IN GRADINA GHETSIMANI – rugaciunea si prinderea lui Iisus

Din tâlcuirea Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei:

OMILIA LXXXIII:

„Atunci a mers Iisus împreună cu ei la locul ce se numeşte Ghetsimani şi a zis ucenicilor: „Şedeţi aici pînă ce voi merge să Mă rog acolo”. Şi luînd pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a Se întrista şi a Se mîhni şi le-a zis lor: „întristat este sufletul Meu pînă la moarte. Rămîneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine“

“Pentru că aceşti ucenici erau nedespărţiţi de Hristos, Hristos i-a luat cu El şi le-a spus: „ Rămîneţi aici pînă ce voi merge să Mă rog“. Că Hristos avea obiceiul să Se roage singur, fără ei. A făcut aceasta ca să ne înveţe să ne rugăm în linişte şi înconjuraţi de multă tăcere. Şi i-a luat pe cei trei şi le-a spus: „întristat este sufletul Meu pînă la moarte“. Dar pentru ce nu i-a luat pe toţi? N-a luat pe toţi ucenicii, ca ucenicii să nu-şi piardă curajul, ci pe aceştia, care fuseseră privitorii slavei Lui. Dar şi pe aceştia i-a lăsat departe de El.

„Şi mergînd puţin, S-a rugat zicînd: părinte, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta; dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu “.

Şi a venit la ei si i-a găsit dormind; şi a zis lui Petru:

„Aşa, n-aţi putut veghea un ceas cu Mine? Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită; că duhul este ostrduitor, iar trupul neputincios.”

Nu fără pricină S-a adresat numai lui Petru, deşi dormeau şi ceilalţi doi, ci a vrut să-l mustre şi cu acest prilej pentru pricina de care am vorbit mai înainte. Apoi, pentru că şi ceilalţi spuseseră acelaşi lucru – că spune evanghelistul:

„Cînd Petru a zis: „Chiar de-ar fi să mor împreună cu tine, eu nu mă voi lepăda de Tine“, au spus la fel şi toţi ucenicii” -,

deci pentru că spuseseră şi ceilalţi ucenici acelaşi lucru, Hristos le-a grăit tuturor, pentru a vădi slăbiciunea lor. Că ei, care spuseseră că voiesc să moară împreună cu El, n-au putut atunci să privegheze, nici să se întristeze cu El cînd era întristat, ci i-a biruit somnul. Hristos S-a rugat cu stăruinţă, ca să nu pară că rugăciunea Lui e o făţărie. Sudoarea Ii curgea din aceeaşi pricină, dar şi pentru ca să nu spună ereticii că agonia sufletului Său era prefăcătorie. Din pricina aceasta sudoarea Lui, ca picăturile de sînge; din pricina aceasta s-a arătat un înger întărindu-L; din pricina aceasta, atîtea nenumărate dovezi de frică, ca să nu spună nimeni că sînt plăsmuite cuvintele Evangheliei. Din pricina aceasta şi rugăciunea Lui stăruitoare. Prin cuvintele: „Dacă e cu putinţă să treacă” a arătat firea Lui omenească, iar prin cuvintele: „Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” a arătat virtutea şi înţelepciunea Lui, învăţîndu-ne să urmăm lui Dumnezeu, chiar cînd firea noastră ne trage în altă parte.

Dar pentru că nu era de ajuns pentru oamenii fără de minte să le arate numai faţa plină de tristeţe, Hristos a adăugat şi cuvintele. Şi iarăşi, pentru că nu le erau de ajuns numai cuvintele, au trebuit şi faptele; şi a unit cuvintele cu faptele, ca şi cei mai cîrtitori oameni să creadă că a fost om şi a murit. Dacă, după ce a făcut toate acestea, mai sînt încă unii care nu cred că a fost om cu adevărat, cu mult mai mult n-ar fi crezut de n-ar fi fost acestea. Vezi cu cîte dovezi arată adevărul întrupării Sale? Cu cele ce rosteşte, cu cele ce pătimeşte. Apoi vine la Petru şi-i spune:

