.

Atunci când se destramă trupul, culorile lumii pălesc, gustul pentru viaţa aceasta se estompează, iar lumina neînserată străluceşte din ce în ce mai tare şi mirosul veşniciei se simte tot mai mult. Încă nu ne‑am născut în veşnicie şi, cu cât mai aproape este timpul naşterii, cu atât mai mare este durerea pe care o simţim. Boala este semnul că în curând ne vom naşte.

Fericiţi cei care primesc liniştiţi toate necazurile şi durerile, care îşi sărută bubele şi bolile! Picioarele lor merg încă pe acest pământ, dar sufletul este deja în cer. Ei se bucură de suferinţa scurtă şi pregustă dulceaţa veşnică a fiinţării adevărate. Cerul s‑a deschis deja pentru ei, iar porţile cereşti sunt descuiate. Trebuie să mai facă încă nişte paşi…

Iată cronica scurtă a celor mai groaznice şapte luni care au distrus lumea mea.

În acel an, în ajunul praznicului Bobotezei, sora mea a născut un fiu. Acesta a fost ultimul eveniment luminos.

La începutul lunii februarie, la Petersburg s‑a mutat la Domnul duhovnicul meu, părintele Vasile. Mai bine de două decenii m‑a îndrumat prin viaţă cu răbdare, scoţându‑mă din prăpăstiile în care cădeam din când în când. După plecarea mea la Moscova ne‑am văzut mai rar, dar mă simţeam întotdeauna apărat de orice necaz, pentru că ştiam că există un om pe pământ care nu doar că se gândeşte la mine, ci îmi şi transmite toată căldura inimii lui, dorindu‑mi numai binele. În orice moment, încurcându‑mă în mine însumi, eu, fiul risipitor, puteam alerga la el, să mă aşez în genunchi şi să vărs toată durerea şi murdăria din suflet. Primeam un răspuns clar şi liniştitor, care îmi alunga întunericul şi greutatea de pe suflet. Era călăuzitorul meu cel bun şi îngerul meu păzitor în labirinturile vieţii. Dar a plecat… M‑am îmbolnăvit în aceeaşi zi şi o săptămână m‑am chinuit cu dureri insuportabile, aşa că nu am apucat să‑i dau sărutarea cea de pe urmă duhovnicului meu.

Pe urmă, în plină noapte, fiul meu a făcut febră de 41 de grade. Acesta nu era doar un sunet, ci bătaia clopotului mare. Ardea ca un foc, iar noi ne agitam neputincioşi în jurul lui, în aşteptarea ambulanţei.

Atunci mi‑a fost pentru prima dată cu adevărat frică. Sigur, el se mai îmbolnăvise, dar era cu totul altceva…

Medicii nu au găsit nici o explicaţie pentru febră, dar pentru orice eventualitate l‑au internat la boli infecţioase. Veneam zilnic şi stăteam pe la ferestre, pentru că nu ne lăsau să intrăm înăuntru. Ne suna, îi era dor de noi şi plângea, iar noi nu puteam să‑l mângâiem nicicum. După două săptămâni a ieşit din spital, iar noi nu l‑am recunoscut. În ochi lui era o tristeţe care nu l‑a părăsit până la sfârşit. Ni se părea că tot timpul se grăbea undeva. În loc să facă temele de clasa I, scotocea prin manuscrisele bunicului, matematician vestit, şi le transcria într‑un caiet. Încetase să mai citească cărţi pentru copii şi lua cărţi scrise de Bulgakov, Turgheniev sau Cehov, pe care le citea cu orele. Dimineaţa asculta cu sonorul dat la maxim muzică de Chopin sau Vivaldi. Asculta singur, încercând să cânte şi el ceva la pian, în acelaşi timp. Cânta foarte bine la pian şi a fost foarte mândru când a cântat la un concert organizat de şcoală, iar apoi la muzeul lui Prokofiev. Putea deveni un talentat pianist sau compozitor, dar îl aştepta o altă soartă…

Îi plăceau slujbele bisericeşti şi adesea ne mustra că mergem prea rar la biserică. Îi explicam că eram obosiţi de la muncă şi că oricum stăm foarte mult prin biserici, atunci când le pictăm, dar el se referea la cu totul altceva. Sufletul lui curat dorea pâinea cerească, cuvântul viu, iar noi îi tot spuneam: „Mai târziu, mai târziu!” Ca şi cum avea de trăit în faţă o veşnicie.