„Aşa, n-ai putut veghea un ceas cu Mine?“

Toţi dormeau, dar îl mustră pe Petru, ca să-i aducă aminte de cuvintele pe care le rostise mai înainte. Cuvintele „cu Mine” nu sînt puse fără rost, ci ca şi cum i-ar fi spus:

„N-ai putut să priveghezi cu Mine, şi ai spus că-ţi vei pune sufletul pentru Mine?“

Şi celelalte cuvinte tot acelaşi lucru îl arată, că spune:

„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită“.

Vezi cum îi învaţă din nou să nu fie îngîmfaţi, ci să fie cu inima zdrobită, să fie smeriţi şi să lase totul pe seama lui Dumnezeu? Hristos Se adresează cînd lui Petru, cînd tuturor ucenicilor. Lui Petru îi spune:

„Simone, Simone, a cerut satana să vă cearnă, dar Eu M-am rugat pentru tine“;

iar tuturor celorlalţi:

„Rugaţi-vă să nu cădeţi în ispită“.

Cu orice prilej le taie îngîmfarea şi-i face gata de luptă. Apoi, ca să nu pară cuvîntul Său împovărător, le spune:

„Că duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios“.

„Chiar dacă ai vrea să dispreţuieşti moartea, spune Hristos, nu vei putea, atîta vreme cît Dumnezeu nu-ţi întinde mînă de ajutor; că trupul trage în jos mintea”.

„Şi iarăşi S-a rugat la fel zicînd: „Părinte, dacă nu poate trece acest pahar de la Mine, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta!“

Prin aceste cuvinte arată că voinţa lui Hristos este una cu voinţa lui Dumnezeu şi că trebuie să urmăm totdeauna voinţa lui Dumnezeu şi pe aceasta s-o căutăm.

„Şi venind i-a găsit dormind”.

Era şi noaptea tîrziu, dar şi ochii ucenicilor erau îngreuiaţi de tristeţe.

Şi S-a dus a treia oară şi a rostit iarăşi aceleaşi cuvinte, întărind că a fost om. Cînd Scriptura arată că un lucru s-a săvîrşit de două şi de trei ori înseamnă că acel lucru este mai presus de orice îndoială. De pildă Iosif îl întreabă pe Faraon:

„De două ori ai avut visul acesta? Ei bine, s-a făcut asta pentru adevăr şi pentru ca să fii încredinţat că se va întîmpla cu adevărat (Fac 41, 32)”.

De aceea şi Hristos a rostit aceleaşi cuvinte o dată şi de două ori şi de trei ori, pentru a ne încredinţa că a fost om cu adevărat. Dar pentru ce a venit a doua oară la ucenici? Ca să-i mustre; dar ei erau atît de prinşi de tristeţe încît nici n-au simţit venirea Lui. Şi nu i-a mai mustrat, ci S-a depărtat puţin. Prin aceasta a arătat cît de mare era slăbiciunea lor, că n-au putut să privegheze, deşi fuseseră ţinuţi de rău. Nu-i mai trezeşte, nici nu-i mai ceartă, ca să nu le rănească şi mai mult sufletul, ci Se duce de la ei şi Se roagă. Apoi Se întoarce şi le spune:

„Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!“

Şi ar fi trebuit ca atunci să privegheze ucenicii! Hristos însă le arată că ei nu vor suferi nici vederea chinurilor Lui, ci vor fugi şi vor sta departe de agonia Sa. Le mai arată că nu are nevoie de ajutorul lor şi că trebuie să fie dat negreşit în mîinile păcătoşilor.

„Dormiţi de acum şi odihniţi-vă, le spune El. Iată s-a apropiat ceasul şi Fiul Omului Se dă în mîinile păcătoşilor“.