Timpul număra fără răgaz ultimele luni şi zile. Sigur că noi auziserăm sunetele alarmante ale clopotului, dar ne gândeam că acesta nu sună pentru noi. Aşa e croit omul: plânge sincer şi se frământă atunci când cineva moare alături, dar este tot timpul convins că necazul nu se va atinge de el. Abia mai târziu, când se săvârşeşte ireparabilul, îşi frânge mâinile şi‑şi smulge părul cu părere de rău pentru că nu a trăit, nu a acţionat şi nu s‑a rugat cum ar fi trebuit.

Toţi suntem proroci dacă privim înapoi: „Ştiam. Simţeam. Am prevăzut”… Dar, de fapt, suntem absolut orbi şi fără apărare împotriva zilei de mâine. De aceea, trebuie să fim atenţi şi să preţuim cum se cuvine prezentul. Mâine poate să nu mai existe, iar moartea costelivă te va rupe cu tot cu rădăcini din lumea aceasta însorită şi călduroasă. Sau şi mai rău: îţi va lua ceea ce ai mai drag şi, rânjind, îţi va spune: „Trăieşte aşa! Fără speranţă, fără bucurie, fără sens şi fără lumină.”

Eram creştini răi, dar încercam măcar de sărbători să mergem la biserică. Îl luam şi pe băiat cu noi, chiar dacă trebuia să stea toată noaptea. Şedea cu uşurinţă la slujbele de priveghere şi cânta împreună cu corul. Dar cum se bucura atunci când după slujbă dădeau focuri de artificii!

La ultimul Paşte nu a fost aşa. A stat liniştit şi mâhnit pe un scaun, într‑un colţ, fără a‑şi desprinde privirea de la lumânarea care‑i ardea în mâini. După slujbă, la mănăstirea unde slujea prietenul meu, au organizat focuri de artificii.

– Uită‑te cât e de frumos! – îi spuneam noi.

Dar el, abia zâmbind, răspundea:

– Da.

În ochii lui nu era bucurie.

Dimineaţa, la masa festivă, se alinta şi întreba:

– Când e sărbătoarea?!

– Acum e sărbătoarea – i‑am spus noi.

– Nu. Aceasta nu este sărbătoare. E o masă obişnuită!

Am explicat alintul prin oboseală şi l‑am ameninţat că nu‑l vom mai lua la slujbele de noapte… Nişte orbi şi proşti!

Sufletul lui îşi dorea o sărbătoare neobişnuită, nepământească, dar noi încercam să‑i hrănim inima cu dulciuri…

Rămas bun

Era sfârşit de mai şi cursurile la şcoală se terminaseră deja. Ne puneam problema unde să‑l trimitem pe băiat în vacanţă. Era imposibil să‑l lăsăm la Moscova, pentru că afară erau nişte călduri insuportabile, ceea ce făcea aerul să fie greu respirabil, iar mirosurile de gaze să se răspândească şi mai mult. Din cauza aerului, copilul începea să se sufoce, pentru că avea plămânii sensibili în urma bolii.

Nu aveam foarte multe variante. De fapt, aveam doar două: Siberia sau marea. La mare nu puteam merge în luna care urma, pentru că trebuia să terminăm de pictat o biserică, iar în munţii Saian toate bunicuţele şi mătuşile erau ocupate cu nou‑născutul nepoţel, aşa că nu voiam să le aducem pe cap încă o povară. Zi şi noapte ne gândeam şi ne sfătuiam, iar în final am decis să‑l întrebăm pe el unde vrea să meargă.

– În Siberia, la bunicul şi la bunica! – a zis el, fără să se gândească prea mult. Pe urmă vreau la mare…

Aşa am şi hotărât atunci să facem, mai ales că sora mai mică se pregătea şi ea să meargă la părinţi în concediul de vară. Am făcut bagajele într‑o agitaţie foarte mare. Băiatul nu fusese niciodată atât de tăcut, iar noi eram foarte nervoşi şi certăreţi. Apoi taxiul, gara, sfaturile de drum. Totul e în ceaţă legat de ziua aceea. Creierul nu a păstrat amintirea ultimelor lui cuvinte şi nici ultima privire.

Trenul a plecat, şi el ne‑a făcut cu mâna. Soţia a alergat mult după vagoanele care se mişcau, până când peronul s‑a terminat. Când s‑a întors avea ochii înlăcrimaţi…

Nu‑mi pare rău niciodată pentru trecut şi nu spun: „Of, dac‑ar fi fost!

Viaţa nu este o carte şi nici un film. Nu poţi corecta o virgulă sau un cadru. Cu toate acestea, trebuie să ştim că astăzi secerăm ceea ce am semănat ieri. Fiecare cuvânt al nostru va avea ecou şi fiecare faptă va avea reverberaţii. Uită‑te înapoi şi vei vedea că rădăcinile necazurilor tale sunt în viaţa pe care ai dus‑o, iar roadele frumoase ale biruinţelor au rămas undeva în copilăria de demult.