Arată iarăşi că fapta aceasta intră în rînduiala mîntuirii lumii. Dar nu numai asta, ci le şi dă ucenicilor curaj, spunîndu-le: „în mîinile păcătoşilor“, ca să le arate că uciderea Lui este opera răutăţii păcătoşilor, nu că ar fi vinovat de vreun păcat.

„Sculaţi-vă, să mergem de aici! Iată s-a apropiat cel ce Mă vinde!“

Hristos, prin tot ce face şi spune, îi învaţă pe ucenici că vînzarea şi moartea Lui nu se datorează nici neputinţei, nici silniciei, ci unei rînduieli mai presus de minte şi de cuvînt. Ştia mai dinainte că vînzătorul se apropie; şi nu numai că n-a fugit, ci a şi mers întru întîmpinarea lui.

„Şi încă vorbind El, iată a venit Iuda, unul din cei doisprezece, şi cu el mulţime multă cu săbii şi beţe, de la arhiereii şi bătrînii poporului”.

Frumoase unelte în mîinile preoţilor! Năvălesc asupra Lui cu săbii şi cu beţe! Evanghelistul spune:

„Şi cu ei Iuda, unul din cei doisprezece“.

Evanghelistul îl numeşte iarăşi:

„unul din cei doisprezece“

şi nu-i este ruşine să o spună.

„Iar vînzătorul le dăduse semn, zicînd: „Pe Care-L voi săruta, Acela este, prindeţi-L“.

Vai, cîtă răutate a intrat în sufletul vînzătorului! Cu ce ochi se uita atunci la învăţător? Cu ce gură îl săruta? O, suflete ticălos! Ce-ai pus la cale? Ce-ai îndrăznit? Ce semn ai dat vînzării?

„Pe Care-L voi săruta“, a spus Iuda.

Se bizuia pe bunătatea învăţătorului. Bunătatea Lui, care, mai mult decît orice, trebuia să-l ruşineze şi să-l lipsească de orice iertare că a vîndut pe Cel Ce era atît de bun! Dar pentru ce Iuda a spus că le va da semn? Pentru că de multe ori Domnul, fiind înconjurat de iudei, a trecut printre ei fără să-L vadă. Şi s-ar fi putut întîmpla şi atunci aceasta dacă Hristos ar fi voit. Voind deci să-i arate lui Iuda lucrul acesta, Domnul a orbit atunci vederile celor ce veniseră, şi i-a întrebat:

„Pe cine căutaţi? (In 18, 5)”.

Dar ei nu L-au cunoscut, deşi erau cu făclii şi cu lumini şi aveau pe Iuda cu ei. Iar cînd I-au răspuns:

„Pe Iisus“,

El le-a spus:

„Eu sînt Acela pe Care-L căutaţi (In 18, 5)”.

Apoi îl întreabă iarăşi pe Iuda:

„Prietene, pentru ce ai venit ? (Matei 26, 50)”.

Atunci a îngăduit Hristos să fie prins, după ce Şi-a arătat puterea Sa.

Evanghelistul Luca spune că, chiar în ceasul acesta al vînzării, Hristos căuta să-l îndrepte pe Iuda, spunîndu-i:

„Iuda, cu o sărutare vinzi pe Fiul Omului? (Luca 22, 48)”

„Nici chipul vînzării nu te ruşinează, Iudo?” îi spune Domnul. Totuşi, pentru că nici aceasta nu l-a împiedicat pe vînzător, Hristos a primit să fie sărutat şi S-a dat lor de bună voie; şi au pus mîna pe El; şi L-au prins chiar în noaptea în care mîncaseră Pastele. Atît de mult clocoteau de mînie, atît erau de înverşunaţi; dar nimic n-ar fi putut dacă Hristos nu le îngăduia. Aceasta însă nu-l scapă pe Iuda de osînda aceea de nesuferit, ci îl osîndeşte şi mai mult, pentru că a ajuns mai sălbatic decît o fiară, deşi avusese atîtea dovezi de puterea Lui, de blîndeţea şi de bunătatea Lui”.