Nu totul depinde de noi, totuşi. Mai există în viaţă o forţă care nu porneşte din mintea noastră, nu porneşte din inima noastră, ci de undeva, de sus. Şi noi nu suntem în stare să i ne împotrivim…

(din: Vladimir Şcerbinin, Inimă zdrobită. Destinul unui tată, Editura Sophia, 2017)

Legaturi:

PUTINA VREME MAI SUNT CU VOI… Cuvinte rascolitoare ca niste Denii ale Parintelui Mucenic Constantin Sarbu. Si o meditatie la Evanghelia primei Denii (smochinul neroditor, lucratorii cei rai, darul care se va lua de la noi)

PARINTELE MARTIR CONSTANTIN SARBU († 23 octombrie 1975): “Nu-ti irosi viata! Grabeste-te cat mai ai timp!”

BUCURIA VIETII intre implinire launtrica si placere, intre frumusete si senzualitate. Parintele Pantelimon si Parintele Iustin de la Man. Oaşa ne cheama SA NE RECUPERAM VIATA CARE NE E CONFISCATA DE LUME (video)

Parintii Pantelimon si Iustin de la Oaşa in conferinta de la Arad, “Trup si suflet” (si AUDIO): CUM NI SE CONFISCA ASTAZI “TRUPUL VIETII NOASTRE CRESTINESTI” SI CUM SE PIERDE, TREPTAT, CREDINTA CARE NU SE MANIFESTA?

Părintele PANTELIMON de la Oașa despre FRUMUSEȚEA CU SENS vs. PRAGMATISMUL SĂRĂCITOR în relațiile dintre oameni: “Dacă nu ai relații frumoase, ai nevoie de lucruri. Faptul că în ziua de astăzi ne trebuie atâta materie reflectă tocmai această sărăcie sufletească a noastră” (VIDEO)

“Sa fii prezent si cu sufletul in viata ta”: Parintele Pantelimon Șușnea despre LIBERTATI, INGRADIRI si DEPENDENTE, COMPROMISURI si (NE)IMPLINIRE, FRUMUSETE si (IN)SENSIBILITATE. Lucrarea seducatoare si inteligenta a Raului, COSTURILE ASCUNSE ALE PACATULUI si constrangerea depersonalizanta a patimilor. POSTUL CA EXERCITIU DE LIBERTATE si de redescoperire (VIDEO)

Să ne întoarcem la VIAȚĂ, să ne (re)venim în FIRE… “Dumnezeu este mult prea important ca să ne mulţumim cu ceva mai puţin decât El”

LUCRATI IN SLUJBA DOMNULUI CAT TIMP ESTE ZIUA, căci “vine noaptea, cand nimeni nu mai poate sa lucreze”!

Trezeşte-ne, Doamne, trezeşte-ne! VALOAREA TIMPULUI SI FOLOSUL AMINTIRII MORTII

“Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt”. DE CE A INTRAT OMENIREA IN IURESUL UNUI RITM DE VIATA DEMONIC SI IN GOANA AMETITOARE? Care trebuie sa fie graba crestinului in vremurile scurtate de acum?

PRIVIRE ASUPRA SCURTIMII VIETII

(VIDEO si TEXT) Parintele Arsenie Papacioc: “Nu pierdeti timpul, dragii mei!”

Parintele Arsenie Papacioc: “Omule, daca ti-ai cunoaste valoarea!”

UN SINGUR LUCRU TREBUIE…

El, Cel ce-i vindeca pe cei cu inima zdrobita…

Arhimandritul Sofronie, scriind DIN ADANCA DURERE A INIMII SI IMPREUNA-PATIMIRE, despre IUBIREA DE PUTERE CARE SFASIE TESUTUL VIETII: “Unora li se pare ca, daca iti pot face vreun rau, trebuie sa se foloseasca de acea putinta, ca omul, de frica raului sa lucreze pentru ei”

DOUA INIMI ZDROBITE. “Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!”

“Lu­minatorul trupului este ochiul…” PARINTELE MIRON MIHAILESCU despre porunca de a vedea lumea prin ochii lui Dumnezeu si despre DUREREA IROSIRII

“S-a dat cap de sfant pe trup de desfranata…” – CHIPUL LUI IROD DIN NOI, “masochismul duhovnicesc”, superficialitatea si radacinile ascunse ale pacatului; GLASUL SFANTULUI IOAN DIN NOI – mustrarea constiintei, pe care cautam sa o acoperim. PREDICI AUDIO LA TAIEREA CAPULUI INAINTEMERGATORULUI IOAN: “Desi se indulcea de cuvantul lui, nu facea nimic ca sa isi schimbe viata…”

CHIAR IL VREM PE HRISTOS SAU DOAR O STARE PSIHOLOGICA? De ce nu ne schimbam, de ce ne pierdem in detalii? Ce facem cand suntem dezamagiti de noi insine?

“DRAGOSTEA CEA DINTÂI” – prima întâlnire a sufletului cu Domnul Său, prin cercetarea tainică a harului. CUM SE ARATĂ ÎN VIAȚA NOASTRĂ DUMNEZEUL CEL VIU: “Cu adevărat, uimitoare sunt căile lui Dumnezeu cu omul şi chipul în care îl atrage la Sine! DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU ESTE ADEVARATĂ NEBUNIE…”

“CÂNTAŢI DOMNULUI CÂNTARE NOUĂ…” – Arhim. Zaharia Zaharou ne descoperă “cum tânjeşte Dumnezeu ca noi să ne smerim pentru a ne putea dărui încă şi mai mult har”. RECUNOŞTINŢA FAŢĂ DE DUMNEZEU – IZVOR NESECAT DE INSUFLARE. “Ispita noutăţii” vs. dinamica nesfarsita a vietii harului

ATINGEREA VESNICIEI – experienta uluitoare, “prooroceasca”, a vederii tainice a IUBIRII LUI DUMNEZEU, care ne insufla TANJIREA dupa trairea neincetata in prezenta Sa, chemându-ne la TRANSFIGURARE: “Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!”

PLANSUL – INTOARCEREA IN RAIUL DIN CARE NE-AM IZGONIT PRIN RAZVRATIRE – Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea restauratoare a pocaintei (I)

PREFACEREA RANILOR SUFLETESTI si a durerilor omenesti mistuitoare IN MANGAIETORUL PLANS DUHOVNICESC. Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea neincetata a pocaintei (II). CUM SA REACTIONAM LA AMARACIUNI CA SA LE FACEM FOLOSITOARE? “Punându-L pe Hristos la încercare…”

Omilia duhovniceasca a Sf. Macarie cel Mare despre SLAVA CRESTINILOR – IMBRACAREA IN DUHUL SFANT INCA DE AICI, ca arvuna a vietii de dupa inviere. CUM ESTE INCERCATA IUBIREA DE DUMNEZEU A CELOR CREDINCIOSI si care este PRETUL AGONISIRII IMPARATIEI VESNICE? “Foarte puţini sînt aceia care adaugă un sfîrşit bun unui început bun, cei care duc neclătinaţi drumul pînă la capăt… “

IPS IEROTHEOS VLACHOS – cuvinte de foc in conferinta de la Iasi (VIDEO) despre viata duhovniceasca astazi: CEA MAI MARE PROVOCARE… SUNTEM NOI INSINE, CARORA NE PLACE DUHUL LUMESC. “Hristos nu a venit ca să creeze un creştinism superficial şi secularizat. Să vă temeţi de vrăjmașul dinlăuntru, de propriul sine, căruia îi place să se mulţumească cu lucruri mărunte!”

VLĂDICA IEROTHEOS – alte răspunsuri din conferința de la Iași, despre CHEMAREA OMULUI de a fi ”rachetă care să zboare spre cer”, SENSUL CĂSĂTORIEI ȘI AL COPIILOR PENTRU O FAMILIE și lupta pentru depășirea stării căzute: “Eu nu-i împart pe oameni în căsătoriţi şi necăsătoriţi, ci în oameni care trăiesc în Duhul Sfânt şi oameni care nu trăiesc în Duhul Sfânt” (VIDEO si TEXT)


Categorii

Crestinul in lume, Razboiul nevazut, Recomandari, Viata de familie

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “Recomandare de carte: “INIMĂ ZDROBITĂ. DESTINUL UNUI TATĂ”. Experiența sfâșietoare a unui PĂRINTE în care NE VOM REGĂSI MULȚI și învățămintele amare, dar vii, ale creștinului care CONȘTIENTIZEAZĂ RATAREA TIMPULUI și a multor semne-clopot trimise de Dumnezeu: “Sufletul lui curat dorea pâinea cerească, cuvântul viu, iar noi îi tot spuneam: „Mai târziu, mai târziu!””

  1. ‘Un om înţelept mi‑a răspuns astfel: „Există fie bucurie fără sfârşit, fie catastrofă. A treia cale, nu!”’

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate